Neculai Ungureanu – cobzarul (1670-1728)

Dacă v-ați obișnuit cu legenda atât de semnificativ falsificată de un francez a lui Barbu Lăutaru, e bine să știți că prin izvoadele de cărți domnești zace, neștiută, povestea și mai veche a unui alt mare lăutar, cobzarul Neculai Ungureanu, născut cel târziu în anul 1670 și plecat în veșnicie după anul 1728, când încă îl mai vâna un stăpân nemilos, Mihalachi Panaiote. Că e nemilos o probează statutul de rob evadat, între anii 1691-1728, pe care l-a avut cobzarul Neculai Ungureanu, care, împreună cu familia și cu lăutarii lui, a beneficiat de dragostea și de ospitalitatea unor mari boieri, care l-au ascuns și protejat, în cele trei decenii de prigoană, printre acești iubitori ai cântecului numărându-se logofătul Ion Buhuș, hatmanul Dumitrașco Sturza, Mihalache Sturza sau fostul mare cămăraș Radu Racoviță. Povestea acestui mare lăutar, neștiut chiar și de istoricii muzicii românești, desprinsă din interesantul „Izvod de cărți domnești / câte are Mihalachi Panaioti făcute pe Neculai Ungureanul, țigan cobzar, cu țiganca lui, anume Nastasia”[1], ar fi, pe scurt, următoarea:

Cobzarul Neculai Ungureanu, însurat cu Nastasia, fusese robul medelnicerului Gligorașco Țârul, care, împrumutându-se de la un turc, în 4 martie 1689, cu chezășia pârcălabului Mihalache Panaite, a lăsat în sarcina acestuia să plătească datoria (20 lei), în 8 iulie 1691, păstrând cobzarul pentru sine.

Dar abia în 14 mai 1710, pârcălabul Panaite a primit carte de volnicie să-l ia ca rob pe bietul cobzar, împreună cu soția și copii săi. În 25 aprilie 1719, Panaite primește o nouă carte de volnicie, prin care se stabilea că, dacă în următoarele două luni neamurile lui Gligorașco Țârul nu-i întorc banii dați turcului, „să aibă a-l stăpâni Mihalachi în veci”.

Cobzarul Neculai Ungureanu se oploșise, în 12 aprilie 1711, împreună cu familia lui (un băiat, „Ioan ficiorul Ungureanului”, ciubotar, era vânat de același Panaioti în 1740), „la casa lui Ion Buhuș logofăt”, de unde fuge și se tot ascunde, până în 28 iulie 1723, când Vodă poruncește „unui copil din casă să meargă la Fereștii hatmanului Dumitrașco, să ia pe Neculai Țiganu, cu țiganca și cu copiii, să-i ducă la casa lui Mihălache Panaite”. Copilul de casă nu izbutește nimic, așa că, în 1724, când cobzarul se acuase la conacul fostului mare cămăraș Radu Racoviță, cercetările se intensifică, dar tot fără vreun rezultat, dovadă fiind faptul că, în 21 aprilie 1727, „s-au pârât față Mihalachi Panaite cu Mihalache Sturza, trăgând pe Neculai țiganu”, pe care jupâneasa lui Sturza, care era fata lui Ion Buhuș, că i-ar fi fost închinat, dar nu avea dovezi, în afară de mărturiile altor robi, din taraful lui Neculai Ungureanu. Oricum, în 19 iunie 1728, Neculai Ungureanu cobzar încă mai trăia, Mihalachi Panaioti (Panaite) obținând o nouă carte pentru înrobirea lăutarului.

Mihalachi Panaioti, socrul lui Enache Sava, avea moșie în satul ieșean Mânzătești, unde îi făcuse trei băieți, pe Toader, Iorache și Nicolai, unei roabe, „Axănie țigancă”, pe care îi dăruia robi ginerelui său. Flăcăii, fiind făcuți „cu parte moldovenească și mai ales cu Mihalache vameș” au cerut Divanului Domnesc, în 3 noiembrie 1766, „să li se pună bir cu țara și să fie și ei ca alți moldoveni”, dar fiii lui Mihălachi Panaioti rămân robii ginerelui său.

[1] Codrescu, Theodor, Uricaru, Volum XXI, Iași 1892, pp. 382-385