Nobilii din Cluj, vânându-l pe Horia

Familia 1866 ianuarie 15 Horia şi Cloşca

1785, martie: „Contele Csáki se dezvinovăţeşte în faţa împăratului pentru acțiunea lui şi a nobilimii din comitatul Cluj în timpul răscoalei[1].

După ce acest Mare Principat al Ardealului fu împărţit, din porunca Maiestăţii Sale, principelui nostru, și împăratului roman Iosif al doilea, în 11 comitate, când comisarii încredinţaţi cu aceasta, anume Excelenţele lor baronul Bánffi Farkas şi contele Kemény Farkas, împreună cu sasul Carol Salmen, au rupt cercul de jos al nobilului comitat al Clujului şi l-au dat nobilului comitat al Turzii, iar cercul de jos al comitatului Turda, precum şi nobilul scaun al Arieșului întreg, le-au alipit la cercul de sus, rămas, al nobilului comitat al Clujului; după ce aceștia plecară din Cluj, mai departe, pentru continuarea muncii ce le-a mai rămas şi după ce, fără ştirea şi împotriva voinţei Stărilor acestei țări, fu săvârşit acest amestec al puterilor locale, în curând urmă un alt jalnic prăpăd, căci, anume, prostimea valahă se ridică în nobilul comitat al Zarandului, unit acum cu comitatul Hunedoarei, și începu să ucidă şi să nimicească pe nobili. Care veste, când sosi la Cluj, comitele suprem de atunci al nobilului comitat al Clujului, domnul conte Ioan Csáki, chemi numaidecât, pe ziua de 12 Noiembrie Scaunul Marchal (Adunarea generală a nobililor comitatului), la care, fiind de faţă mulţi din domnii (magnaţii) şi nobilii fugiţi la Cluj din calea prăpădului, onoratul domn comite suprem, îmbrăcat întreg în arme, cu lacrimi în ochi arătând Stărilor nobilului comitat, adunate pe malul Someșului, acest lucru nemaipomenit, îi rugă pe toţi să se gândească la înlăturarea primejdiei, care întruna se apropie, căci el, pentru fericirea scumpului său neam, ar fi gata să-și jertfească cheltuială, osteneală şi chiar sângele, dacă va trebui. La ceea ce toate Stările nobilului comitat, cu fierbinte pornire, de asemeni își închinară puterile pentru ajungerea acestui scop de folos şi pe loc şi hotărâră, ca fiecare domn sau nobil să-și socotească de neapărată a sa datorie să se înfăţişeze, sub grea pedeapsă, care poate călare, care nu pe jos, în curs de trei zile la Cluj. După care hotărâre, în ziua de 15 Noiembrie, se aflau în arme, adunați la Cluj, vreo 200 de domni și nobili călare şi vreo 50 pedeştri. Înţelegând aceasta, comitele suprem, în ziua următoare, anume în 16, puse să se scoată steagurile nobilului comitat și să se dea semn, prin doi trâmbiţaşi, la care semn, adunându-se călărimea şi pedestrimea sosită, în piață, se arătă şi el călare, şi, după ce luă în seamă oamenii adunați, hotărâră împreună ca atât călărimea, cât și pedestrimea, pentru mai bună rânduială, să fie împărțite în anumite grupe, în fruntea cărora să fie numiţi comandanți și toți cei adunaţi să fie scriși cu numele; cu împlinirea cărora încredinţându-se unii dintre ei, în aceeași zi hotărâră să fie:

Comandant general, contele Ioan Csáki

Subcomandant, baronul Gheorghe Bánffi

Colonel, Paul Matskási

Strajemeşteri (plutonieri), contele Ștefan Lázár şi contele Gabriel Haller

Încartiruitori, care să se îngrijească, totodată, de fân și ovăs:

Francisc Zámbo, vice-comite substitut

Francisc Kabos

Sigismund Ketzeli

Auditor (iudex militaris), Stefan Boér

Adjutant, Ioan Mohai.

Escadronul întâi, în care erau 100 de nobili călare:

Căpitanul întâi, baron Adam Radák

Căpitanul al doilea, contele Nicolae Bethlen

Locotenent, David Dindár

Sublocotenent, Sigismund Biro

Plutonier, Alecsandru Ketzeli

Caporali, Grigore Farkas, Iosif László, Sigismund Gergely, Antonie Miháltz

Escadronul al doilea, în care erau de asemenea 100 de nobili călare:

Căpitanul întâi, baron Alexandru Josinczi

Căpitanul al doilea, contele Bethlen Farkas

Locotenent, baron Iosif Torotzkai

Sublocotenent, Ladislau Palatkai

Plutonier, Alecse Sombori

Caporali, Moise Hertzeg, baron Bánffi Farkas, Alecsandru Gyarmati, Alecsandru Kabos.

Nobili pedeştri fiind vreo 50, în fruntea acestora a fost numit locotenent Gheorghe Biro.

După ce astfel se orânduiră comandanții şi se întocmiră şi unele reguli, care hotărau, anume, buna rânduială şi ascultarea faţă de cei mai mari și după ce încă în aceeaşi zi fură scrise şi întărite, comisia chemă înaintea sa pe ofițerii numiţi şi le dete în scris atât regulile rânduite, cât şi numele nobililor puși sub comanda lor, cu porunca să-și adune, pe cealaltă zi la un ceas, oamenii săi fiecare, cu care, atunci când se va da semn cu sunet de trâmbiţă, să poată pleca la Feneșul Săsesc (azi, Floreşti). După care poruncă, în ziua de 17, dându-se semn cu trâmbiţa, în așa de frumoasă rânduială se înșiruiră în piaţă atât călăreţii, cât şi pedeştrii, încât puţina miliţie și chiar unii ofiţeri încercati în serviciu mărturisiră că o adunare în așa de frumoasă rânduială nici de la soldaţi cu instrucţie de un an nu s-ar fi putut cere. Fiind înştiinţat despre adunare, comandantul general ieşi din cartierul său călare şi în arme şi, după ce le mulţumi că şi cea dintâi poruncă i-au împlinit-o cu atâta credinţă, şi îi sfătui ca şi de acum încolo să-i dea aceeaşi ascultare, pu-se numaidecât să se dea semn de plecare şi, pornind el în frunte cu ofiţerii mai înalţi, după ei urmară călăreţii şi apoi pedeştrii şi carele. Mergând în marş pe uliţa de mijloc a orașului, în acest frumos rând, cu steaguri desfășurate, în sunet de trâmbiţe şi bătaie de tobe, priviţi de o mulţime fără număr, domni de viţă veche, doamne, orăşeni, pe seară oastea nobililor ajunse la Feneş, unde se aşeză la cartierul său rânduit fiecare.

În cealaltă zi, anume în 18, chemând la sine comandantul general pe ofiţerii mai înalți, se sfătuiră în care parte să o ia şi, pentru că spionul, cu numele Gavrilă Oneţ (despre care se poate spune că, deşi era român şi om plăcut lui Horia, s-a purtat, totuşi, după cum se va vedea din cele ce urmează, cu destulă credinţă faţă de oastea nobililor), aduse vestea că o parte din oastea de adunături a lui Horia, care a prădat în Trăscău, are de gând să pornească spre Iara-de-Jos, se luă hotărârea ca întreagă oastea nobililor să se mute, încă în seara acelei zile, în Feneșul-Românesc (Vlaha) și, de acolo, să pătrundă, în sus, spre Iara. Dar oastea nobililor se aşezase în Vlaha şi cei mai mulţi se dăduseră la odihnă, când numitul Gavrilă Oneţ aduse ştirea hotărâtă că turbatul şi smintitul căpitan al românilor, de frica miliției care a plecat, de la Abrud, în munţi, ar fi trimis prin unele sate din jurul Huedinului niște oameni ai săi de încredere, cu vorba ca acelea așa să fie pregătite, că, la târgul de ziua Sfintei Ecaterina (din 25 noiembrie, la Huedin) va fi fi el acolo, pentru ca, astfel uniți, cu puteri noi să pornească pe văile Almașului şi Agrişului, în jos, să pustiască mai departe. Asupra căreia comandantul general, sfătuindu-se, atunci, noaptea, cu ofiţerii înalți, oastea nobililor, încă înainte de miezul nopţii se întoarse la Feneşul-Săsesc. La 19, trecu apoi în Căpușul-Mare, ziua de 20 о petrecu acolo, iar la 21 se aşeză în Huedin, unde, ţinând sfat, la 22, după hotărârea ce o luară în acela, jumătate din escadronul al doilea, cu căpitanul şi sublocotenentul trecură în Mărgău, al doilea căpitan, cu 25 călăreți, în Valcăul Unguresc (azi Văleni), locotenentul, cu 25 călăreți, în Ciula (azi Ciuleni), iar cealaltă parte a taberei nobile rămase în Huedin, pentru ca, astfel așezată pe sate, nobilimea să poată veghea mai bine ca Horia să nu-și ajungă ţinta sa. Era într-adevăr mare nevoie ca mica oaste nobilă să cuprindă din vreme aceste sate şi prin aceasta să zădărnicească gândul lui Horia, căci dacă Horia ar fi putut veni la târgul așa de căutat din Huedin, care cade obișnuit în ziua Sf. Ecaterina, fără îndoială nu numai locuitorii din satele românești, care se găsesc multe în acel ţinut, ci chiar şi ungurii, îndemnați de pofta prăzii, s-ar fi unit bucuros cu dânsul și, astfel, coborând pe văile Almașului și Agrișului, în jos, până unde ar fi ajuns pustiirile jalnice săvârşite până atunci, oricine are o minte sănătoasă şi cunoaște starea și aşezarea acelor sate, ușor o poate vedea. Așa că, dacă Horia și-ar fi putut împlini acest gând primejdios, și-ar fi sporit așa de mult oastea pustiitoare, că după aceea cu greu i s-ar mai fi putut pune vreo piedică. Că Horia a făcut din vreme toate pregătirile, ca să vină de ziua Sf. Ecaterine la târgul din Huedin, de unde să-și întindă mai departe jafurile, te vei putea încredința şi mai bine, cititorule cu inimă maghiară, din cele ce urmează:

1). Chezaşii spionului Gavrilă Oneţ, adică Ignat Pleșa, Petru Haiduc, Onu și Robotin Bălaș, jurati și cercetaţi în Huedin, când s-au întors a doua oară din Albac, anume în ziua de 26, povestiră pe drept sufletul lor cum tâlharii români din Albac şi din jur toţi le spuneau că ei, încă la 24 Noiembrie, au venit, în frunte cu Horia, în valea numită Supt Petroasa, dincoace de Albac, cu gândul să dea năvală în târgul de Sf. Ecaterina din Huedin, iar în drum să se oprească să pustiiască în Zam şi Sâncrai, dar, sosindu-le vestea că în Huedin și satele din jur s-au aşezat mai înainte nobilii, de frică iarăşi s-au întors.

2). Pretorul plășii Huedinului, Sigismund Gergely, dete cu ştirea mai marilor taberei nobile, unui român de încredere, cu numele Macavei Bota, o carte de trecere, în înțelesul că, deoarece oamenii din unele sate ale plasei lui obișnuiau să umble înainte pe la Abrud şi Câmpeni, iar acum nu mai îndrăznesc, din pricina tulburării de acolo, trimite pe omul acesta să-i înştiinţeze pe cei de acolo că, pentru păstrarea bunei vecinătăți de până acum, să nu supere pe cei de aici, când merg acolo, după cum şi cei de acolo vor putea coborî aici, ca şi până acum, fără teamă. Acest om, cunoscut şi umblat pe acele locuri, după îndrumările care i s-au dat, avea să-și facă drumul în aşa chip, ca să fie prins şi dus, cu carte, cu tot, în fata lui Horia; care, după ce puse să i se citească şi deslușească, trimise înapoi pe Macavei Bota, cu răspuns scris în limba românească, având acest înțeles:

„Luând această carte a solgăbirăului Gergely Sigismund, ca de la un vecin şi din toată dragostea pornită, cu înţelesul ca să fim bine unii cu alții şi să trăim în dragoste, şi noi, închinându-ne dumitale, îţi dăm de ştire că oamenii care se ţin de moșia aceea nu vor avea nici o supărare şi nu vor suferi nici o neplăcere; pentru care şi noi ne rugăm și poftim ca, la târgul viitor, în Huedin, oamenii noștri să poată umbla în pace pentru târgueli, vânzări sau orice alt drum vor avea; altfel s-a isprăvit cu prietenia de vecini. Şi noi de la gândul de acum nu ne strămutăm, ci de acela ne ţinem până la sfârșit, aşa cum ne-a îngăduit nouă Înălţatul Împărat, şi rămânem al dumitale de binevoitor. Dat în Râul, 1784 (11 Nov. stil vechi). / Ursu Nicula Horia / trimisul Împăratului.

P. S.: Tot așa îţi porunceşte dumitale, cu ceilalți împreună, și diacul lui, Samuil Martzi din Abrud”.

3). Tabăra nobililor era încă în Huedin, când popii şi bătrânii satelor din împrejurime, prinşi şi traşi la răspundere aproape toţi, dar mai ales popii, au mărturisit că Horia a trimis la ei oameni, în ascuns, cu ştirea că, la târgul din ziua Sfintei Ecaterina, va veni şi el la Huedin şi să-i jure credinţă, căci el umblă cu porunca Împăratului. Aceştia s-au şi legat că vor sta alături de el cu credinţă şi, ca unui trimis al Împăratului, vor fi gata să-i împlinească întru toate porunca.

Astfel, oastea nobilă, care, după cum s-a scris şi mai sus, era aşezată în Huedin şi în satele din jur, a rămas acolo până în 28, dar până atunci nobilii, ziua-noaptea, au stat de veghe neîncetat şi până sus, pe munţi au patrulat, fără să se cruţe nici de ploile reci, nici de ninsoare; te prinde mirarea cât au suferit, fără a li se urî câtuşi de puțin, ci, dimpotrivă, cu voie bună şi gata la toate, încât ofițeri, din cei care au fost în războaie şi se aflau pe lângă tabăra nobililor, au rămas uimiti cu cât de multă credință şi frumoasă rânduială îşi poartă anevoioasa lor slujbă. Dar, după ce nobilii făcură, în această parte, din nou li-niște, în chipul arătat mai sus, şi după ce zădărniciră planul pustiitor al lui Horia, târziu de tot, în 28, sosi la Huedin, dinspre Oradea, ceva miliție de strânsură, betegită (de unde oricine, făcând asemănare între ajutorul militar din comitatele Alba şi Hunedoara şi acesta va putea vedea cu ce inimă a fost dat el ori de câte ori a fost cerut în această tulburare a lui Horia), de toți vreo 208 soldaţi, şi anume: 59 din regimentul pedestru al prusie-nilor, 41 din regimentul De Vins, 108 din regimentul de husari Berlichingen, sub căpitanul Egermann și locotenenţii Kettzer si Vetsei, care miliţie, așezându-se în satele în care au fost nobilii, s-a odihnit acolo în linişte două săptămâni şi, după ce s-a tămăduit, a plecat iarăşi înapoi.

După ce locul nobilimii a fost luat în acest chip de miliție, oastea nobilă plecă, în 29, la Aghireş, iar la 30, spre Gilău, în Feneşul-Sásesc, locul de mai înainte al taberei, dar şi acolo sosi, în aceeaşi zi, marele ajutor militar, anume locotenentul Iosif Torma, cu 50 de soldaţi din regimentul pedestru al lui Francisc Gyulai. În 4 Decem-brie, noaptea, se făcu mare zarvă, căci ceva oameni nelegiuiţi aprinseră, dinspre câmp, grădina de sub „Leányvár” (Cetatea fetei) și astfel, necunoscând atunci încă pricina adevărată a acestui foc, toată tabăra a stat în arme până la ziuă. Lа aceasta, au venit să se adauge și mărturisirile întărite a mai multor oameni din Feneșul-Săsesc şi Luna, că, în ziua aceea, pe înserate, au văzut prin pădurea de la Vlaha mai multi români, venind dinspre Iага, pe care, auzindu-le unii, a căror nume trebuie să le trecem sub tăcere, alergară la Cluj și făcură acolo mare zgomot, încât se închiseră porțile şi cetățenii rămaseră în arme până în cealaltă zi, când, fiind înştiinţaţi de comandantul general despre ce e adevărat din zarva aceea, spaima din oraş se potoli. Din 4, până în 9 Decembrie, tabăra rămase în Feneşul-Săsesc, deprinzându-se, zi de zi, în călărie şi purtarea armelor și patrulând până la Huedin şi Trăscău. În 10, sosi un ofițer din regimentul pedestru secuiesc, cu 80 de soldaţi, de schimbă pe sublocotenențul Torma, care se întoarse la Cluj, dar nici aceşti soldați secui nu stătură decât o zi; în cealaltă, plecară, prin munţi, spre Abrud. Dar se mai întâmplă și un lucru vrednic de însemnat. Anume, un soldat secui, cu mai puţină minte, dar bun la inimă, care era în gazdă, în Feneșul-Săsesc, la un român, întrebă pe contele Csáki, comandantul general, fiind de față și ofițerii: „Măria ta – arătându-şi gazda – de aceștia sunt cei care pustiesc pe unguri?”. La ceea ce răspunzând contele Csáki că din neamul acesta sunt, soldatul iarăși zise: „Noa, Măria ta, dacă sunt toti ca acesta, să ne dai Măria ta pe capete care dintre noi câţi să taie, ca degrabă să-i tăiem şi să mergem acasă”.

Pe când astfel se petreceau lucrurile, se ivi și pizma și începură, după știri mincinoase, prigonirile împotriva acestei oaste nobile, căci se găsiră, nu numai printre neamurile străine ci, ceea ce e şi mai dureros, chiar printre fiii patriei, de aceia care îndrăzniră să bârfească așa de mult ridicarea nobilimii din comitatul Clujului și plecarea ei la oaste, că nici nu o socoteau altfel decât ca o desfrânare; poate de aceea, fiindcă multi dintre domnii strâmtorati în Cluj, dar mai ales contele Mihail Rhédei, baronul Alecsandru Bánffi, contele locotenent-colonel Grigore Bethlen, baronul Gabriel Alvintzi, contele Josif Gyulai, soția contelui Nicolae Bethlen, soția generalului conte Adam Bethlen şi soția contelui Alecse Kendeffi i-au ţinut din belșug cu banj, vin și pâine. Dar ceea ce e şi mai mâhnitor e că n-au pregetat să o numească rebeliune. Doi trădători a avut, de la început, după cum s-a descoperit mai pe urmă, această oaste nobilă, care nu i-a pierdut din ochi mișcările, faptele, purtările și care, răstălmăcind şi pe cele mai nevinovate din ele, toate le-au scris generalu-lui comandant de la Sibiu, cu numele Francisc Preiss: întâiul a fost fiul unuia care cocea turte dulci la Viena, se numea Lebzeltern şi era colonelul neamţ al regimentului unguresc de pedeștri Francisc Gyulai; al doilea, un neamţ fără căpătâi, maior pensionar, numit Schlichten, care s-a pripăşit la Cluj și trăia de la masa contelui Csáki. Aceștia n-au contenit cu pârile; au făcut arătare, anume, că nobilii şi-au numit ofițeri dintre ei, întocmai ca soldaţii, că sunt înarmaţi şi îşi fac arme întruna, cu care nu contenesc să se deprindă și că și-au făcut uniforme. Comandantul numit mai sus deci era înțeles cu guvernatorul sas de atunci, Samuil Brukenthal, care, chiar dacă nu el singur a pornit, cum îndeobşte se crede, faimoasa tulburare a lui Horia, dar, pentru a-și împlini planul iscodit în taină împotriva nobililor, n-a fácut nimic pentru a o stinge, atunci când, printr-o înţelegere cu comandantul, foarte uşor s-ar fi putut, la întâiele ei scântei, ceea ce imprejurările de atunci prea bătător la ochi au dovedit; dar pe care apoi Dumnezeu, care toate le răzbună, în curând îi pedepsi pe amândoi, prin îndepărtarea din slujbele lor. Sosind astfel din Sibiu întruna știri neplăcute, nobilimii îi trecu orice poftă de a mai rămâne în tabără, căci abia acum băgă de seamă că pizma a urzit într-atât lucrurile, încât răsplata neașteptată va fi pentru râvna cu care, după cum se poate vedea din cele de mai sus, a pus zăgaz pustiirilor lui Horia, pentru atâta frig şi necazuri pe care le-a îndurat numai pentru a-şi dovedi credinţa către principe și dragostea față de scumpul lor neam, care toate au fost pe dos tălmăcite de cei de sus. De aceea, cu tot atâta durere în inimă, cu cât îndemn s-a strâns la un loc, această oaste nobilă, s-a împrăștiat unul câte unul, într-o săptămână, cu amar luându-și rămas bun unii de la alţii. Că aceste judecăţi strâmbe și învinuiri nedrepte au străbătut, din pizma purtată nobilimii, până la Înalta Curte, dovadă e mustrarea părintească, din porunca Guvernului regesc, primită de nobilul comitat al Clujului, la începutul anului următor”[2].

[1] Duрă o copie, fără indicarea datei şi autorului, dintr-un volum, cuprinzând copii de documente pentru răscoala lui Horia şi de alte acte din veacul XVIII-XIX, păstrat în Arhiva Muzeului Ardelean Cluj, grupul Colligata, fără signatură şi paginaţie.

[2] Anuarul Institutului de Istorie Naţională, anul VII – 1936-38, Cluj 1939, pp. 404-411