Nicolae IORGA: Gethsemani

Dormeau toţi ucenicii pe dealul dus în noapte.

Era târziu: din ceruri o linişte adâncă

Cădea pe lumi tăcute: doar jalnicele şoapte

De vânt ori glas de buhnă, plângând pe vârf de stâncă

Sfărmau tăcerea tristă şi-atât de fioroasă

Că fiul lui Iehova, ca marmura de tare,

Ne-nvinsul de durere, pleca faţa-i frumoasă

Şi, prins fără de veste de-a morţii-nfiorare,

Simţind cum plânge într-însul durerea omenească,

Căzu-n genunchi în ţărnă şi ruga lui fierbinte

Sună duios, în lacrimi: „De-i voia ta cerească,

De mine depărtează paharul greu, părinte!”.

Şi fii rigid ca fierul de-otel pentru durere,

Tăcută fie-ţi buza, când inima se frânge,

Călca-vei o clipeală superba ta tăcere,

În ţărână cădea-vei şi, ca Hristos vei plânge.

(Iorga, Nicolae, Poezii (1890-1893),

Bucureşti 1893, pp. 91, 92)