Nicolae Iorga, 1919: Unde ţii istoria, Suceavă? (I)

Menirea Sucevei

Conferinţă ţinută la Suceava în August 1919

Onorat auditoriu, mulţămesc domnului Eusebiu Popovici pentru cuvintele dumisale. Să-mi dai voie să adaog, la cuvintele dumiale, care trezesc amintiri aşa de plăcute pentru mine, încă ceva. Anume: după ce m-au recunoscut şcolarii de care vorbeai, dumneata ai fost acela care m-ai căutat şi m-ai rugat să vin în casa dumitale primitoare, şi am stat supt acoperământul dumitale, făcând studii în oraş şi împrejurimi, trei zile, trei zile pe care nu le voi uita niciodată, pentru pacea plăcută a casei dumitale, ca şi pentru cercul de prieteni, printre care era şi bătrânul Vasile Bumbac, care a scris aşa de frumoase cânturi epice, în legătură cu legenda întemeierii Mol­dovei, cânturi care păcat că n-au fost continuate, căci sunt versuri de o frumuseţe ce se poate aşeza, uneori, alături cu a versurilor lui Eminescu (exagerare specifică lui Iorga – n. n.). Îmi aduc aminte de toată prietenia pe care mi-ai arătat-o în acel timp (în primăvara anului 1904 – n. n.).

De atunci, viaţa ne a despărţit; acum aceiaşi ţară ne cuprinde, acelaşi spirit trebuie să ne anime pe amândoi, pentru a continuă, fiecare în locul său şi cu mijloacele sale, marea operă de ridicare a neamului românesc, întemeiat material la înălţimea morală pe care o comportă şi la înălţimea culturală pe care o cer înseşi hotarele aşa de largi pe care ni le-a dat amintirea străbunilor, vrednicia ţăranului român, ca­valerismul şi loialitatea statornică a regelui Ferdinand, domnul nostru, al tuturor românilor (Puternice strigăte de: Trăiască!) şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cele mai multe din elementele acestea, de care am vorbit, nici n-au nevoie de vreo explicaţie.

Cine poate să explice bunătatea supranaturală, care dă neamurilor ce au suferit mai mult răsplata spe­ranţelor îndelungate! Dacă s-ar aduna toţi teologii de pretutindeni, cu toţi mitropoliţii, dacă s-ar strânge clerul întreg, cu vlădicii în frunte, într-un sobor mai mare decât cel de la Niceea, cu cei trei sute şi opt­sprezece părinţi, cu toţii n-ar putea să explice sfin­ţenia lucrului ce este ca, după o sută de ani de suferinţă, un popor, care n-a fost scutit de nici o încercare şi de nici o durere, să primească o răsplată care-l ui­meşte întâi, dar îndată după aceasta, trebuie să-l îndemne. Să caut să explic înaintea dumneavoastră ce s-a zbătut în sufletul Regelui nostru, aceasta iarăşi întrece pu­terile mele. Sunt taine sacre în sufletul omenesc şi un sfânt mister este acela care s-a petrecut în sufletul lui Ferdinand I-iul, în momentul când a trebuit să rupă toate legăturile cu toţi ai lui, cu toate amintirile lui, aş zice chiar că a trebuit să rupă cu o parte din el însuşi, pentru a se sacrifica el şi ai lui, şi a lua asupră-şi sacrificiul nostru, al tuturora, pentru o cauză aşa de sfântă. Vitejia soldatului român? E cunoscută, şi ea s-a arătat, chiar dacă steagul ce se ridica asupra lui nu era steagul românesc. Ea a făcut să se ridice o ţară mică mai sus decât ţări mari, care au căzut fiindcă în sufletul luptătorilor nu era acelaşi senti­ment ca în sufletul soldaţilor noştri.

Este însă un lucru pe care nu numai că pot să-l explic, dar trebuie să-l explic chiar înaintea unui auditoriu românesc şi mai ales unui auditoriu româ­nesc din Suceava, care, pe lângă merite vechi, a avut, pe vremea stăpânirii austriece, şi pe acela de a fi stat în foarte strânse legături cu noi, cei de dincolo. Este un lucru, care până şi unor suceveni care cuprind în hotarele târgului lor monumente aşa de scumpe, din cele mai scumpe, mai vechi şi mai rare monumente, pe care le-a ridicat neamul românesc, până şi lor nu strică să li se lămurească puţin, în marginile istoriei locale, toată puterea morală care stă în istoria noastră, a românilor.

În aceste puţine clipe, cât stăm împreună, o să în­cerc, prin urmare, să lămuresc rosturile Sucevei vechi, până la austrieci, şi de la austrieci, pe urmă mai puţin, fiindcă mai puţine au fost şi lucrurile înde­plinite în Suceava, din momentul când administraţia austriacă a venit s-o fericească, şi supt raportul ma­terial, după cum se poate vedea după o sută de ani şi mai bine de administraţie austriacă.

Şi apoi o să vă arăt ce poate fi Suceava în viaţa României Mari. Şi voi isprăvi cu o propunere, ca unul care sunt un vechi alcătuitor de propuneri, dintre care şaptezeci şi cinci la sută rămân simple propuneri, şi deci două­zeci şi cinci la sută se îndeplinesc; şi aceasta e încă un mare lucru, dar, din cele douăzeci şi cinci la sută, care se îndeplinesc, douăzeci şi trei le socotesc alţii ca de la dânşii, şi numai pentru două la sută îşi mai aduce aminte cineva de unde a plecat pro­punerea, ceea ce e foarte mare mulţămire pentru mine.

Deocamdată să vedem ce a fost vechea Suceavă a noastră şi Suceava austriacă, şi ce rost îi putem găsi în România Mare.

Carol al II-lea şi Nicolae Iorga

Suceava n-a fost cea dintâi Capitală a Moldovei vechi, fiindcă Moldova nu s-a întemeiat întâi aici. Descălecătorii care au venit, cum ştie toată lumea, din Maramureş, din care au venit, mai târziu, în calitate de colonişti, şi aceşti străluciţi ţărani, pe care i-am văzut, acum câteva momente, arătând câtă voinţă, vioiciune, frumuseţe şi nobleţe estetică este în orice manifestare a lor, descălecătorii Moldovei au venit, pe la 1360, prin alte părţi.

Cel dintâi Scaun de Domnie n-a fost la Suceava, ci la Baia. Ţara se zicea Moldova, după râul Moldovei, căci împărţirea cea veche a ţăranilor era după râuri: moldoveni, suceveni, sireteni, pruteni şi asa mai departe. La început a fost poate ţara la Câmpulung, apoi, pe cursul Moldovei, a tras către miazăzi şi ră­sărit, ajungând la Baia, lângă Fălticeni, astăzi un sim­plu sat, pare va trebui să fie ridicat din nou la în­semnătatea de târg, precum merită şi după monumentele pe care le posedă, căci este o biserică a lui Ştefan cel Mare foarte frumoasă şi mai bine reparată decât Mirăuţii de aici, căreia i s-a dat un foarte fru­mos acoperiş de pagodă chinezească (Ilaritate.).

Vedeţi, între statul austriac şi între imperiul chines erau foarte multe asemănări (Râsete): ambele forme de stat se sprijină mai mult pe lucrul scris inutil şi pe administraţia pentru administraţie, pe imutabilitatea perfectă şi pe perfecţiunea imutabilităţii (Ila­ritate.) Prin urmare, dacă Austria împodobea vechile biserici romaneşti ca o pagodă chineză (atac la acoperişurile din ţiglă colorată, săpăturile arheologice probând, în anii din urmă, că aşa erau şi pe vremea lui Ştefan – n. n.), aceasta nu poate să ne mire deloc. Credem chiar că şi la Cer­năuţi ar fi putut face, deasupra capului statuii Aus­triei, un fel da înveliş ca acel care acoperă biserica din Mirăuţi, şi i-ar fi stat mult mai bine (Ilaritate).

Revenind însă la ceea ce spuneam, Baia are acum o biserică a lui Ştefan cel Mare foarte bine reparată, fără acea aroganţă de stil şi de lux mahalagesc, care distinge reparaţiile austriece şi, pentru a întrebuinţa un cuvânt german şi mai aplicabil, fără acea tendinţă de „protzen”, care deosebeşte biserica din Mirăuţi. Şi Baia mai are şi o biserică a lui Petru Rareş, care n-a avut nevoie să fie reparată. Sunt, apoi, acolo ad­mirabili ţărani, asemănători întru toate cu aceia din Şcheia, pe cari i-am văzut jucând. Acum vreo zece zile, au venit să ceară o şcoală secundară, arătând că-s gata să sprijine înfiinţarea acestui liceu. Când un sat are asemenea amintiri şi o ţărănime ca aceasta, se poate face pentru el ceva, care să-l asemene puţin cu Capitala ce a fost Baia odinioară.

De la Baia, însă, Domnia a trecut mai departe, la Siret.

Dumneavoastră ziceţi: Sirete; noi, în Moldova: Siret. Si­rete este o formă pe care n-aş admite-o, fiindcă mai mult curge Siretul dincolo de graniţa veche decât pe bucata de pământ de aici, şi, dacă toţi din Moldova îi zic Siret, cred că Siret i s-a zis şi pe vremuri.

Din Siret, Capitala s-a coborât la Suceava şi aici a rămas atâta vreme, deşi ţara Moldovei s-a întins foarte mult: pe de o parte, la miazănoapte, a luat Ţi­nutul Şipinţului; la răsărit, a luat Basarabia; pe de altă parte, la miazăzi s-a întins până a ajuns în Vrancea şi la cursul inferior al Siretului, până la Dunărea de jos şi la ţărmul Mării Negre. La 1360, Bogdan Vodă, întemeietorul, era numai stăpânitor pe valea Moldovei; peste numai treizeci de ani, la 1390, Roman Vodă, urmaşul, întemeietorul oraşului Roman, îşi zicea, cu mândrie pentru ceea ce se împlinise în aceşti treizeci de ani numai, ceea ce de niciun alt popor nu s-a putut face în aşa de scurt timp: Domn de la Munte până la Mare. Şi nu poate să existe o definiţie mai frumoasă, decât aceia din titlul lui Roman Vodă: Domn românesc, de la Munte, până la Mare.

Însemnătatea Sucevei stă în aceea că, deşi Moldova a păstrat numele râului pe valea căruia se întemeiase statul întâi, dar statul se întinsese până la Nistru, până la stâncile cele mari, până la şanţul adânc, în fundul căruia curge apa frumoasă a Nistrului, deşi steagul Domnilor Moldovei se oglindea, pe Siret, în jos, în Dunărea inferioară şi în apele Mării Negre, care nu sunt, acolo, negre, ci foarte frumos albastre, la limanul de la Cetatea Albă; cu toate acestea, nu s-a simţit nevoia de a se mută Capitala din Suceava. Acesta este faptul cel însemnat şi dovada cea mai puternică de importanţa acestui oraş: că ţara a putut să crească, în sus, la răsărit, la miazăzi, aş zice chiar la Apus, fiindcă noi prea am uitat un lu­cru: că Ştefan cel Mare stăpânea zeci de sate în Ar­deal, că Petru Rareş intra ca Domn în cetatea Bis­triţei, că pârcălabii şi senatorii saşi se plecau adânc înaintea Măriei Sale şi că bâlciul cel mai mare din mijlocul Ardealului, pe Târnave, la Cetatea de Baltă, era moldovenesc, că Rareş pusese vama moldovenea­scă la Prejmer, lângă Braşov, prin 1530 şi ceva.

Şi Moldova aceasta aşa de mare îşi păstra, cu toate acestea, Capitala la Suceava. Deci oraşul trebuia să fie deosebit de bine aşezat, cu drumuri care se des­chideau în toate părţile; şi dealurile care, azi, se ma­cină încetul cu încetul, răscolind sfintele pietre de pe dânsele, erau mai potrivite decât altele, pentru a se clădi cetatea de apărare pentru Scaunul lui Vodă.

Dar s-a mutat Scaunul de Domnie la Iaşi! Nu din motive româneşti, nu din motive de mărire şi de mândrie românească a fost mutat la Iaşi, ci din motive străine, pe o vreme când această mărire scăzuse şi mândria se înjosise: întocmai cum, în Muntenia, Scau­nul s-a mutat, de la Târgovişte, la Bucureşti, pentru ca Domnul să fie mai aproape de turcii cari-l sus­ţineau, tot aşa s-a mutat Scaunul de Domnie, de la Suceava, la Iaşi, pentru ca turcii şi tătarii din Bugeac să fie mai aproape şi să sprijine un Domn rău împo­triva intereselor ţării. Acum, când se schimbă numele străzilor de aici – şi nu sunt pentru schimbări prea mari –, dacă se va pune un nume nou, nu trebuie să fie pus în legătură decât cu trecutul istoric al oraşului, iar nu cu al ţării întregi sau cu un loc foarte depărtat. A face, de pildă, o stradă Tudor Vladimirescu la Suceava este cu totul nepotrivit. Tudor Vladimirescu a avut un rost în istoria noastră, dar un oraş nu are atâtea străzi câte file are o carte, ca să poţi scrie numele tuturor celor care au jucat un rol în istoria ţării: pentru darea unui nume unei străzi trebuie să se aleagă dintre gloriile locale, şi numai dintre cele dintâi, pentru a însemna acele rânduri de piatră ale unui oraş, care sunt străzile. Ieşenii au făcut foarte rău că au numit strada de căpetenie a acestei noi Capitale după numele lui Alexandru Lăpuşneanu. Lăpuşneanu a fost un dezechilibrat, un sălbatec vărsător de sânge şi a mutat Capitala la Iaşi, cum am spus-o, de hatârul turcilor, şi, mai precis, nu­mai ceva mai statornic, fiindcă Ieremia Movilă a stat, după el, la Suceava şi Movileştii au iubit-o mult mai mult decât Iaşii. Deci nu pentru mutarea Capitalei trebuia numită strada principală a Iaşilor Str. Lă­puşneanu. Sunt oameni mai onorabili, după care se putea numi strada de căpetenie a acestui oraş.

În timpul cât Suceava a fost Capitală, cât aici se concentra viaţa Moldovei, în timpul cât aici a fost cel mai însemnat mijloc de apărare, supt formă de cetate, a Moldovei, Suceava se împodobea cu clădiri de toată frumuseţea. Cea mai veche clădire, prefăcută de Ştefan cel Mare şi caricaturizată de austrieci, este fără în­doială Mirăuţii. Porţile bisericii s-au deschis când, din porunca lui Alexandru cel Bun, au fost aduse în cetate rămăşiţele Sfântului Ioan cel Nou, oasele care s-au aşezat într-un frumos sicriu vechi, nu cel de metal, ci sicriul cel mai vechi, care se găseşte la Putna, sicriu de lemn de cedru, de o ui­mitoare frumuseţe. Sicriul Sfântului Ioan cel Nou este desigur cea mai frumoasă operă de sculptură în lemn pe care a dat-o veacul al XV-lea, anii circa 1400, când s-a făcut. El singur ar forma onoarea unui muzeu din Apus, şi dumneavoastră aveţi aici, în Bucovina, după tot ce vi s-a prădat şi tot ce a fost împrăştiat, şi după tot ce aţi lăsat să se strice – şi de aceea s-a stricat cel puţin jumătate din ce ne-au lăsat, din tre­cutul moldovenesc, vremurile cele bune – aveţi, încă acum, destul pentru a face onoarea unui grup de muzee. Ceea ce se ascunde în anume colţuri din bisericile de la Putna, Dragomirna, Suceviţa sunt lucruri nepreţuite, înaintea cărora se pot închina neamurile şi care constituie titlul de mândrie al unei civilizaţii.

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Mirăuţii, în forma de acum, cheamă-n amintire vre­muri foarte vechi, dar piatra de odinioară nu mai este. În această privinţă, fiindcă o să fie, în România Mare, ţară bogată, firi ambiţioase – şi aceasta nu e un păcat –, o să fie şi multe planuri de restaurare şi, fiindcă şi comunele au dreptul să spună cuvântul lor, în ce priveşte comorile de arhitectură pe care le cuprind, v-aş recomanda ca, atunci când ar veni cine ştie de unde propuneri de înnoire, să spuneţi şi dumneavoastră, pe lângă cuvântul Comisiunii Monumentelor Istorice din Bucureşti, de care o să atârnaţi supt ra­portul reparaţiunilor, şi, pe lângă cuvântul bunului gust, un lucru: o biserică nu e frumoasă numai prin pro­porţiile sale, nu e frumoasă numai prin mobilierul potrivit cu aceste proporţii şi cu stilul dinăuntru, – în această privinţă, Putna este destul de terfelită; ceea ce se găseşte înăuntru, afară de o îndreptare proastă, făcută de Gheorghe Ştefan, este de un gust de ma­halagiu de Bucureşti, cum spunea una din persoanele ce mă însoţea; mormântul lui Ştefan cel Mare, aşa cum s-a împodobit, e ca un dric de clasa I-a –, dar frumuseţea unui monument istoric stă în chiar caracterul vechi, înnegrit, uzat, sfinţit tocmai prin această înnegrire uşoară a tuturor lucrurilor ce se găsesc înăuntru; trebuiesc fereştile cele înguste, piatra mă­cinată, lespezile umezi, toată atmosfera trecutului.

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – de Rudolf Bernt (1844-1914)

O biserică nu se fardează şi anumite restauraţii nu sunt decât un fard de cea mai ordinară şi degradantă speţă, căruia nici o frumuseţe arhitecturală, precum nici una umană, nu-i poate rezista multă vreme.

După biserica din Mirăuţi, care a fost împodobită de Ştefan cel Mare, şi altele s-au ridicat, care dăinuiesc şi până acum. A fost reparată şi biserica Sfântului Gheorghe, care a fost Mitropolie, şi eu o cunosc de pe vremea când nu fusese reparată. În ce priveşte înfăţişarea din afară, oricâtă nesoliditate ar fi trădat, prin vechime, în construcţie, mie îmi plăcea mai mult fără adausul venit pe urmă, din mila arhitecţilor vienezi, şi-mi plăcea piatra înainte de-a se fi lustruit frumos, pentru ca să aibă înfăţişarea noului, care nu se potriveşte cu dânsa. Cum voiţi ca o aşa de vene­rabilă persoană, având atâtea secole în spinare, să se înfăţişeze cu „tenul” fraged al unui zid terminat de ieri, de alaltăieri? Este o falsificaţie istorică. Ceia ce e vechi trebuie să fie vechi în toate.

În biserica Sfântului Gheorghe am admirat fresce de toată frumuseţea, făcute în veacul al XVI-lea. Am văzut chipul lui Petru Şchiopul şi al fiului său, Ştefan, pe care i-am urmărit în locul for de adăpost prin Apus, după ce au fugit din Moldova, la Bozen, unde a murit bătrânul Domn şi a fost îngropat lângă bise­rica Franciscanilor. Frumosul băiat, pe care iezuiţii l-au scurs de toată viaţa, ca să-i aibă moştenirea, e înmormântat la Innsbruck.

orga, Neamul Românesc: Biserica Sf. Dumitru în 1904

Am văzut splendida biserică, pe care a dăruit-o Petru Rareş, una din cele mai frumoase clădiri din întâia jumătate a veacului al XVI-lea, în mijlocul oraşului dumneavoastră: biserica Sfântului Dumitru, frumoasă şi în ce priveşte turnul de la poartă, pe care n-ar trebui să-l lăsaţi să se termine, cum se termină acuma, cu un vârfuşor ca un fel de scobitoare (Ilaritate). Eu cred că turnul era de aceiaşi grosime, de sus şi până jos, precum a fost turnul Goliei, la Iaşi, ori este, până acum, turnul bisericii Radu-Vodă din Bucureşti, care aparţin aceluiaşi fel de clădiri. Biserica are o proporţie şi o eleganţă deosebită.

Acum, în vechiul Regat, una din bisericile lui Petru Rareş, Sfântul Gheorghe din Botoşani, zidită de Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş, a fost refăcută, după acest principiu: biserica urmează a se aduce în starea în care a fost la început. Dar şi aceasta e o falsificare istorică. Să iei biserica, s-o răzăluieşti, cum a fost răzăluită biserica Sfântului Gheorghe din Botoşani, nu e lucru bun. Şi aici, la Sf. Dumitru, când o să fie să se restaureze, să se lucreze mai dibaci. Şi forma, şi tencuiala sunt destul de vechi, ca să fie păstrate. Sunt de dres atâtea ruine, făcute de reprezentanţii civilizaţiei austriece şi de mai-marii lor sprijinitori şi întetiţori la luptă, germanii, încât, până-o să se ajungă a se înlocui tencuiala, sunt de ridicat pietrele înseşi ale bisericilor căzute supt lovitura tunurilor.

Suceava, biserica Sfântul Dumitru

Aveţi apoi aici, în Suceava, biserica Doamnei Elena însăşi, cum aveţi bisericuţa atât de interesantă, într-un colţ de vale, la Iţcani, cu morminte de la începutul veacului al XVI-lea, de prin anii 1500 şi 1510, bise­ricuţă foarte plăcută tocmai prin această taină de umbră răcoroasă, pe care o întâlneşti îndată ce-i calci pragul.

Suceava, biserica din Iţcani – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Apoi, două biserici din epoca lui Vasile Lupu, între care una a fost făcută de Vasile Lupu el însuşi, iar cealaltă de un boier din familia Prăjescu; ceea ce pentru domnul Kozak, din Cernăuţi, rutean de origine ca şi de sentimente şi capabil, când lucrează ca atare, chiar de falsificaţie istorică, e Perjescu. Nu văd întru cât prazul o fi mai onorabil decât o perjă: cu toate aces­tea, aşa am fost deprinşi să auzim spunându-se acestor nume şi, prin urmare, să restituim pe Prăjeşti, boieri ai lui Vasile Lupu, în drepturile lor (Ilaritate).

Iată, prin urmare, care sunt principalele monumente, pe care le cuprinde şi până astăzi Suceava.

Alături de monumentele acestea este, fără îndoială, cetatea de odinioară, ceea ce s-a păstrat din cetatea de odinioară sau, mai bine zis, ce s-a dezgropat din această cetate. Asupra condiţiunilor dezgropării, venim îndată, fiindcă avem o socoteală, nu cu dumneavoastră, deşi puţin şi cu lumea românească (Iorga, Nicolae, Conferinţe bucovinene, Bucureşti 1919, pp. 57-66).