Nicolae IORGA: Gethsemani
Dormeau toţi ucenicii pe dealul dus în noapte.
Era târziu: din ceruri o linişte adâncă
Cădea pe lumi tăcute: doar jalnicele şoapte
De vânt ori glas de buhnă, plângând pe vârf de stâncă
Sfărmau tăcerea tristă şi-atât de fioroasă
Că fiul lui Iehova, ca marmura de tare,
Ne-nvinsul de durere, pleca faţa-i frumoasă
Şi, prins fără de veste de-a morţii-nfiorare,
Simţind cum plânge într-însul durerea omenească,
Căzu-n genunchi în ţărnă şi ruga lui fierbinte
Sună duios, în lacrimi: „De-i voia ta cerească,
De mine depărtează paharul greu, părinte!”.
Şi fii rigid ca fierul de-otel pentru durere,
Tăcută fie-ţi buza, când inima se frânge,
Călca-vei o clipeală superba ta tăcere,
În ţărână cădea-vei şi, ca Hristos vei plânge.
(Iorga, Nicolae, Poezii (1890-1893),
Bucureşti 1893, pp. 91, 92)