Muzica: Mihaela Popescu

Mihaela Popescu şi Roman Istrati sau Muzica şi Poezia

*

Mihaela Popescu, personaj simbolic al culturii moderne, şi prin creativitate, şi prin interpretare, face parte din patrimoniul spiritual românesc viu, iar reîntoarcerea ei pe scena marilor spectacole de muzică din ţară înseamnă şi un recurs la valori, pe care acest popor îl merită.

*

La sărbătoarea “d’istrati” – în fond nu Roman Istrati şi nu noua lui carte au beneficiat de sărbătorire, la Suceava, în 7 septembrie, ci o dimensiune spirituală, numită “d’istrati” – Mihaela Popescu şi cântecele ei nu au marcat un ambient muzical, ci un spaţiu de sacralitate propice şi poeziei, şi artelor plastice.

*

Roman Istrati, ascultând din culise sacralitatea clipei

*

În templul muzicii, acolo unde Mihaela Popescu oficiază sacerdotal, este întotdeauna şi nevoie, şi loc pentru fiecare dintre noi, măcar pentru a putea auzi cum picură cuvintele din degetele poeţilor şi cum se revarsă culorile din plastica tulburătoare a cosmicităţilor din vecinătatea noastră. Cântecele Mihaelei Popescu ne ascut simţurile şi ne spulberă voracitatea de ieftini consumatori de clipe, deschizând ferestrele luminii ca să auzim, ca să vedem, ca să tânjim şi, eventual, să ne regăsim, pe neaşteptate, drept ceea ce şi suntem.

*

Mihai Pînzaru-PIM şi Adrian Moruzi, în “Căutarea de sine”

*

Mihaela Popescu, atunci când îşi pune ghitara pe genunchi şi despleteşte, cu vârfurile degetelor, firele de lumină ale ancestralei ritmicităţi, recrează misterul ritualic al tânjirii după sfericitatea perfectă, din care am făcut parte, cu toţii, cândva.

*

Doi mari artişti, omagiaţi de Centrul Cultural “Bucovina”