Octav George Lecca: Ţiganii în România

Ţigancă, ghicind în palmă – de Julius Zalaty Zuber

„Astăzi este un lucru pe deplin dovedit că vița lor e  ariană, adică aceeași cu a popoarelor indo-europene, și că patria lor străveche este India. Nu s-a desprins totuși credința că țiganii sunt originari din Egipt, și aceasta este una din părerile care au domnit mai totdeauna… De altfel chiar ei răspândiră tradițiunea venirii lor din Egipt”[1].

Ţigani aşezaţi la vărsarea Văii Seci în pârâul Moldova – colecţia Gabriel Ojog

„Starea de robie, pe care nu o găsim în nici o țară decât la noi, Ţiganii au avut-o, încă îndată după venirea lor în ţară, întâmplată, cred, pe la sfârşitul secolului XIII. Aceasta se explică prin aceea că, la anul 1370, Vladislav Vodă dăruieşte cel dintâi câteva sălaşe de Ţigani la mănăstiri, ceea ce presupune că, la acea dată, erau, de câtăva vreme, reduşi ln stare de sclavie. Când s-a întâmplat însă aceasta şi prin ce împreju­rare au fost robiţi nu am putut afla şi nu se poate încă lămuri.

Cel mai vechi document, care ne-a rămas, este un hrisov al lui Mircea Vodă, din anul 1387, prin care domnul dăruieşte mănăstirii Tismana patruzeci de familii de Ţigani („aţigani”), confirmând o danie a lui Vladislav voievod, de la anul 1370. În anul urmă­tor, mănăstirea Cozia, fundată de el, primeşte de asemenea 300 de familii.

În Moldova, documentele ne vorbesc întâia oară de Ţigani la anul 1428, când Alexandru cel Bun face o danie de 31 sate (sălașe – n. n.) ţigăneşti mănăstirii Bistriţa.

Ţiganii stabili din România au alcătuit astfel o clasă deo­sebită şi foarte interesantă, specială ţării noastre, şi coprinzând cel mai mare număr de reprezentanţi ai lor.

În robia lor, Ţiganii erau asemănaţi cu condiţia sclavilor la Romani, numai că stăpânul nu avea dreptul de moarte asupra lor. Erau vânduţi ca orice marfă, dăruiţi, schimbaţi, înfieraţi; erau puşi în foile de zestre sau se plătea cu ei un serviciu făcut.

Astfel nu trebuie asemănată sclavia Ţiganilor cu poziţiunea servilor feudali sau cu ţăranii „rumâni” ori „vecini” din ţările noastre. Acest lucru îl explică şi boierii, la o adunare din anul 1749, la Iaşi: „vecinii robi nu sunt nici se stăpânesc cu nume de robie, fiindcă numai Ţiganii au acea robie, care cu femeile lor şi cu copii slujesc în toate zilele stăpânilor lor“. Servul medieval era de asemenea „glebae adscriptus”, considerat ca făcând parte ne­despărţită de pământul baronului, pe când Ţiganul rob era la noi un bun mobil şi personal.

Toţi boierii aveau robi, după puterea şi averea fiecărui. Şi era regula ca orice Ţigan care nu era boieresc, era al Domniei. De aceea, avem trei categorii de Ţigani, după proprietăţi: Ţiganii boiereşti, domneşti, şi o a treia, aparţinând mănăstirilor, mă­năstireşti.

Dacă din întâmplare se afla vreun Ţigan fără căpătâi, adică liber, fie din ţară, fie din străini, era trecut îndată rob al Dom­niei şi impus la mulţime de biruri, care nu-i făceau viaţa mai fe­ricită ca a celorlalţi.

Ţiganii domneşti, afară de cei de pe moşiile principelui, nu aparţineau în realitate nimănui. Cea mai mare parte din ei era alcătuită de acei Ţigani nomazi, în care se cuprind şi spoitorii, căldărarii etc. Îndatorirea lor era numai de a plăti biruri. Apă­saţi de taxe şi de vexaţiuni, mulţi preferau starea de robie, unde poate găseau o existenţă mai bună, şi din această cauză vedem mulţime din această categorie vânzându-se de bunăvoie vreunui boier. Ţiganii domneşti erau împărţiţi în patru clase: rudarii, lingurarii, ursarii şi lăeții, din cari cei dintâi aveau prilejul de a fi adunători de aur; lingurarii erau singurii mai stabili, mai industrioşi şi mai apropriaţi de populaţiune; ursarii plăteau dă­rile lor speciale; iar lăeşii erau nomazii fără căpătâi, mai liberi prin felul lor de trai, însă mult deosebiţi de ceilalţi.

Rudarii, despre a căror meserie trebuie să spunem câteva cuvinte, fiind necunoscuţi astăzi, aveau monopolul adunării au­rului („orpailleurs“) şi li se percepeau taxe destul de însemnate. În timpul lui Cantemir, se încasa de la aceştia o cantitate de 1.600 drahme. Bauer ne spune că, în anul 1764, doamna lui Ştefan Voda Racoviţă, domnul Munteniei, primi de la cei 240 adunători ai ei 1.254 de drahme, adică 1.000 drahme aur curat. Ceea ce le rămânea pe deasupra, după plata capitaţiunii, vin­deau, cu doi florini de aur drahma, marelui armaş, care câştiga frumoase sume revânzându-l în beneficiul lui, pe valoarea adevă­rată a metalului.

Ursarii şi lăeţii domneşti, veniţi în cete de prin Balcani, neapţi la muncă şi mai ales la stabilitate, au rămas cei mai mulţi în aceeaşi stare până azi, primenindu-se şi emigrând mereu.

Să ne întoarcem la Ţiganii „boiereşti”, cari, după cum am zis, sunt adevăraţii robi de altădată. Ei sunt Ţiganii „naţionali” ai noştri, aceia cari au trăit îndeaproape contact cu strămoşii noştri şi cari trăiesc pe lângă noi şi astăzi. Apucăturile lor s-au schimbat cu timpul şi astfel se explică deosebirea atât de mare dintre ei şi nomazii din alte ţări.

Ţiganii boiereşti se împărţeau şi ei în clasa ţiganilor de vatră, care se preţuia după meşteşugul fiecărui individ (meş­teşugarii, lăutarii şi Ţiganii stabili din zilele noastre), şi clasa celor de lae (lăeţii), nomazii, cari nu erau buni de nimic, cari plăteau bir boierului şi cari, în ultimul timp, se preţuiau de obi­cei 12 galbeni sufletul. La aceştia trebuie adăugaţi netoţii, robiţi mai târziu[2], cari se vândură visteriei cu prăsila lor în 15 ani, câte 10 galbeni unul; şi apoi breslaşii, ruptaşii, scutelnicii etc. Era o foarte mare deosebire între vătraşi şi lăeţi.

Boierul dispunea în totul de robul lui, pe care putea să-l chinuiască şi să-l pedepsească în orice fel, fără nici o răspun­dere; numai dreptul să-l omoare nu-l avea. Nenorociţii aceştia, robiţi prin dreptul celui mai puternic, robire la care lua parte şi biserica, erau număraţi pe suflete, goi, mizerabili, şi dispre­ţuiţi. Vânduţi după placul stăpânului, despărţiţi cu sila de copii şi de părinţi, însemnaţi cu zgarde de fier şi cu clopoţei, încătu­şaţi şi biciuiţi, ei reprezentară, până târziu, o tristă privelişte pentru ţara noastră.

În schimbul muncii de tot felul ce o făcea, Ţiganul avea de la stăpân locuinţa, hrana şi îmbrăcămintea. Cu cât boierul era mai bogat, avea un număr mai mare de robi: la unii ajungea la câteva sute, la alţii se reducea până la 4-5.

Arhidiaconul Paul din Alep, un călugăr grec, care a călă­torit prin ţară, pe la anul 1650, vorbind de averea boierului Preda de la Brâncoveni, spunea că avea 1.500 de robi (ieukena) şi că nimeni alt nu avea atâţi, minunându-se de toate bogăţiile lui.

Ţigan cu covată – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Robii ţigani erau aproape singurii meşteşugari. Boierul avea la casa lui tot ce-i trebuia: bucătari, pitari, surugii, grădinari, zi­dari, croitori, cizmari, fierari, lăutari, argaţi şi meşteri de tot fe­lul, toţi ţigani. Femeile ajutau pe stăpână la lucrul casnic şi îndemânarea lor nu este străină de frumoasele lucrături cari fă­ceau vestite pe jupânesele române.

Ţiganii se socoteau pe suflete, şi valoarea unui suflet de Ţigan a variat după timpuri. De exemplu, în secolul XVIII, într-un act de zestre: 10 suflete de Ţigani sunt evaluate la 500 taleri, „preţuind cât o caretă cu 4 telegari cu hamurile lor”. Un inel de smarald preţuit un Ţigan, şi un cal de ginere cât doi Ţigani.

Cu un veac şi jumătate mai Înainte, într-un act din anul 1607, în Moldova, un boier schimbă pe Ţiganca Dora pe un cal preţuit 30 taleri.

Daniile, vânzările sau schimbările se făceau sau pe sălaşe (familii) sau pe suflete.

Ţiganii erau legaţi de casa stăpânului din tată în fii. Când boierul murea, ceata Ţiganilor trecea moştenire la copii. Iar când, dintr-o împrejurare, stăpânul voia, acorda robului libertatea, după cum în lumea antică patricii romani liberau pe sclavii lor. Robul „slobozit”, cum se zicea, rămânea însă mai bine la casa stăpânului, decât să se ducă prin lume, şi atunci slujbele lui erau mai bine răsplătite. Un motiv de liberare, intrat în obicei, era şi acela când o Ţigancă avea peste 6 copii. În general roabele cu copii erau mai bine văzute de stăpână şi mai bine tratate. Când se năştea un copil, jupânesele şi cucoanele de altădată îl botezau creşti­neşte, iar mama primea ca dar o haină, un viţel sau alt lucru, după avere.

Ţiganii, cu toate pedepsele ce primeau pentru cea mai mică greşeală (între care bătaia cu vergi sau falanga sta în frunte), nu erau aşa de crud trataţi, fiindcă firea boierilor români era îngăduitoare.

Din vechime dar s-au deosebit la noi trei feluri de Ţigani: 1). Meşteşugarii, lăutarii, fierarii etc., cari erau robi de vatră boie­rilor; 2). Căldărarii, spoitorii şi căutătorii de metale, din cari mulţi erau mahomedani, Ţigani cu obiceiuri mai bune şi mai aşe­zate; 3) Vagabonzii sau Ţiganii de lae, cari umblau fără căpătâi şi aveau ca meserie mai de seamă hoţia şi cerşetoria, cea mai deosibită de celelalte. Mai aceleaşi categorii le găsim in Tran­silvania şi Ungaria.

Ţiganii cari trăiesc azi la oraşe şi la ţară, lăutari şi mese­riaşi, sunt vechi Ţigani de vatră, cari, pe cât au putut, au ajutat şi ei puţin la viaţa ţării in care au trăit şi au murit străbunii lor.

Despre starea robilor, vechile pravile ale ţării nu vorbesc aproape nimic. Totul se regula după obiceiuri vechi. Numai în condica de legi a lui Vasile Lupu este o dispoziţiune privitoare la furt. Dacă un Ţigan era prins furând o dată, de două şi chiar de trei ori găină, gâscă sau alt lucru mic, se ierta; iar de era lucru mare furat, se pedepsea ca orice altul.

Legile lui Caragea şi ale lui Callimaki, de la începutul seco­lului XIX, reglementau în câteva articole situaţiunea robilor.

Ţigani din Bulea – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Dezrobirea. Un eveniment însemnat în istoria ţării a fost, pe la jumătatea secolului din urmă, dezrobirea Ţiganilor. Această sclavie, atât de nepotrivită cu spiritul modern şi care, ca o ră­măşiţă a evului mediu, nu mai exista decât în ţara noastră, trebuia să dispară. Mulţi boieri se gândeau, încă de la începutul secolului, la desfiinţarea acestei stări; o parte din ei înţelese însă că o trecere bruscă la o libertate deplină nu ar fi fost bună. De acea, unii începură să-i pregătească, trimiţând pe mulţi Ţigani tineri să înveţe meşteşuguri, ca, mai târziu, fiind liberi, să-şi aibă traiul asigurat şi să nu ajungă fără nici un căpătâi.

La 1836, Costache Negruzzi răspundea unui anonim, care-i expunea cu căldură ideile generoase ale emancipării: „Am cetit scrisoarea dumitale, vrednică de un om ce simte că a venit vremea a ne îndrepta. Am şi făcut un proiect, pe care să-l supun adunării, şi dacă s-ar încuviinţa măcar în parte, voi avea mulţumirea să zic că este fapta dumitale“ (Foia pentru minte).

În anul 1842, când domnea Bibescu Vodă, se începe, pentru întâia oară, răscumpărarea Ţiganilor de la boieri, întrebuinţându-se la aceasta o economie a cheltuielilor statului.

Dintre boieri, cel dintâi care şi-a dezrobit Ţiganii fu Ioan Câmpineanu. În 1847, se dezrobesc Ţiganii mănăstirilor.

În anul 1844, domnul Moldovei Mihai Sturdza dă legea prin care se dezrobesc Ţiganii domneşti şi ai mănăstirilor. În privinţa celor boiereşti luă asemenea măsuri, încât, prin stricteţea lor, se ajungea cu încetul la rezultatul dorit. Astfel, dacă un Ţi­gan înapoia stăpânului preţul cu care fusese cumpărat, stăpânul era dator să-l dezrobească. Nu se mai putu face vânzare de Ţi­gan, fără declaraţie scrisă a acestuia că nu vrea să se răscum­pere. De asemenea, dacă un Ţigan dezrobit vrea singur să rămână rob nu avea voie.

Prin mijloace umanitare şi cu încetul se începe astfel eman­ciparea acestui popor năpăstuit. Celor cari se stabileau pe o moşie li se făceau mai multe înlesniri.

După Bibescu şi Mihai Sturdza, Barbu Ştirbei în Muntenia urmează cu succes cele începute. La anul 1851, interzice să se mai facă vânzare de Ţigani între particulari. Cine voia să vândă trebuia să se adreseze statului, care-i cumpăra şi-i punea în li­bertate. Legea privitoare la dezrobirea deplină a Ţiganilor e primită la anul 1856 de Divan, care o votează, punându-se îndată în aplicare. Grigore Ghika în Moldova face acelaşi lucru, emancipând pe Ţigani şi despăgubind pe proprietari. Emanciparea era sfârşită la venirea lui Cuza.

Cum au primit ei această trecere la libertate ? Mulţi doreau încă vechea lor stare; alţii s-au dus în lume, răspândindu-se pe unde au nimerit. Într-una din scrisorile lui, către Ion Ghica, Alecsandri povesteşte liberarea Ţiganilor de pe moşia lui, Mirceştii.

În mai multe părţi, bătrânii Ţigani, crescuţi pe lângă casele boiereşti, au rămas acolo. Nu puţini dintre noi au apucat încă câte un bătrân sau bătrână Ţigancă, rămaşi şi ţinuţi pe lângă casa de care îi lega amintirea copilăriei şi recunoştinţa.

Hora preluată de Puşchin, după mărturia lui Alecsandri, iuţită şi devenită… sârbă

Lăutarii. Iată fără îndoială tipul cel mai caracteristic şi mai simpatic dintre Ţigani : lăutarul. Existenţa lui e strâns legată, de veacuri, cu a Românului, şi, ceea ce nu se poate tăgădui de ni­meni, el a creat, menţinut şi răspândit muzica populară.

Din cauza talentului şi a slăbiciunii ce avea adeseori stăpânul de el, lăutarul s-a bucurat din vechime de înlesniri ce nu erau date să aibă orice Ţigan. Chiar azi, lăutarii alcătuiesc un fel de aristocraţie a Ţiganilor, mai ales de când din lăutari s-au făcut „artişti” şi de când în repertoriul lor valsurile au înlocuit sârba. Numele de lăutar vine de la instrumentul cu care cântau: lăuta („Hora-galles” a vikingilor, cu melodii de joc numite lätar[3], cuprindea dansurile dedicate lui Thor, dar exista şi la popoare mediteraniene, precum grecii sau evreii, din „chora” grecilor derivând „chorus”-ul latinilor, semn că şi hora grecilor, precum mărturisea Pindar, se juca şi se cânta, pentru că ţinea de ritualurile religioase arhaice – n. n.), străbuna vioarei.

Întotdeauna lăutarii au fost preţuiţi mai mult ca alţi meş­teşugari ţigani şi se vindeau mai scump. Aşa, găsim în docu­mente vechi: în secolul XVI, boierul Bărcan comisul avea pe Tâmpea alăutarul, pe care-l vându cu 4.000 aspri. Mihnea Vodă Ciobanul face un dar de preţ vornicului Dinga din Moldova, la anul 1558, dându-i rob pe Ruste alăutarul (Lecca sintetiza superficial documentul; în realitate, uricul din 1570 vorbeşte de mult mai mulţi robi[4] – n. n.).

Lăutarii aveau, cum am spus, mai multe privilegii. Astfel, boierul le îngăduia să cânte la nunţi, la hore şi alte petreceri ale obştii. Când însă stăpânul era acasă şi avea chef de cântece, lăutarul trebuia să fie nelipsit şi atunci îşi punea în acţiune toată măiestria lui, ca să mulţumească pe boier şi pe prietenii acestuia.

În timpuri mai apropiate, la unele case erau chiar două ta­rafuri, unul care cânta la masă, celalalt care întovărăşea bu­catele, când erau aduse, potrivind cântecele după feluri, când mai dulci, când mai sărate, când mai pipărate… (Sion, Emanciparea Ţiganilor).

Am avut noi mulţi lăutari vestiţi prin arta lor şi prin mul­ţimea cântecelor ce ştiau. Nimeni nu ne-a transmis ceva despre ei. În veacul trecut, Alecsandri a imortalizat pe Barbu lăutarul. Cu cântecele lui ştia să prindă inima, fie prin accente de melan­colie, fie prin accente vesele. Şi când, după obiceiul timpului, însoţea, la vreo serenadă, pe un boer, el era de mare folos la postul lui de sub balcon. „Oftează Barbule!”, îi spunea boierul, atunci când trebuia să fie mai de efect cântecul. Şi Barbu ofta mai bine decât ar fi oftat cel cu pricina.

De un alt lăutar vestit, Petrea Creţul Şolcan, s-a ocupat pro­fesorul Teodorescu G. Dem., care-l apucase în bătrâneţea lui şi care a auzit de la el legende şi doine, care cuprindeau mai bine de 7.000 versuri, o comoară a poeziei şi a muzicii noastre po­pulare.

Astfel erau lăutarii de odinioară. Cei de azi au început să uite acele arii simple şi melancolice, nu mai ştiu cântecele şi ba­ladele de altădată. Şi e păcat, căci muzica românească, ca şi cea ungară – trebuie s-o recunoaştem – numai mulţumită Ţiganilor nu a fost dat tuturor s-o aibă.

Ungaria, unde Ţiganii şi-au dezvoltat poate mai mult talentul lor muzical, a avut mulţi lăutari vestiţi, cari au pus în mirare pe toată lumea. Astfel, pe la mijlocul secolului XVIII, vestitul Barna Mihaly, care se făcu cunoscut în capela cardinalului co­mite de Csaky şi care era privit ca un fenomen.

Tot pe acea vreme se citează o fata Ţigancă, de vreo 15 ani, pe care casele mari şi-o disputau ca să incinte adunările cu puterea cântecului ei.

Portul lăutarilor ţigani din Bucovina

Muzica. Cât se poate de originală prin ariile sale, când me­lancolice, când vesele, muzica Ţiganilor trădează originea ei ori­entală, asiatică, indiană. Caracterul ei ciudat şi capricios impre­sionează de la întâia auzire. Un specialist străin spune despre tehnica acestei muzici: „E greu de stabilit o teorie, căci de-abia există raportul tonurilor, modulaţiunile sunt de pură fantazie, şi are observarea regulilor armonice modeme. / Ei întrebuinţează gama minoră, care este gama persană, zisă cromatica orientală, răsturnată. Ritmurile sunt speciale şi flo­ritura cât se poate de liberă, măsura obişnuită este de 2/4 şi 4/4. Lăutarul ţigan nu s-a servit de note, ci din auz a făcut ca mu­zica să fie spontanee şi atât de sentimentală. Melodii ţigăneşti au fost întrebuinţate de compozitori mari, ca Beethoven şi Schubert. Liszi, transcriindu-le, a scos acele vestite ale lui „Rapsodii ma­ghiare“ (eroare: a compus Rapsodia Română – n. n.).

Ca artişti, Ţiganii s-au produs în Ungaria, mai ales: Bihary (1827-1858), cel mai renumit, apoi Suzor, Czinka Panna, o femeie care avu succese strălucite la Viena.

Caracterul original al muzicii lor s-a păstrat numai în România, Ungaria şi Boemia. În Ucraina (Rusia) au de asemenea un repertoriu de melodii proprii.

Vorbind de muzică, nu trebuie să uităm că talentul înnăscut în Ţigani pentru această artă îl păstrează din timpuri imemoriale. Poetul persan Firdusi, (care trăia pe la anul 1.000) povesteşte, în poemul lui „Şah-Nameh” că, după cererea regelui Persiei, la anul 430, un rege din India le trimise 10.000 de cântăreţi din instrumente, numiţi lyry.Nu sunt aceştia oare străbunii Ţiganilor, emigraţi de atunci şi răspândiţi apoi pretutindeni? O chestiune iarăşi obscură, ca atâtea care se referă la istoricul acestui po­por misterios”[5].

Ţigani – Szathmary

[1] Lecca, Octav George, Asupra originii și istoriei Țiganilor, în Viața Românească, pp. 174-197 Volumul X, Anul III, Iași 1908, p. 174

[2] Era un trib sălbatec de lăeși, goniți din Transilvania, din ordinul Împăratului Iosef II, și robiți la noi, la începutul secolului din urmă – nota lui Octav George Lecca

[3] Muzică instrumentală – în toate limbile scandinave şi baltice

[4] „Cu mila lui Dumnezeu, Noi Bogdan Voevod[4], Domn ţării Moldovei[4], înştiinţare facem cu această carte a noastră tuturor cui pe ea vor căuta, sau, cetindu-se, o va auzi, când i se va veni trebuinţa să ştie aceasta, iată că a venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri sluga noastră Toader pitărelul şi fratele său Gavril, şi surorile lor, Drăghina şi Mariica, copiii Odochiei, nepoţi lui Gavril Dinga, de a lor bună voie şi de nimeni siliţi, nici asupriţi, şi au vândut a lor drepte ocine şi moşie şi din dresele de împărţeală, ce le-au avut strămoşii lor Dinga pitar şi Dinga Gavril de la strămoşul Domniei noas­tre Ştefan Voevod, şi din dresele de cumpărătură, ce le-a avut însuşi Gavril Dinga de la strămoşul nostru, bătrânul Ştefan Voevod a treia parte din jumătate de sat Farloeşti şi a treia parte de un­de cade prihodiştea Solonţului, în poiană, în Tazlău (din text e rupt, la îndoitură un rând întreg) şi a treia parte din Fru­moasa, unde-i poiana Costeva, pe acestea le-a vândut rudei sale, credinciosului nostru pan Dinga vornic, pentru 220 zloţi tătărăşti; şi s-a sculat sluga noastră Dinga vornicul şi a plătit toţi acei mai sus scrişi bani, 220 zloţi tătărăşti, în mâinile celor de mai sus scrişi, Toader pitărelul, şi fratelui său Gavril, şi surorilor lor Drăghina şi Marina, copiii Odochiei, nepoţi lui Gavril Dinga.

Şi pe, lângă acestea, aşijderea a venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri Solomia şi sora ei Lupa, fetele lui Baloş Vuiopa, de a lor bună voie şi de nimeni silite, nici asuprite, şi au vândut a lor dreaptă ocină şi moşie din dresele de danie, ce le-a avut tatăl lor Baloş Vuiop de la răstrămoşul nostru, bătrânul (aşa se numea bunicul, în epoca feudală – n. n.) nostru Ştefan Voevod, din jumătate de sat de pe … unde a fost Tri … din ju­mătatea din sus … un vad de moară, ce-i tot în acelaşi sat şi jumătate dintr-un loc de grădină, ce-i între gârle. Iar ceia ce s-au ales partea Solomiei le-a vândut credinciosului nostru pan Dinga vornic pentru 400 zloţi tătărăşti. Şi la rândul său, Lupa s-a sculat şi a vândut casele sale din acelaşi sat scris mai sus. Iar aceste case, care au fost a părintelui ei Baloş Vuiop şi s-au cuvenit la împărţeală în partea ei şi 10 livezi din … şi din acelaşi hotar şi jumătate din vadul de moară scris mai sus, şi jumătate din lo­cul de grădină dintre gârle, ce-i scris mai sus; şi tot ceia ce i s-a ales în par­tea sa le-a vândut tot credinciosului nostru pan Dinga vornicul, pentru 240 zloţi tătărăşti; şi a luat bani gata şi a plătit capul ei pentru că singură a dat pentru aţii … şi cu învoire să nu-i achite; şi s-a sculat pan Dinga vornicul de-a dat toţi acei de mai sus scrişi bani, 240 zloţi tătărăşti, în mâinile Lupei, sora Solomiei. Şi pe lângă acestea, aşijderea am dat şi întărit credinciosului nostru pan Dinga vornicul şi ai săi drepţi şi robi de casă ţigani şi ţigance anume: Radul şi femeia sa Dobra, şi copiii lor, şi Lepădat şi fe­meia sa, şi copiii lor; şi Stoica lăutar şi femeia sa Leneşa şi copiii lor, Tunsul şi femeia sa, şi copiii lor, şi Radul Sechiraş şi femeia sa Rada, şi copiii lor, şi Cornea zlătar şi femeia lui Stana, şi co­piii lor; şi … şi femeia sa Nasasiia şi copiii lor, şi Nicul, şi femeia sa Larga şi copiii lor, şi Costantin, şi femeia sa Voica, şi copiii lor, şi Calin, şi femeia lui Stana, şi copiii lor, şi Oprilă, şi femeia lui Va … şi copiii lor, şi Caran, şi femeia lui Ţeala, şi copiii lor, şi … şi femeia lui Rada, şi copiii lor, şi Muşa, femeia lui Dru … şi copiii lor, Ruste alăutar şi fe­meia lui Anca şi copiii lor, care aceşti de mai sus scrişi robi ţigani i-a dat Mircea[4] Voevod, când s-au dus în legaţie. Şi iarăşi Buhtea şi femeia sa, Vlada, şi sora ei Rada, ce i-a cumpărat de la Mo … dea, fost vistiernic, pentru 300 aspri, şi pe … scul zlătar, şi femeia sa Voica, şi Radul Cizmariul, ce i-a cumpărat de la Anton fost vameş, drept … aspri, şi Voica ţiganca, ce a cumpărat-o de la Hărtan, dragoman din târgul Romanului, drept … aspri, şi Tatul şi femeia lui, şi copiii lor, ce i-a cumpă­rat de la Marina, fata lui Rânjă pârcălab, drept 2.400 aspri, şi Stana şi fiul ei Simion, şi mama Stanina, ce singură l-a cumpărat de la Spancioc călugărul, drept 1000 aspri, şi … femeia lui (rupt un rând întreg, la îndoitura pergamentului) … drept 800 aspri, şi Gavril, ce l-au cumpărat de la Leuştea ureadnic din Bacău drept … aspri, şi Bojar, ce l-a cumpărat însuşi de la Petronie egumenul, şi de la toţi fraţii de la Tazlău drept … ughi, Joltii; care aceşti de mai sus scrişi ţigani, şi anume: Bojar i 1-a vândut Salom pitar, fratele lui Dinga …. şi Tîmpa lăutar şi Danciul şi Oprea şi fratele său Ciolan şi surorile lor … pe care le-a cumpărat de la Barcan comis în ţara Românească, drept 4.000 aspri, şi Zagan şi femeia lui Odochia, şi Stan şi femeia lui Dobra, ce i-a cumpărat singur de la Ţintă (scris deasupra rândului), drept 4.600 aspri, şi iarăşi Buzdugan, ce 1-a cumpărat de la … drept 1.000 aspri, şi Mancia, ce l-a cumpărat de la cel scris mai sus Hărtan, drept 1.000 aspri, şi Cirţuilă şi femeia lui Marica, ce sunt ai săi şi drepţi şi de care robi ţigani a Irinei ţigancei, să-i fie lui ţi­gani i să fie lui de la noi uric cu toate veniturile, lui şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui, şi prea-strănepoţilor lui, la tot neamul lui, ce i se va alege mai de aproape neruşuit nici odinioară în veci.

Iar hotarul tuturor celor de mai sus scrise, a treia parte din ju­mătate sat de Fîrloeşti şi din toate acele … din tot hotarul a treia parte şi din păcură. Iar hotarul părţilor scrise mai sus din satul de pe Putna, unde a fost târgul Putnei, să aibă hotar, pe câmp, ca şi în sat, iar despre alte părţi să fie toate acele mai sus scrise (precum din veci au umblat).

Iar la aceasta este cre­dinţa Domniei noastre mai sus scrise Bogdan Voevod şi credinţa preaiubiţilor fraţi ai Domniei mele, Pătru şi Costantin, şi credin­ţa boierilor noştri, credincioşilor panului Zbiiarea, vornic ţării de jos, credinţa panului Crăciun, vornic ţării de sus, credinţa panului Ion Caraghiuzeal şi panului Ignat Murgul, credinţa panului Gavril şi panului Turcea, pârcălab de Hotin, credinţa panului Pasco şi panului Danciul, pârcălab de Neamţ, credinţa panului Coste şi panului (Poroseaca), pârcălabi de Ro­man, credinţa panului Vasilie, portar Sucevei, credinţa panului Toader spătar, credinţa panului Jurja vistiernic, credinţa panului Dinga postelnicul, credinţa panului Moghilă paharnic, credinţa panului Cascan stolnicul, credinţa panului Arvat comis, şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveneşti mari şi mici.

Iar după viaţa noastră, cine va fi Domn ţării noastre a Moldovii, din copiii noştri sau din neamul nostru, sau pe oricare altul îl va alege Dumnezeu să fie, acela să nu strice dania noastră şi întăritura, ci mai vârtos să o întărească şi să o împuter­nicească, deoarece noi i-am dat şi întărit pentru ceia ce singur a cumpărat cu ai săi drepţi şi curaţi bani. Iar spre mai mare tărie şi împuterire a tuturor celor de mai sus scrise, am poroncit cre­dinciosului nostru pan Gavril logofătul să scrie şi pecetea noastră să o atârne la această adevărată carte a noastră. / A scris Andronic Hamza” – cf. Codrescu, Theodor, Uricariul / Documente slavone / publicate cu traducere şi note de Gh. Ghibănescu, XVIII, Iaşi 1892, pp. 177-180 – documentul slavon, 181-187 – traducere.

[5] Lecca, Octav George, Asupra originii și istoriei Țiganilor, în Viața Românească, pp. 174-197 Volumul X, Anul III, Iași 1908, pp. 190-196