Mircea Streinul, veşnic „tânărul prinţ al Bucovinei literare”

O „imensă colindă pentru o imensă dragoste de dragoste”[1] înseamnă şi crezul, şi opera lirică a lui Mircea Streinul, prin care se manifestă „o imensă iubire pentru tot ce e lucrul mâinilor lui Dumnezeu”[2]. O colindă, deci o alegorie cosmică, în care făptura umană se caută, se află şi intră în armonie, adesea atribuind însuşiri umane sau identificând componenta umană a divinităţii, în baza unei mitologii unice şi insolite, cea îndătinată, din vremuri ancestrale, printre români. Asta este, de fapt, şi ceea ce îl diferenţiază de Trakl sau de Rilke, de la care preia modul de a fraza, dar numai în componente narative, şi pentru că era conştient de acest lucru, tocmai pentru a proba diferenţele, traduce din opera celor doi mari poeţi ai spaţiului germanic, mai ales din Trakl, cu care se simte uşor înrudit ca destin, dar nu şi prin structura intimă a mitului, Mircea Streinul fiind, în poezie, după propria lui mărturisire, adeptul încredinţării că „Arta poetică e înţelepciunea lui Dumnezeu / trecută prin suava moarte de fiecare zi a poetului”[3]. Sau, după cum formula Ovidiu Papadima, „Mircea Streinul, după ce a robotit cu succes în poezie”[4] (N. Ladmiss-Andreescu), a premeditat „integrarea în lumea ce se înalţă spre ceruri, de pe pământul tău, în mit, în istorie şi în credinţă”[5].

„Mircea Streinul, poet de rasă, e tânărul prinţ al Bucovinei literare. Talent prodigios, neastâmpăr liric de cerb cu glezne de safir, aprinzător de lampioane pe căi lactee şi zburdalnic ca un copilandru împărătesc jonglând cu mingi (luceferii), pe margini de bazine, cu lebede”[6], recunoştea admirativ Radu Gyr, copleşit de hărnicia scriitorului din Cernăuţi, o hărnicie care însemna, în fapt, o deplină şi vibrantă asumare a destinului operei care se cere întrupată şi în file, şi în inefabil. Mulţi dintre contemporani i-au reproşat, din perspectiva trândăviei lor, această densă şi uriaşă productivitate, poate şi datorită faptului că nu-şi puteau închipui că destinul unor oameni urseşte opera drept mod de viaţă şi unică raţiune de a fi, uneori şi ca o revoltă a vremelniciei prin „integrarea în lumea ce se înalţă spre ceruri”, după cum observa Ovidiu Papadima, „pentru ca oamenii să nu ştie că poetul e ca un împărat în strălucirea singurătăţilor”[7]. Dacă nu ar fi fost această hărnicie aparent inexplicabilă a lui Mircea Streinul, opera lui ar fi rămas pe vecie nescrisă, rătăcind pasăre dintr-un univers într-altul, pentru că „tânărul prinţ al Bucovinei literare” a trăit doar 35 de ani, între 2 ianuarie 1910 şi 17 aprilie 1945, cariera neastâmpărului său creator durând doar 14 ani, începând cu anul 1931, când ia fiinţă gruparea „Iconar”, care, din 1935, va avea şi revistă, şi editură proprii. Mircea Streinul îşi fixează, în subtitlul „Operei lirice”, drept reper iniţial al existenţei sale lirice anul 1929, considerând – şi nu-l poate contrazice nimeni – că, la 19 ani, deja avea un cuvânt de spus în lirica românească. Cu aceste argumente, existenţa creatoare a lui Mircea Streinul ar spori la 16 ani, ceea ce tot înseamnă mult prea puţin, în raport cu majoritatea scriitorilor, care au lăsat după ei cărţi şi mai puţine, şi mai puţin valoroase, şi nicidecum o operă. Numai că Mircea Streinul nu s-a aflat niciodată în competiţie cu alţii, ci doar cu suprema problemă existenţială, „Moartea (care) nu se-nvaţă / în nici o carte”[8]: „Ca să-nvăţ moartea, intru în vis; / se lărgeşte sufletul, tânără împărăţie – / un fel de luminiş s-a deschis, / care fără timp se scrie /în ochii noştri”.

Fiul „preotului Gavriil Streinul, care, în tot timpul vieţii lui, a ştiut să aibă bun simţ”, care „a fost Român, poate chiar mai bun ca dumneavoastră (Nicolae Iorga – n. n.), căci a fost în repetate rânduri ameninţat cu moartea”[9], avea nu doar cunoştinţe religioase temeinice, ci şi filosofice şi psihologice, dobândite prin şcolirea în limbile germană şi rusă[10], care i-a deschis calea spre cunoaşterea unor mari literaturi, „Mircea Streinul e un poet subtil, pe care darurile Polymniei îl vor ridica la înalte indicaţiuni”[11], „un poet de mâna întâi”[12] (Pavel P. Belu), iar „cizelarea lui artistică, după cum afirmă şi George Drumur, a atins cea mai înaltă cotă a literaturii bucovinene. Neîntrecută, prin urmare”[13] (Pavel P. Belu). Recunoscut în epocă, „Mircea Streinul cultivă, cu aceeaşi hărnicie, ogorul vast al prozei, reuşind să realizeze opere remarcabile”[14] (Aurel Marin), dar „Poetul nu se bucură, / poetul nu plânge, – / poetul e ca o stâncă în soare”, „Poetul e ca un rege; / Dumnezeu m-a făcut din cuvânt – / ca pe-un înger de pământ”[15]. Provine dintr-o „grupare cu un nume frumos… o stare de agitaţie spirituală, la care au contribuit 13 poeţi” [16] (Nicolae Albu), pe care doar Nicolae Iorga, în virtutea diletantismului penibil al poezie sale, îi găsea voit nătângă pricină („În Bucovina este un grup de tineri care se intitulează „Iconari”. De ce? Iconarii fac chipuri de sfinţi, dar cum să te închini la toate drăcoveniile prezentate de un număr de domni pe care-i cheamă Popescu, Popovici ş. a. m. d., dar care iscălesc, de exemplu, Drumur sau Mircea Streinul? Să te ferească Dumnezeu să te atingi de ei, că-ţi cad cu toate icoanele în cap, dar icoanele sunt aşa de slabe şi capetele noastre aşa de rezistente, încât nu ne pricinuiesc nici un neajuns”[17]), iar „mişcarea lirică bucovineană mărturisea îndreptarea spre un autohtonism, în care substanţa vie trebuia să o aducă folclorul. Povestiri de vitejii şi de iubiri pline de acea senzualitate şugubeaţă a românului, au fost căutate în bătrâni şi cronicari – deci aşezare pe linia mare a poeziei noastre; mitul nostru religios – care şi-a găsit o atât de frumoasă înflorire în lirica din preajma războiului – iarăşi şi-a coborât adesea lumina – când mai astrală, când mai aproape de pământ, – în stihurile iconarilor”[18] (Ovidiu Papadima). Iorga, înconjurându-se de un grup de „stihuitori, de hotărâte merite în literatura regională”[19], precum Adelina I. Cârdei, Const. Goran, A. G. Delafântânele, Nicolai V. Coban, I. Molea, George Danubia, I. U. Soricu, Volbură Poiană Năsturel, Gabriel Drăgan, Gh. V. Butnariu, C. Ionescu-Cristești, G. C. Bărsan, Grigore Bugariu, Al. Străoneanu-Balș, Mariana Simionescu, Marin I. Predescu, Alexandru Colorian, Maria Botiș Cioban, Gheorghe Banu, Const. Râuleț, Victor Tudoran, Paul I. Pătrășcanu, Dem. Păsărescu, Alfred Tibereanu, Ecaterina Pitiș, G. C. Băisan, Nicolae Țimiraș, D. Nanu, Emil Zegreanu, O. M. Moldovanu etc., precum şi de câţiva complici ideologici obedienţi, de talia unor A. C. Cuza, Paul I. Papadopol, Constanța State, Gheorghe H. Eugeniu, Christache Gh. Milian – care perora: „Nimeni n-are dreptul să stea izolat. El trebuie să fie în serviciul comandat al țării, al românismului nostru, fiindcă numai așa vom asigura o viață românească. Cine nu activează să fie considerat drept dușman al țării”[20], T. Pisani, Econ. D. Furtună, N. Mihăescu, N. N. Lenguceanu, Florin Becescu, Ștefan T. Șerban, Constantin Iordăchescu, Iorga, deci, instaurase, prin interminabilele şi des repetatele „Lupta mea contra prostiei”, „Monstruozitățile contemporane”, o adevărată teroare împotriva literaturii tinere, printre victime numărându-se Mircea Eliade[21], Zaharia Stancu şi Geo Bogza, băgaţi în închisoare de instanţele civile pentru scrisul lor, Tudor Arghezi şi Eugen Lovinescu, la uriaşa, dar dezlânata prigonire a modernizării spiritualităţii româneşti complicitând, cu laşitate tradiţională (condamnare lui Slavici, arderea manuscrisului „Doina” lui Eminescu, condamnarea poetului Vasile Pânzariu etc.), Academia Română. „Ticăloșia a înfierat-o dl Iorga de curând la Academie. Se pare că și Academia s-a cutremurat de tâlhărescul asasinat împotriva sufletului românesc”[22].

Desene de Tanţi Mihăescu-Burnea, folosite ca ilustraţii la romanul “Soarele răsare noaptea”

Împotriva prigonirii literaturii noi şi novatoare s-a ridicat admirabilul Liviu Rebreanu, pe care Iorga îl respecta, dar, pentru că se manifestase lucid de partea adevărului, se transformase, peste noapte într-un „mare scriitor, care nu poate osebi”. Spunea Liviu Rebreanu:

„Cele ce s-au petrecut în timpul din urmă ne-au arătat, în adevărata ei proporţie, laşitatea celor în măsură de a lua o atitudine. Literatura prigonită? Literatura pornografică? Este o stare de lucruri pe care eu o consider fără precedent, în decursul evoluţiei noastre de popor, pentru care minţi luminate s-au jertfit ca să-l îndrepte spre cultură şi civilizaţie şi în contra cărora se pun azi minţi împătimite şi suflete negre. Literatura trebuie lăsată să-şi urmeze dezvoltarea ei naturală, normală, după împrejurările care au provocat-o, fiindcă, oricât s-ar spune că literatura influenţează publicul, literatura nu este decât o oglindă în care acest public poate să-şi oglindească chipul şi sufletul şi în care se poate vedea în toată goliciunea calităţilor sau defectelor sale. S-au făcut câteva arestări. Academia Română a dat tonul. Tocmai ea, a cărei menire este aceea a proteguirii artelor. Academia Română care, dacă şi-ar îndrepta observaţia spre alte dureri, ar avea ce să îndrepte.

Azi au fost arestaţi doi scriitori tineri, mâine pot fi arestaţi doi bătrâni, oricare scriitor. Este o luptă între oameni, nu între scriitori. Vor să facă să dispară literatura pornografică? Ceea ce va fi să dispară, fiind lipsit de talent, va dispărea, după cum ceea ce va fi să rămâie, rămâne contra tuturor sforţărilor noastre de a nu rămânea. Şcoala strigă mereu: Elevii! Sufletul elevilor, în primejdie!

Să nu li se dea elevilor literatura tuturor. Scriitorii nu scriu pentru elevii de liceu sau de comandă. Să nu se treacă această literatură în cărţile de şcoală. Scriem pentru oamenii maturi, care-şi dau seama de viaţă.

De când am început să scriu, în mine s-au frământat multe preocupări etice. Asta însă nu m-a putut opri să redau viaţa în toată tulburătoarea ei desfăşurare, ceea ce este, în definitiv, menirea scriitorului… Dar, atunci când am întâlnit în cărţi pornografia scrisă de dragul pornografiei, mi-a repugnat. Mă scârbesc asemenea cărţi şi pentru autorii lor am cel mai mare despreţ. Acelaşi despreţ, sunt sigur, îl are fiecare cititor căruia-i cade asemenea carte în mână. A doua carte de acelaşi autor nu va mai fi citită. Este o carte condamnată prin înseşi intenţiile ei… Dacă se scriu asemenea cărţi, se scriu numai cu gânduri comerciale. Ele nu sunt literatură şi nici nu vor rămânea ca atare. Cel mai bun judecător al cărţilor este timpul. Avem o critică, are cine să condamne sau să absolve. Tribunalul nu se poate pronunţa în acest domeniu. Literatura nu se poate dezvolta după reţetele prescrise de moralişti, după cum nu poate fi influenţată şi reprezentată de jongleriile câtorva mâzgălitori de hârtie.

Lipsa de atitudine a scriitorilor în faţa unei acţiuni de purificare, care se arată ca un pericol şi o ameninţare gravă a înseşi existenţei lor şi a evoluţiei literaturii româneşti spre formele depăşite, denotă laşitate şi inexistenţa unui spirit camaraderesc, care să facă front invincibil în faţa atacurilor, de oriunde ar veni. Societatea Scriitorilor Români ar trebui să aibă rolul de for oficial al dezideratelor şi revoltelor scriitorilor. (Din „Adevărul”)”[23].

Ca şi Rebreanu, doar tinerii scriitori bucovineni luaseră atitudine „în faţa acţiunii de purificare” demarată păgubos de Nicolae Iorga: „La un spectacol de definitivă degradare se dedau revista „Cuget Clar” şi ziarul „Neamul Romănesc” ale dlui N. Iorga, acela care, mi se pare, a început să vadă roş în loc de verde. Dlui N. Iorga, autor submediocru de poesele amoroase şi de piese de teatru atât de statice, încât publicul doarme la reprezentarea lor, are câteva marote. Una din ele e dl Tudor Arghezi. O fi având Arghezi ăsta „defecte”, dar el a creat din întreg sufletul românesc unica marea, definitiva „Duhovnicească”. Dl Iorga, însă, îl preferă pe dl A. C. Cuza… Şi la cabotineria dlui N. Iorga s-a raliat şi d. Nichifor Crainic”[24].

În astfel de vremuri, „fără precedent, în decursul evoluţiei noastre de popor, pentru care minţi luminate s-au jertfit ca să-l îndrepte spre cultură şi civilizaţie şi în contra cărora se pun azi minţi împătimite şi suflete negre” (Rebreanu), mişcarea creatoare bucovineană izbuteşte să impună câteva nume (Teofil Lianu, Iulian Vesper, George Drumur, Vasile Posteucă, E. Ar. Zaharia, Traian Chelariu) şi să-şi definească, în Mircea Streinul, scriitorul exponenţial, singurul literat român care a izbutit „una dintre cele mai bune cărţi apărute la noi în ultimii ani”[25], prin care se confirma vocaţia unui „romancier cu posibilităţi universale”[26].

Ca şi în poezie, şi în proza lui Mircea Streinul întâlnim „oamenii aceia neverosimil de uriaşi, veşnic obsedaţi de fenomenele cosmice, fie într-o raţiune primară sau evoluată, mor neobişnuit, straniu, fiecare aparte şi totuşi undeva cu un punct comun, ca în problema paralelelor geometrice. Punctul acesta de întâlnire, la un capăt nedefinit, reprezintă esenţa autorului, reîntoarcerea elementului liberat – după ce-a trecut prin trăirea personagiului”[27] (Ben Corlaciu). Iar dincolo de „Fantasticul de altitudine, cu care ne-a obişnuit până acum Mircea Streinul”[28], „discret, liniştit, ca într-o săvârşire liturgică, Dumnezeu, ochi pretutindenesc, se lasă, larg, risipit, în tot omul, la fel ca în firele de iarbă”[29]. Este, desigur, simbolul mitologic românesc, în care contează sufleteşte mai curând Fiul Omului, decât Fiul lui Dumnezeu („şi Dumnezeu s-a coborât din turlă” (Streinul, Divertisment); „țara lui Dumnezeu – inima, / cerul lui Dumnezeu – sufletul” (Streinul, Tarot); „numai Dumnezeu întârzie – / departe, în copilărie” (Streinul, Tarot); „pe când scriitorul îşi ridica fruntea, / simţindu-se ca Dumnezeu după despărţirea apelor” (Streinul, Tarot); „Încet, că doarme Dumnezeu în mănăstirea Lui / de larguri peste timp, în care pentru noi / se roagă” (Streinul, Zece cuvinte) sau „Dumnezeu şi-a pus fruntea pe mâinile tale, / s-a odihnit peste seară, ca un ţăran” (Streinul, Zece cuvinte), întruparea fiind, desigur a Fiului), căci „În fiecare fag, o cruce de luceferi bate; / se-apropie Isus; spre zeii vechi de-a dreptul merge; / le dă lumina de pe umeri de eternitate / şi-apoi cu mânecaru-albastru lacrima le-o şterge. // Îşi lasă capul pe frunziş. E obosit Isus / şi zeii îl veghează peste noapte. Mare, trece / prin codri Dumnezeu – o negură de sus, mai sus / de clarele tării cu mortuar luceafăr rece” (Streinul, Divertisment).

Nu cred să fi citit, vreodată, un mesaj creştin mai tulburător, deşi augustinian, decât această „icoană” a iconarului Mircea Streinul, care, în uriaşa-i colindă „ca trecerea albă a lui Dumnezeu printr-un poem” (Streinul, Bucolice), pe care o reprezintă opera sa, stabileşte o relaţie firească între creat şi creator: „Câte ierburi au trecut sub aburul gurii Tale, / ca să se prefacă-n sânge – sângele meu; / câtă lumină a curs din rănile lui Dumnezeu, / ca să se prefacă-n sângele meu?” (Streinul, Zece cuvinte); „Dacă nu mă pot ruga pentru tine, / eu voi plânge la tâmpla lui Dumnezeu” (Streinul, Zece cuvinte); „şi Dumnezeu era atât de mare, / încât totul partea prea mic / pentru inima ciobanilor / şi pentru steaua lor / de-naltă luminare” (Streinul, Bucolice).

Scufundat sub un val de vinovată şi mocirloasă uitare, pe care, de altfel o şi presimţise („Nu mai sper în nimic. Şi nu fac altceva, decât să mă fortific interior, ca să mai pot rezista nenorocirilor şi mizeriei, ale căror gheare nu vor să mă elibereze. / S-ar putea întâmpla să rezist, după cum s-ar putea să mă nărui. / Pentru cea de-a doua întâmplare aş regreta, fiindcă am conştiinţa că n-am realizat încă, ceea ce simt puternic şi precis că aş fi în stare să realizez”[30]), Mircea Streinul, „insistând asupra laturii mistice, adânc creştine, şi, totodată, asupra perfecţiunii formale”[31] a spiritualităţii româneşti, ar trebui să redevină personajul emblematic al spiritualităţii româneşti din Bucovina, ceea ce ar însemna că „literatura română ar încetăţeni un autentic poet”[32]. Din nefericire, nu depinde doar de mine această obligatorie înviere (în fond, „ascultând căderea stelelor, vedeam învierea ciobanilor”[33], deci a miturilor inedite ale inefabilului), şi „e îngrozitor că nici poezia nu mai e durere”[34], pentru că „Păcală murise. Din hoitul lui aburea poezia – / alcooluri rare, pe care doar zeii le beau. / Păunii au venit să-l acopere cu largile lor cozi, / iar oamenii încremeneau ca nişte irozi / la vederea capului de profet! Scorburile plângeau cu sângele lor / de dimineaţă, ascuns în cele mai tainice vine”[35].

Încerc, totuşi, dacă nu o străluminare, măcar o vagă atenţionare asupra unui uriaş al gândirii româneşti, readucând în atenţie „Opera lirică / 1929-1939”, pe care o voi completa cu câteva poezii risipite prin gazetele literare ale vremii – toate de fapt fragmente ale uriaşei „colinde”, şi cu materiale de critică literară, publicate la nivel naţional, iar în final, în cadrul pururi irositor şi ignorant al Bucovinei. De ieri, şi de azi, dar întotdeauna aceeaşi.

[1][1] Streinul, Note la o experienţă, în Tarot

[2][2] Streinul, Note la o experienţă, în Tarot

[3] Streinul, Bucolice

[4] Lanuri, No. 4-5, Anul V, Mediaş 1938, pp. 136-138

[5] Gândirea, Nr. 3, Anul XIV, martie 1935, p. 162

[6] Apud Cuget Clar (noul „Sămănător”), Anul I, 193601937, p. 319

[7] Streinul, Note la o experienţă, în Tarot

[8] Streinul, Tarot

[9] Ibidem, p. 446

[10] Universul literar, Nr. 14-15, Anul LIV, București, duminică 20 mai 1945, p. 2

[11] Progres şi Cultură, Nr. 1, Anul III, Târgu Mureş, ianuarie 1935, pp. 33-37

[12] Luceafărul, Nr. 4, Anul VI, Seria II, Timișoara, aprilie 1940, p. 44

[13] Luceafărul, Nr. 4, Anul VI, Seria II, Timișoara, aprilie 1940, p. 44

[14] Pagini literare, Nr. 7-8, Anul VIII, Turda 1941, pp. 120-122

[15] Streinul, Tarot

[16] Progres şi Cultură, Nr. 1, Anul III, Târgu Mureş, ianuarie 1935, pp. 33-37

[17] Ibidem, p. 416

[18] Gândirea, Nr. 3, Anul XIV, martie 1935, p. 162

[19] Streinul, Mircea, Notă la „Poezia bucovineană de azi”, în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 5, an V, 1 mai 1938, pp. 434-442

[20] Cuget Clar (noul „Sămănător”), Anul I, 193601937, p. 45

[21] „În urma comunicării făcută Universităţii din partea Ministerului Educaţiei Naţionale, în privinţa literaturii pornografice a dlui Mircea Eliade, Senatul Universitar din Bucureşti, în unire cu Decanul facultăţii de litere, au hotărât ca dl Mircea Eliade, care funcţiona ca asistent onorific pe lângă conferinţa dlui Nae Ionescu, să nu mai aibă dreptul de a fi utilizat nici chiar în calitate de asistent onorific. În acelaşi timp, Senatul a atras atenţia Facultăţilor cu privire la persoanele pe care le întrebuinţează, ca să prezinte şi garanţii de moralitate“. / N-avem nimic de adăugit. / Cunoştinţele dlui Eliade nu interesează aici. Pornografia denunţată e un fapt. Şi o mai găsim şi aiurea. Acest tânăr, căruia i se dă certificatul de geniu, e un conrupător. Că Facultatea a dat un contra-comunicat, aceasta priveşte Ministerul. / N. I.” – în Cuget Clar (noul „Sămănător”), Anul I, 193601937, p. 816

[22] Cuget Clar (noul „Sămănător”), Anul I, 193601937, p. 799

[23] Cuget Clar (noul „Sămănător”), Anul I, 193601937, pp. 781, 782

[24] Cuget Clar, Anul I, 1936-1937, p. 284

[25] Universul literar, Nr. 14-15, Anul LIV, București, duminică 20 mai 1945, p. 2

[26] Luceafărul – Revista regionalei bănăţene a „Astrei”, Nr. 9-10, Anul Iv, Seria II, Timişoara, septembrie-octombrie 1938, pp. 52-55

[27] Universul literar, Nr. 14-15, Anul LIV, București, duminică 20 mai 1945, p. 2

[28] Pagini literare, Nr. 9-12, Anul IX, Turda 1943, pp. 243, 244

[29] Lanuri, No. 1, Anul IV, Mediaş 1937, pp. 53-55

[30] Universul literar, Nr. 14-15, Anul LIV, București, duminică 20 mai 1945, p. 2

[31] Pagini literare, Nr. 7-8, Anul VIII, Turda 1941, pp. 120-122

[32] Pagini literare, Nr. 9-12, Anul IX, Turda 1943, pp. 243, 244

[33] Streinul, Note la Tarot