Nicolae IORGA: Prometeu

Prometeu, Titan sălbatec, suferinţa ta senină

Luminoasă străluceşte din anticele poveşti,

Şi pe stânca ta, în lanţuri, prada vulturilor eşti

Mai măreţ decât, sus, Zeus în splendoarea lui divină.

Treceau veacurile leneş peste barbara ta muncă,

Păsările din văzduhuri sfărâmau pieptul tău gol,

Tu, ca marmura de rece, peste-al vremilor nămol,

Înfrângeai tăcând pe-acela care trăsnetele-aruncă.

El s-a dus, pierind din ceruri cu frumoasa lui credinţă

Risipitu-s-au în neguri palizii nemuritori,

Tu cu jalea omenirii te înalţi mângâietor,

Revărsând ca un luceafăr raza ta de suferinţă.

Nu, n-ai plâns: la-a tale lacrimi fetele lui Ocean

N-au venit cântându-ţi imnuri şi în liniştea-ţi apari

Cea mai aprigă icoană de eroii legendari,

Mândru-nvingător de chinuri, neclintitule Titan.

Iorga, Nicolae, Poezii (1890-1893),

Bucureşti 1893, pp. 67, 68)