Mircea Streinul, în publicistica românească

Desen de Tanţi Mihăescu-Burnea

1935:„Mircea Streinul: Itinerar cu anexe în vis (Editura „Iconar” Cernăuţi 1934). Prezentăm aici pe unul dintre tinerii poeţi bucovineni. Nimenea nu se mai îndoieşte că reprezentanţii cei mai expresivi ai liricii arborosane sunt domnii: Mircea Streinul, Iulian Vesper, Teofil Lianu şi E. A. Zaharia. Toţi au făcut parte dintr-o grupare cu un nume frumos, Iconar. Cu alte cuvinte, iconarismul era o stare de agitaţie spirituală, la care au contribuit 13 poeţi, unii cu mai puţin, alţii cu mai mult, aşa după cum i-au ajutat puterile. Mişcarea lor avea în ea aerul de dogmă, însă n-a fost nici intuiţie şi nici convingere profundă. Dovadă: de aproape un an, asistăm la o regretabilă domolire a entuziastei mişcări literare de la Cernăuţi. Cât de rodnică a fost activitatea iconariştilor, o dovedesc amplele ramificări lirice regeneratoare unor cristalizări viitoare.

De aci, din acest colţ de Ardeal, priveam cu jind la munca întreprinsă de tinerii scriitori bucovineni şi nădăjduiam că, într-o zi, se va ivi cineva şi în acest târg, care să ne adune, spre a acţiona în sensul prietenilor de la Cernăuţi. Astăzi, după un an, simţim tristeţea de a nu mai aştepta pe nimeni şi, totodată, de a constata că şi acolo de unde ne-am ales exemplul trăiesc tot… oameni. Iconoriştii s-au împrăştiat, înainte de a fi putut da dovadă deplină de puterea talentului, neremarcându-se decât cei amintiţi la începutul acestei cronici.

În timpul când nu mai aşteptam nimic de la Iconar – fiindcă îl credeam lipsit de animatori – îmi cade pe masa redacţiei volumul de poezii – poate cel mai mare din câte s-au scris la noi în ultimii ani – semnat de dl Mircea Streinul: Itinerar cu anexe în vis. Cunosc prea puţin antecedentele literare ale acestui volum, pentru a scrie despre ele. Deci, mă voi ocupa numai despre ultima carte de versuri a dlui Mircea Streinul. Nu găsesc exagerate cuvintele lui Sainte-Beuve că în poezie să apreciezi nu frumuseţea unui sentiment realizat prin ea, ci intenţia, efortul de plasticizare a confuziunii lăuntrice, filtrarea acestei confuziuni prin mijloace proprii. Pornim, cu aceste consideraţii, la lectura volumului dlui Mircea Streinul, nu pentru a atinge anumite susceptibilităţi, Doamne fereşte! Domnia sa – „prinţ cu arme de azur” – şi-a pus în gardă sufletul, pentru orice eveniment terestru:

„Poetule, ce-ai scris aicea, zodiere,

poate nu-i decât părere:

visul, armele şi însăşi moartea,

care ne face semn să trecem dincolo de zare”,

ca să nu simtă nuanţarea nici a răului, nici a bucuriei, venită de undeva. Pare ciudată, şi cu atât mai puţin logică, amorfitudinea aceasta de început, pentru că dl Mircea Streinul e un temperament cu o fizionomie optimistă, după cum se poate vedea din toate poeziile din acest volum („Cum să mai scriu, când nu mai ştiu nici o tristeţe? / Când toată viaţa mea e numai chiot şi nu mai pot plânge”).

Un volum de versuri ca cel al dlui Mircea Streinul îi e greu şi celui mai fin analist să-l explice. Prezintă nuanţe variate, sensibilitate pluriformă. Am stabilit poezia acestui cântăreţ arborosan pe două planuri: 1). o irumpere, dezlănţuind vibraţii de rustic pitoresc, arpegii de pluvium în belşug de imagini; 2). interpretarea (cam liberă) a pateticului religios.

Dl Mircea Streinul s-a simţit în câmp deschis, liber, a dat vigoare unor acorduri metalice, cu tendinţe largi: se-ntâlneşte omul cu stelele, ca cerul pe creştetul dealurilor, în intensitate desăvârşită. Stelele, stelele, stelele… Mircea Streinul e un invertit. Îi sunt dragi stelele. E cea mai sublimă dragoste pe care poate s-o simtă un om. El s-a desprins de coaja pământului, s-a apropiat de stele în chip prestigios. Afecţiunea poetului pentru aceste flori pe plaurul cerului, pentru azurul infinit, îl face să exclame:

„Iconari, de ce nu luaţi cerul în suflet?” (p. 241).

Din colbul de stele al cerului urban şi rural, Mircea Streinul împleteşte versuri frumoase: prin pregnanţa expresiilor ridică sentimentele la gradul de perfecţiuni poetice. Am întâlnit, în „Itinerarul” lui M. S., imagini puternice, care ne dau dreptul să aşezăm poezia dumisale cu totul pe un alt meridian sufletesc, decât suavitate şi lirism facil:

„Sorb roua-n rădăcini de grâne-ogoarele.

În văgăuni, întunecimile se strâng” (Panică).

Câteodată versul rigid cedează unui început de legendă, pe modulaţie plăcută:

„Să vezi tu, măre, pasărea vicleană

cum stelele culege ca un fur;

o ia apoi spre stea răsăriteană,

stârnind suav lumina împrejur” (Balada răsăritului de soare).

Cu regretul de a amputa frumuseţea unei poezii, care îl apropie pe dl M. S. de Bacovia şi Arghezi, reproducem două strofe pentru atmosfera funestă, creată de prezenţa morţii:

„Moarte, tare eşti bătrână!

Văd că mult îţi trebuie, până să vii,

ca să mă iei de mână.

………………………………

Când voi simţi că-s al tău. bătrână

şi slută fecioară,

voi spune lăutarului să cânte din vioară,

iar eu, monoton,

îţi voi spune „Balada Morţii” –

balada ta, obosită moarte, –

de bietul Francois Villon,

şi sufletu-mi nopţii l-oi da,

spre-mpărăţia ta să-l poarte,

ca să se-mplinească voia sorţii” (Cu moartea la un pahar de vin).

Şi aceiaşi „fecioară slută”, care e la poarta casei poetului, în preajma miezului nopţii, îl face să însângere un ultim cântec, pentru iubita rămasă în lume:

„Dacă dorul m-a cuprinde

Seara-n cer când s-a aprinde,

crainicii iubirii tale

ţi-oi trimite stea la vale:

iar spre iad de mi-a-nsemna

cumpăna din Zodii drumul,

tu nu plânge că mi-a da

Domnul luminiţă-n fumul

nopţii ce m-a-nconjura.

Şi te rog să-i spui livezii

rugăciunea să mi-o spună

pe la ora-n cari hurezii

plâng sub stele şi sub lună” (Ceremonial pentru noaptea cu moarte).

Ultima strofă are imperfecţiuni de debutant. Amintisem, mai înainte, că dl Mircea Streinul e un interpret al pateticului religios, pe care, însă, îl prea denaturează:

„La ceasul ultim, vin din câmp, în trecere,

Isus şi prea iubitul său învăţăcel

Ioan; au-n mâini mănunchi de grâu şi secere, –

şi ostenit de vreme multă foarte-i El” (Isus în cartierul industrial).

Sentimentul morţii nu cred că l-a exprimat cu o sinceritate mai largă cineva ca dl Mircea Streinul, în rândurile pentru aducerea aminte a părintelui său şi a prietenului mort, anul trecut, în primăvara vârstei, regretatul poet Ion Roşca.

„Aici vine numai Ion Roşca; uneori tata – şi reverenda tămâiată e-ntotdeauna plină de pulbere, poate fiindcă trece prin prea multe stele în drum spre mine; ridică potirul şi sângele inimii lui Dumnezeu străluceşte în sufletul meu.

– Ion Roşca, şedeai în partea cealaltă a mesei. Cu o săptămână înainte de plecare mi-ai spus:

– Aş vrea să muncesc şi să scriu ca tine.

Crede-mă, Ion Roşca, aş fi vrut să munceşti şi să scrii ca mine; dar este o socoteală care nu este a noastră. Şi care spune:

„Tu ai să trăieşti – şi freamătă copacii de această bucurie.

„Tu ai să mort – şi freamătă copacii de această bucurie.

Pentru că Dumnezeu se bucură de tot ce e minune” (p. 235).

Acesta e misterul călătoriei noastre spre poarta celeilalte vieţi; o facem fără tânguire, ca într-o elegie searbădă. Calc ordinea de situare psihică a poemelor din „Itinerar”, de dragul unei poezii; versificaţia fragmentului istoric al domniei lui Petru Cercel, primul Domn român poet şi muzicant, aducător de romantice moravuri apusene:

„Ochi trufaşi de levantin

vraci isteţ la muieret,

bea doar soare-n loc de vin

că e craiul şi poet.

Frânge, seara, trup de păuniţe;

„Ah! ce dulci îs fetele muntene!

Au tot noapte deasă pe şuviţe

şi sub fuste bun prilej de lene.

…………………………….

Biserici zugrăvise craiul,

cu sfinte – aproape goale ca la Roma

şi părea atât de viu alaiul

că simţeau coconii-n nări aroma

veştmintelor de azur în loc

de boarea dulce-a firelor de busuioc”.

Însă:

„ţara rău s-a supărat şi atunci

ăl crai şiret s-a dus în lume –

în cetate vreo treizeci de prunci

n-aveau tată, n-aveau nume” (Petru Cercel).

Ar mai fi vrednice de menţionat numai câteva din poeziile cuprinse în acest volum, pentru că restului nu ie recunosc decât o valoare decorativă, ba unele prezintă, ici, colo, reminiscenţe din poeziile dlor Arghezi, Bacovia, Minulescu şi Crevedia.

Dl Mircea Streinul e un poet subtil, pe care darurile Polymniei îl vor ridica la înalte indicaţiuni, dacă va fi consecvent metaforei şi interiorului armonic. „Itinerar cu anexe în vis” inaugurează o carieră în care predilecţia lirică întruneşte mari calităţi. Privit tocmai prin prisma acestor calităţi, volumul dlui Mircea Streinul contribuie, într-o apreciată măsură, la îmbogăţirea liricei româneşti. / Nicolae Albu”[1].

1935: „Din recenta mişcare lirică bucovineană, atât de frumoasă în stângăcia întâilor ei mirări în faţa lumii, ne vine acum o carte. Tânărul poet Mircea Streinul a socotit, deci, că vremea secerişului plin a sosit şi că experienţa sa lirică a crescut şi s-a adâncit într-atâta, încât îşi cere haină într-un volum de somptuoase, de definitive proporţii.

Nu ştiu, deci, dacă mişcarea de adevărată bucurie, cu care am întâmpinat întâile slove ale entuziastei cete de poeţi a iconarilor mai poate fi repetată şi acum. Cartea aceasta – aşa cum e prezentată – vrea să se aşeze grea în cumpăna unui an şi hotărâtoare pentru evoluţia poetică a celui ce a întruchipat-o din tot ce-a visat el în versuri până acum. Îşi cere, deci, alte măsuri, mult mai severe. Şi lujerul fraged al acestei înfloriri de vis tânăr se încovoaie într-atâta singur, plecat de statura-i prea înaltă, încât te opreşte aproape un sentiment de milă, să-l aşezi într-un ierbar pentru de aci înainte, aşa cum ar vrea autorul. Căci dl Mircea Streinul e un poet ce se dibuie încă, departe, foarte departe de liniştea propriei lămuriri. Rodul încă n-a dat în pârgă şi adăstarea era poate mai bună.

Căci, pentru a aduce dovezi ale talentului dlui Streinul – care există, în adevăr, – înmănuncherea cu grijă a câtorva poezii frumos rotunjite ar fi cumpănit mai temeinic decât acest volum impozant, în care autorul se pare că şi-a adunat, cu excesivă pietate, orice crâmpei de vers ce a însemnat cândva pe hârtie. În adevăr, alături de stihul plin şi adânc:

„În sufletul murinzilor ce-s plânşi

sunt cântece-nainte luminate –

cum seara-şi are zorii zilei strânşi

în alba norilor cetate”,

întâlneşti pretutindeni semnele unei primejdioase uşurinţe de a mânui versul, până la o incantaţie ce elimină orice auto-priveghere:

„În sat se ştia

– că se fură stelele;

Şi nu se ştia

– cine fură stelele”.

E apoi în sufletul dlui Streinul un zbucium accentuat – între reticenţele unei moderne lucidităţi, a unei spaime a nesiguranţei şi acea lumină caldă şi liniştită, pe care ţi-o aduce integrarea în lumea ce se înalţă spre ceruri, de pe pământul tău, în mit, în istorie şi în credinţă.

Mişcarea lirică bucovineană mărturisea îndreptarea spre un autohtonism, în care substanţa vie trebuia să o aducă folclorul. Povestiri de vitejii şi de iubiri pline de acea senzualitate şugubeaţă a românului, au fost căutate în bătrâni şi cronicari – deci aşezare pe linia mare a poeziei noastre; mitul nostru religios – care şi-a găsit o atât de frumoasă înflorire în lirica din preajma războiului – iarăşi şi-a coborât adesea lumina – când mai astrală, când mai aproape de pământ, – în stihurile iconarilor.

Dl Mircea Streinul nu s-a depărtat nici el de aceste căutări. Dar ceea ce surprinde este o pornire mult mal de departe: din acea mişcare simbolistă, atât de repede dispărută la noi, caracterizată prin Minulescu, şi întâia manieră a lui Adrian Maniu, cu parantezele de comentar ironic al elanului liric din versurile anterioare, cu abuzul de titluri şi subtitluri în poezie, cu mişcarea voit stângace a povestirii în baladă. Pentru verificare, voi aminti poemele: Cu moartea la un pahar de vin, Revers, Pluviuni şi mai ales Balada Colombei.

Ar fi aproape inexplicabil acest filon, pe care îl credeam pierit, dacă n-ar fi acea obișnuită dorinţă tinerească de a copleşi deodată lectorul. Când se va apropia de simplitatea pe care o mărturiseşte, câteodată, sufletul acestui poet – zăpăci de zumzetul nelămurit din el, chemat spre toate colţurile zării de năluci, care îl îmbie fără alegere — va putea să sune cântec în adevăr deplin pe alăute de lumină:

„Ora serii sufletul mi-l face una

Cu crinul Preacuratei din icoane,

Mi-l risipeşte-n mineral şi plante luna

Cum sfarmă apa stelele-n bulboane. / Ovidiu Papadima”[2].

1935: Despre ce a publicat și ce s-a scris despre poemele lui Mircea Streinul, în anul 1935, Miron Suru face următoarele referințe: „STREINUL, MIRCEA, Apocalips, (Junimea literară, an XXIV (1935), p. 269). * Aproape de somn; Clan trist, sufletele, (Junimea literară, an XXIV (1935), p. 7). * Curcubeul, (Pământul, an IV (1935), nr. 106, p. 2). * Epigrame (Junimea literară, an. XXIV (1935), p. 190). * Fericitul Francisc din Assisi aşteptându-şi moartea, (Pagini literare, an II (1935), pp. 422, 423). * Itinerar cu anexe în vis – Cartea Pământului. Cernăuţi, 1934. Editura Iconar. Tip. Glasul Bucovinei, 256 p., 16,5×24,5, 150 lei. Recenzii de: CĂLINESCU, G. (Adevărul literar şi artistic, s. II, an XIV (1935), nr. 745, p. 9); CHELARIU, TRAIAN (Junimea literară, an XXIV (1935), p. 22); CRONICAR (Reporter, an III (1935), nr. 56, p. 2); PAPADIMA, OVIDIU, (Gândirea, an XIV (1935), p. 162). – Luminiş, (Frize, an II (1935), nr. 3, p. 2). * Moartea copacului, (Pagini literare, an II (1935), p. 136). * Tarot (Azi, an IV (1935), pp. 1546-1552). * Fragment din Tarot sau călătoria omului, (Pagini literare, an II (1935), pp. 315-316)”[3].

1937: „Mircea Streinul: Zece cuvinte ale Fericitului Francisc din Assisi (Editura „Ţara Şipeniţului” Cernăuţi). De numele domnului Mircea Streinul se leagă o întreagă mişcare literară, zisă iconaristă. Poezia arborosană a deschis o largă acoladă, ca să cuprindă în ea pe toţi meşterii versului, de la George Voevidca, până la modestul anonim Sextil Dascăl. Alegerea s-a făcut fără criterii. Peste toţi domină neastâmpărul şi inteligenţa, înfrăţită cu talentul dlui Mircea Streinul. Desprinsă din grup, individualitatea cuiva sau pierde, sau câştigă. Cazul dlui Mircea Streinul. Vom vedea în ce măsură a fost avantajat domnia sa prin ruperea de vechea tovărăşie, al cărei suflet a fost, până în momentul când Iulian Vesper, perfid, i-a luat-o înainte.

Cu trei ani în urmă, scriam undeva despre volumul „Itinerar cu anexe în vis”. Am răsfoit revista în care iscălisem acele păreri asupra poeziei dlui Mircea Streinul. Puneam mari nădejdi în destinul său literar. Astăzi, deşi mai scrupuloşi, avem motive s-o spunem că nu ne-am înşelat. Într-adevăr, placheta de versuri „Zece cuvinte ale fericitului Francisc de Assisi”, nu mai constituie, pentru noi, o iluzionare în putinţele de adâncire şi versificaţie ale poetului, ci o convingere ce nu se mai lasă substituită de îngăduinţa lectorului. Căci, dl Mircea Streinul a ieşit din desişul incert al vocabularului liric; nu fără costisitoare opintiri(„Tarot”, „Divertisment” etc).

Fără îndoială, „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi”, faţă de celelalte înmănuncheri poetice, a împins ca un pas înainte poezia dlui Mircea Streinul. Ba, într-un fel de a vorbi, am putea zice că a înregistrat un succes. Însă, nu unul desăvârşit. Pentru că, multe greşeli, semnate în „Itinerar”, sunt transmise prezentului volum. Deşi dl Mircea Streinul e înzestrat cu mult spirit critic. Dar ele n-au tăria unor piedici de neînlăturat. De aceea, nici nu stăruim asupra lor; şi mai mult, pentru a ne rămâne timp să poposim, recreaţi, în duhul creştin al poemelor sale.

Discret, liniştit, ca într-o săvârşire liturgică, Dumnezeu, ochi pretutindenesc, se lasă, larg, risipit, în tot omul, la fel ca în firele de iarbă. Simţirea poetului, suc al dragostei pentru lumea vegetală, s-a furişat în plante într-o grăbită fuziune:

„Iată, eram şi eu odată ram –

Şi râdea pământul prin mine la soare;

Deplin pe atunci mă bucuram,

Culegându-l pe Dumnezeu din mii de izvoare.

Apoi, veni o seară, când

Simţind cum o dulce-oboseală în frunze-mi pătrunde

Aş fi vrut să mă duc fără să ştiu unde

Şi-i auzeam pe ciobani, în vale atât de vesel cântând (Către turme)”.

Înainte de a transcrie din splendida poemă a patra („Către domnul Isus prin sat”) o strofă, unică, prin decorul ei lăuntric, în tot volumul dlui Mircea Streinul, să ne fie îngăduit a aminti ascendenţa – în acest gen de poezie – a doua nume, care, în mod sigur nu-i sunt streine dlui Mircea Streinul: Paul Claudel („Les chantes du terre”) şi Ion Marin Sadoveanu („Cântece de rob”). Decât, că, niciunul n-are accente aşa de puternice, cum am întâlnit în placheta poetului iconarist:

„Pământ, pământ!

Sfinţitor şi binecuvântat pământ!

Te simt pe frunte, luminare,

Ascunziş, de seară, ascultare,

Frate cu sobolul şi cu aurul să fiu,

Rădăcina fagilor să mă cuprindă”.

Apoi, ceea ce îl apropie, până la leit motiv, de inspiraţia sfântului poet din Asissi, e în continuarea aceleiaşi poezii („Despre ora nelămurită” ):

„Pământ, fratele soarelui,

Deschide-ţi braţele de piatră,

pământ, prietenul luceafărului,

în ce afund nepătruns

pe Dumnezeu L-ai ascuns?”.

După ce a grăit „către fratele întuneric”, obosit, dar fără căderi, se întoarce în lumea simbolurilor vii, luminând dependenţa omului în voinţa celui Prea Înalt!

„Vrea robul Tău să moară.

Doamne,

Vrea-n arbori iar să treacă, iar în grâne

să circule, spre lauda Ta, şi-n rouă

să-şi aburească răsuflarea, pâine

să-i fie inima ca-n două

să i-o frângi (Către Dumnezeu-Tatăl)”.

Şi aşa, strâns în chinga celor „Zece cuvinte…”, a ţesut fir întins peste 40 de pagini; mai mult descriptiv, vădit înclinat spre pastel; în poleiul cuvintelor s-a dăruit inegal, neputând supune întotdeauna sugestia mijită în colţul unei idei hărniciei avare a condeiului. Nu-i facem, totuşi, din aceasta un reproş dlui Mircea Streinul. N-am avea de ce, fiindcă, dincolo de ceea ce este în carte – adică în poezie, – sau, altfel spus, ceea ce nu localizează o reflecţie în conştiinţa poetului, scapă controlului nostru. Lângă celelalte versuri ale dlui Mircea Streinul, „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi” sunt un adaus preţios / Nicolae ALBU”[4].

1938: „Corbul de aur, placheta dlui Mircea Streinul, este o frumoasă şi rară închegare poetică. Versul armonios şi grav al fecundului iconar bucovinean s-a realizat în paginile acestea ca un bogat izvor de lirism. Pentru aceasta, precum şi pentru multiplele sale planuri, îl urmărim, de-aici, cu atentă şi vie simpatie. / Mihail Chirnoagă”[5].

1938: „Mircea Streinul: „Ion Aluion” roman (Editura „Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi). Auzim vorbindu-se mereu de o mult aşteptată descentralizare a culturii, fapt care, de câtăva vreme, ne-a captat complet luarea aminte, dar nu cred că acest lucru este pus în practică mai minunat decât în Bucovina iconarilor, în Bucovina arboroseană, care freamătă de forţe tinere şi care ne dă, zi cu zi, dovada potenţialităţii sale creatoare. După Cluj, mişcarea literară bucovineană – în ritmul acestei reale descentralizări de care vorbim – ne prezintă o surprinzătoare ascendenţă faţă de celelalte mişcări literare „provinciale“ şi acest fapt, deşi ne pune oarecum în inferioritate, trebuie să-l recunoaştem. Printre promotorii literari bucovineni ai generaţiei tinere, trebuie numărat, ca vrednic ostaş, Mircea Streinul, care, mi se pare, nu a împlinit încă treizeci de ani, dar care are la activul său nu mai puţin de nouă volume, editate şi publicate, primite toate cu elogii de critică – unul distins cu premiul de poezie al S. S. R. pe 1934 – iar în pregătire vreo treisprezece! Este o uluitoare forţă de muncă, care aproape că te înspăimântă. Că Mircea Streinul excelează şi calitativ, nu numai în cantitate, despre aceasta ne adevereşte, din nou, recenta-i carte, asupra căreia vrem să spunem câteva cuvinte: „Ion Aluion”…

De la început, ceea ce trebuie spus despre ea e numai laudă. Fiindcă, dincolo de una sau două stângăcii, care, foarte rar de altfel, fac fraza pe alocurea greoaie – rezultat al muncii neîntrerupte, probabil – „Ion Aluion” ne vesteşte nu numai pe poetul, ci ne dă semnele sigure ale unui mare talent epic în devenire. Poate mai mult. Nu ştiu dacă Mircea Streinul dispune sau nu de o apreciabilă informaţie filozofică şi de o cunoaştere integrală a fenomenului psihologic, dar fapt este că, pe lângă mijloace simple, domnia sa reuşeşte că contureze splendid tipuri psihologice, de o rară veritate. Pentru un scriitor de vârsta domniei sale, acest fapt este desigur un mare avantaj, fiindcă ceea ce mai rămâne de făcut nu este o greutate pentru autor. Limba bogată, pe care parcă o mânuieşte cu o mistrie fermecată, ne dă dovadă că tot ce e mai necesar în acest interesant caz de creaţie este doar o mai îngrijită triere a termenilor, pentru a se evita împerecheri de vocabular prea originale. Încolo, ne pare că se integrează într-o categorie superioară, care îi face cinste…

„Ion Aluion” este un roman în care veridicul se împleteşte fericit cu fictivul. În post-faţa pe care autorul o dă la sfârşitul cărţii, găsim o delicată justificare, care explică deplin aderenţa şi nervozitatea cu care probabil a fost scrisă această istorisire impresionantă. Printre altele, ni se spune în această post-faţă:

„Subiectul romanului de faţă nu e inventat. Ion Aluion a trăit, în comuna Cuciurul Mare, unde a fost spânzurat, în decursul războiului mondial, pentru „înaltă trădare”. Am crezut de cuviinţă să schimb numele eroului”…

Apoi:

„Relatarea riguros exactă a cazului din Cuciurul Mare se găseşte într-o documentată lucrare a dlui prof. Theodor Bogdan, asupra opresiunilor îndurate de populaţia Bucovinei, din partea autorităţilor austrice, între anii 1914-1918. Numele real al wachtmeisterului asasin e Iohan Drescher. Respectivul s-a sustras pedepsei, în urma unui certificat medical, obţinut de la un medic desigur inconştient şi, pare-mi-se, trăieşte (şi astăzi) – după cum am fost informat – la Brăila. Cucernicia Sa părintele arhimandrit Dionisie D. Burac (parohul Avacum din această carte) mi-a istorisit, de multe ori, cu lacrimi în ochi, drama ce-a cutremurat sufletele bieţilor ţărani din Cuciurul Mare“.

Întreaga acţiune a romanului se petrece în numai 24 de ore. Copilul Ion Aluion, feciorul lui Anton Aluion şi al Teclei, este surprins de wachtmeisterul Dreher, întâlnind în câmp şi vorbind cu conducătorul unei patrule de ruşi. În plin război, satul Cuciurul Mare se afla între două fronturi, iar în clipa când începe acţiunea romanului, el este încă sub stăpânirea austriecilor, reprezentaţi prin câţiva jandarmi, comandaţi de Dreher. Wachtmeisterul pune pe jandarmul Honig să-l aresteze pe bietul Ion Aluion, pentru „înaltă trădare“, şi, după ce îl bate îngrozitor, născocind fel de fel de torturi, îl închide într-un beci, căutând o modalitate de a-l extermina cât mai „legal“. Este cuprins de un fel de beţie de cruzime şi bestialitate, pe care pana autorului ne-o dă ca principală trăsătură psihologică a acestui dement. Dreher sileşte pe primarul rutean să „judece“ pe Ion Aluion şi să-l condamne la moarte, nefiind altă autoritate mai înaltă în sat, care să facă aceasta. Astfel, bietul copil, o făptură de cincisprezece ani, întru nimic vinovată, este sortit pieirii, cu toată împotrivirea disperată a Teclei şi a părintelui paroh Avacum. Nimic nu poate împiedica desfăşurarea dramei, nici măcar înfăptuirea speranţei că ruşii vor ocupa satul. Noaptea, wachtmeisterul Dreher coboară în beci şi, pentru a-şi satisface pornirile bestiale, îl bate din nou pe Ion, torturându-l în fel şi chip, exasperat de faptul că băiatul nu vrea să ţipe cu nici un preţ. În bătaia îngrozitoare, îi scoate şi un ochiu. În care timp, Tecla, mama copilului, se roagă în biserică pentru mântuirea copilului ei. Mai apare, apoi, Rozalia, amanta gândurilor anilor fragezi ai lui Ion Aluion. Ea vine să-l scape pe Ion, dar, văzându-l atât de desfigurat, se îngrozeşte şi fuge, spre durerea bietului copilandru, care, până aci, cu toate torturile, nu simţise dureri. Îl insensibilizase nedreptatea ce i se făcea şi ferocitatea de bestie a wachtmeisterului Dreher. În acest iad dogorit şi de o secetă arzătoare, care se prelinge, tot timpul acţiunii, ca un leit motiv justificativ al tensiunii psihice anormale, în care se află toate personagiile romanului, Ion Aluion găseşte totuşi mângâiere în omenosul Honig, jandarmul k. u. k. La un moment dat, acesta îl ameninţă pe Dreher că îl va omorî, dacă nu conteneşte cu torturarea sărmanului prizonier. Noaptea trece, în sfârşit, şi chinurile lui Ion Aluion se sfârşesc; este condus la spânzurătoare şi executat.

Acesta este subiectul romanului. Cu toate că, în aparenţă, el pare oarecum banal şi lipsit de acel inedit integral, care marchează, de cele mai adesea ori, reuşita unei cărţi, Mircea Streinul a ştiut să exploateze în aşa fel diversele momente ale acţiunii, cât şi justificarea psihologică a personagiilor, încât cartea se citeşte cursiv şi cu un interes egal, până la sfârşit. Paginile în care ni se povestesc torturile îndurate de Ion Aluion, paginile în care ni se arată spânzurarea lui şi acel proces sufletesc, în timpul agoniei eroului, sunt demne de pana unui romancier cu posibilităţi universale. Ca şi acel minunat portret psiho-patologic al wachtmeister-ului Dreher.

Maturitatea şi sobrietatea, cu care sunt scrise pasagiile privind eroticul, denotă nu mai puţin un mare talent. Pentru ilustrarea acestui fapt, redăm un pasagiu, pe care îl socotim printre cele mai fericit realizate:

„Tecla se măritase la şasesprezece ani. / De când îi lipsea bărbatul, carnea o chinuia uneori, noaptea, dar îşi strângea pumnii şi nu se dădea supusă. De câte ori nu i-au bătut flăcăii la fereastră! – însă nu li s-a răspuns niciodată, deşi nopţile, mai ales cele de primăvară, erau afurisit de turburătoare, în tăcerea lor de liliac înflorit sau de iarba fragedă, la-ntâia coasă”.

Unde se mai vede şi simplitate sănătoasă a descripţiei, ceea ce constituie autorului alt titlu.

Sau în scena teribilă a agoniei. Agonia şi moartea spânzuratului care intră în nimicnicie pe poarta largă a unei voluptăţi supreme şi scump plătite. Mircea Streinul ştie să dea unor asemenea pagini acea căldură plină de simpatie, care ne pune astfel într-o lume surprinzător de veridică, situându-se pe un plan cu mult mai ridicat şi privind lucrurile degajat de orice tentaţie de a se lăsa imaginaţiei. Fiindcă, deşi „Ion Aluion” nu este o carte de produse imaginare, dintr-o lume exclusiv a plăsmuirilor, ea se aliniază totuşi în şirul cărţilor bune ale literaturii noastre mai noi. Fără să vrem, ne gândim la „Pădurea spânzuraţilor”, a dlui Liviu Rebreanu, care, ce e drept, scrisă mai sobru, nu permite o comparaţie mai adâncită. Totuşi trebuie să remarcăm, cântărind doar sfârşiturile ambelor cărţi, că alături de sobrietatea scrisului domnului Liviu Rebreanu, Mircea Streinul, pe lângă aceleaşi teme, aduce o notă oarecum revoluţionară, afectivă şi foarte personală, care pentru noi nu este lipsită de interes. Evoluţia astfel concretizată, este de aşteptat că tânărul şi proaspătul romancier va păşi pe aceeaşi pârtie, pe care, cu câţiva ani în urmă, resursele şi posibilităţile titanice ale lui Liviu Rebreanu a trasat-o, arătând-o ca singură şi cea mai preţioasă cale pentru devenirea în universal a romanului românesc.

În aceiaşi carte, pentru complectarea celor aproape 300 de pagini, Mircea Streinul ne mai dă o nuvelă, scrisă acum un an, care nu mai puţin ne-a deşteptat interesul. Nuvela este relativ lungă, iar acţiunea stranie şi cu totul particulară – particularul se vede a fi, de aci, încolo, o calitate a domnului Mircea Streinul – se petrece în timpul unei singure nopţi. Autorul are o predilecţie deosebită pentru acţiunile strânse şi analitic deplin controlabile, pe care şi-o satisface şi aci. În decurs de 24 de ore, el situează subiectul şi tot în cadrul acestei unităţi de timp, el dă rezolvarea conflictului. Aidoma tragediilor antice. Nuvela are titlul „Cazul profesorului Ipatie Hrisant”, care, spre deosebire de „Ion Aluion”, ne duce, de la începutul lecturii, într-o lume de plăsmuiri, aproape în fantastic.

Ipatie Hrisant, profesor de latină la un liceu din Cernăuţi, se găseşte, într-o seară de iarnă, în prada unor nelinişti neînţelese, care îl fac să renunţe la muncă şi să rătăcească prin oraş. Porneşte în neştire, cu obsesia că gazda lui ar fi fost asasinată, până ce o întâlneşte pe stradă. Trece, apoi, în alt făgaş de gânduri bolnave şi, la un moment dat, întâlneşte pe Alina, femeie stranie, spirit abia ieşit din mormânturi, strigoi condamnat să rătăcească mereu în căutarea unui iubit, care s-o urmeze în lumea ei de umbre, scăpând-o de neîncetata ei rătăcire. Fac cunoştinţă şi merg amândoi într-un restaurant mic, unde nici cinicul Vasilescu, un prieten al profesorului, nu izbuteşte să alunge vraja morbidă, care îl cuprinde pe Hrisant. Fără preget îşi mărturiseşte iubirea. Alina i-o primeşte, dar îi dă să înţeleagă, trist, că, odată cu ivirea zorilor, ea nu va mai fi a lui. Ipatie Hrisant o conduce până la poarta cimitirului, unde ea dispare, ca să se coboare în cine ştie ce cavou pierdut, iar el, senin şi plin de luciditate, oferindu-se jertfă pentru izbăvirea Alinei, îşi deschide vinele de la mână, scriind cu degetele însângerate, pe zidul cimitirului: „Aşa sfârşeşte o mare dramă” (un sfârşit de nuvelă cam strident ce-i drept, dar nu lipsit de inedit). Motivul sinuciderii se pare că este mult amplificat de conştiinţa nimicniciei întregii existenţe, câştigată în micile mizerii ale vieţii şi plictiselile de toate zilele, astfel că întâlnirea cu Alina rămâne ceva simbolic, ceva ce i se oferă de Dincolo, pentru a fi izbăvit de frământările vieţii. Concepţia cu care a fost plămădit subiectul nuvelei nu este lipsită de straniu. Prin fantasticul ei, Alina ne aminteşte pe „Domnişoara Cristina” a lui Mircea Eliade, cu care se pare că are anumite aderenţe de o veritabilă identitate. Ceea ce vrea să ne arate Mircea Streinul, după cum însuşi ne spune, într-o notiţă, este împrejurarea că fiecare în lume are o taină ori o ranchiună care-i macină existenţa, cancer faţă de care nu există izbăvire decât în neant, în moarte. Problema este interesantă şi cred că, până la o soluţionare definitivă, comportă discuţiuni…

Privind retrospectiv, cartea „Ion Aluion“ şi „Cazul profesorului Ipatie Hrisant“ ni se arată ca un fel de celebrare a durerii, fizice ori sufleteşti, fapt care îl situează pe Mircea Streinul, în ochii noştri, pe o poziţiune aproape dostoiewskiană.

Cât priveşte limba întrebuinţată, avem aci un caz interesant şi evident de lectură vastă, cu întinse posibilităţi în interpretare şi nuanţări. Mircea Streinul are ceva din substratul iniţial al creatorului de opere masive şi, personal, credem că viitorul va veni să adeverească această credinţă a noastră. Fiindcă, după semnele evidente de până acum, el ne arată că tot ceea ce îi mai trebuieşte este acea efervescenţă condiţionată de o lungă trăire omenească, pentru a ne da o operă cu adevărat epocală. Şi credem că nu exagerăm. / MIRCEA T. BANDU”[6].

1938: „Mircea Streinul: Ion Aluion (roman, editura „Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi). În aceasta nouă editură bucovineană a apărut o carte, pe care autorul, dl Mircea Streinul, o întitulează roman. În realitate este o povestire de război. O povestire de proporţii mai întinse, tristă şi cruntă ca mai toate povestirile de război.

În activitatea literară a dlui Mircea Streinul, după ce a robotit cu succes în poezie, cartea de faţă este primul pas temeinic în ogorul mai arid al prozei. Căci „Aventura domnişoarei Zenobia Magheru” nuvela apărută recent, în editura „Vremea”, este o încercare în proză aproape nereuşită. De altfel şi din povestirea ce avem în faţă se poate vedea că prozatorul din dl Mircea Streinul nu a ajuns la înălţimea autorului acelui poem perfect închegat, care se numeşte „Tarot”. Domnia sa umple „romanul” cu episoade inutile şi cu descripţii de tactică militară sau numai geografice, chestiuni care îşi află prea puţin loc într-o bucată de literatură. Apoi, persistând, cu o atenţie puţin justificată, asupra cruzimilor şi torturilor născocite de mintea bolnavă a şefului de jandarmi Drehser – probabil pentru a stabili o fişă psiho-patologică – dl Mircea Streinul a neglijat noţiunea de sensibilitate estetică, noţiune care se îndepărtează cu totul de un asemenea factic procedeu. Vine apoi o interminabilă serie de dialoguri fade, sau de-a dreptul obositoare. Cităm:

„– Mă, scoală-te!

– Vai, mamă – mamă de ce m-ai făcut?

– Scoală că iar te pocnesc (pag. 21)”.

Sau în altă parte:

„– Cald astăzi, Honing, nu?

– Cald…

– Cred că are să ploaie (?) Prea-i zăpuşeală a dracului!

– A să ploaie…

– Da, da, Honing! A să ploaie grozav…” etc.

Mai intervine, în text, un număr de moldovenisme greşit plasate şi o seamă de banalităţi stilistice, cu ajutorul cărora trebuie să fii un măiestru al prozei ca să faci Artă.

Totuşi, urmând calea unui strict obiectiv, nu putem să subliniem la autorul lui „Ion Aluion” o dibăcie în dozarea materialului emoţional, o gradare în fazele povestirii. Dar să fim bine înţeleşi: dl Mircea Streinul este un atent povestitor. Dovadă este şi faptul că această carte este aproape lipsită de portrete (un povestitor bun nu trebuie să fie numaidecât şi un portretist). Chipul şi sufletul eroului principal sunt cu totul neglijate. Unde autorul a reuşit întrucâtva, este în redarea nudă a omului lipsit de suflet, care este Drehser, precum şi în descrierea lui Honing, care, în contrast cu obligaţiunile sale puţin omeneşti, pare să aibă un suflet, o înţelegere pentru durerile celor cu care este nevoit să vină în contact.

Povestirea este simplă. Un episod barbar, înapoia frontului, într-un sat, Cuciurul Mare, Ion Aluion, un copil de 15 ani, suflet bun şi mare haimana în satul sau, cu tatăl plecat pe front şi cu o mamă – Tecla – al cărei portret sufletesc este bine redat, împovărată de grijile unei gospodării, pe care trebuie să o orânduiască singură, – acest Ion Aluion este acuzat, de către şeful postului de jandarmi, austriacul Drehser, de trădare, pentru simplul motiv că a fost văzut de acesta vorbind cu o patrulă de ruşi, rătăcită prin partea locului. Dar Drehser este o brută, una din prea multele brute create de război. Fără un motiv temeinic, înjghebează un tribunal ad-hoc, compus din el, primarul satului şi jandarmul subaltern. Presaţi de ameninţările brutei, ceilalţi doi judecători dau un verdict de condamnare la moarte prin spânzurătoare, verdict pe care Drehser se grăbeşte să-l execute, cu câtăva vreme înainte de intrarea trupelor ruseşti în sat.

Acesta este subiectul, luat din lumea cea reală, după cum ne mărturiseşte într-o notă, la urma povestirii, dl Mircea Streinul. Şi pe canavaua lui autorul ne dă o povestire cu suficiente calităţii de stil şi tehnică. Volumul este completat cu o bună nuvelă psihologico-fantastică: Cazul profesorului Ipatie Hrisant. După modestă mea părere, această piesă este una din cele mai bune opere ale dlui Mircea Streinul. Subiect, tehnică, gradaţie în acţiune, analiză psihologică, motivare raţională, bun gust, toate acestea sunt întrunite cu prisosinţă în nuvelă, care poate fi definită fără greş: un punct de vedere literar al justificării psihologice a sinuciderii. Este, în această nuvelă, un duh de fantastic poesc, de analiză a fenomenului cerebral, care îndeamnă atâtea vieţi viguroase, dar moleşite de neînţelese zbuciumări, să păşească neîndurat din banalitate, cu preţul unic al propriei lor vieţi

Din lipsă de spaţiu, nu putem analiza cum se cuvine nuvela dlui Mircea Streinul, care ne arată un bun prozator, ascuns, totuşi, în cutele unei rochi, prea delicate: aceea a Poeziei. Căci dl Mircea Streinul rămâne un bun şi definitiv poet. Dar ne îngăduim o întrebare: a observat domnia sa cât de bine îi stă în vestmântul acesta, împodobit cu stele şi multă aurărie, al Poeziei? / N. LADMISS-ANDREESCU”[7].

1940: „Ne propusesem a comenta „Opera lirică“ a dlui Mircea Streinul, apărută la Cernăuţi, în anul 1939, şi cuprinzând cea mai mare parte a poemelor lui din anii 1929-1939. Cu toată încercarea de a ne supăra pe Mircea Streinul, n-am reuşit s-o facem, căci, peste toate greşelile domniei sale, rămâne un poet de mâna întâi.

De aceea, în acest moment, ne exprimăm deplina preţuire pentru opera pe care a scris-o, – iar sub cuvântul operă, înţelegem literatura frumoasă pe care a realizat-o. Numai acest Mircea Streinul ne interesează. Pe altul nu-l cunoaştem. Şi nici nu vrem să-l cunoaştem.

Aşa stând lucrurile, pentru opera lui Mircea Streinul nu avem decât cuvinte bune. Stejarii filelor sale, brumele, stelele, azururile, viorile, pădurea, ploile, lunile mici, ciutele, cerbii, frunzarele şi luceferii ne sunt dragi. Cizelarea lui artistică, după cum afirmă şi George Drumur, a atins cea mai înaltă cotă a literaturii bucovinene. Neîntrecută, prin urmare. Dar nu de neîntrecut, – precizăm.

Din ,,Opera lirică“, subliniem „Divertismentul“, cele „Trei fabule“ şi „Bucolicele“. Toate sunt realizări mari. Dar mai ales ultimele două cicluri se impun prin prospeţimea lor. Şi, oarecum, prin originalitatea lor. Ceva comun cu Topârceanu, – şi, totuşi, e Mircea Streinul! O notă ruptă dar din Virgiliu, – şi, totuşi, Cernăuţii.

Prin urmare, Mircea Streinul rămâne poetul pe care-l ştiam: adânc şi foarte serios înclinat pe zăpada filelor, pe care le iubeşte mult. / p. p. b. (Pavel P. Belu)”[8].

1941: „Mircea Streinul: Drama casei Timoteu, roman, Editura „Cultura Românească”, Bucureşti, 1941. Autor al mai multor volume de versuri, care l-au aşezat între fruntaşii liricii bucovinene, dl Mircea Streinul cultivă, cu aceeaşi hărnicie, ogorul vast al prozei, reuşind să realizeze opere remarcabile. Am avut ocazia, altădată, să arătăm calităţile poeziei domniei sale, insistând îndeosebi asupra laturii mistice, adânc creştine, şi, totodată, asupra perfecţiunii formale.

Un poem, cum este Corbul de aur, ridică, fără îndoială, pe un poet ajuns la maturitate, cu posibilităţi din cele mai ispititoare. Este interesant de remarcat, aici, faptul că, spre deosebire de confraţii săi, care, abandonând lira, au încercat nuvela sau romanul, dl Mircea Streinul a ştiut să se debaraseze, de la început, de acel leit liric, care formează apanajul poeţilor.

Vom întâlni lirism, desigur, şi în Aventura domnişoarei Zenobia Magheru, sau Aluion şi, mai ales, în Viaţa în pădure, dar desfăşurarea epică a conflictelor este întru toate remarcabilă.

Drama casei Timoteu, cu tot titlul de roman senzaţional, este o carte de amară experienţă omenească, cuprinzând destinele unei familii, peste care trece valul tulburător al vieţii, o carte de pură literatură. Ceea ce, de la început, trebuie subliniat este că autorul a reuşit să ne dea, într-o limbă literară demnă de cei mai mari scriitori ai noştri, o descriere a vieţii mărunte, cu toate bucuriile şi necazurile şi prinzând caractere perfect verosimile.

Figura acelui oportunist, mai întâi, apoi vajnic bătrân, Mafteiu, intră în galeria personajelor celor mai puternice din literatura românească. Începută din pragul adolescenţei lui Mafteiu şi până sub semnul morţii, ca spânzurat, a tatălui lui, descrierea vieţii acestuia ne face cunoscută străduinţa omului de a-şi învinge destinul. Stăpân, până la urmă, pe toate bunurile câte le poate oferi lumea, el este doborât de faptul că familia i se pierde, plătind nelămurite greşeli ale trecutului.

O altă figură centrală a romanului este Lalea, femeia potcovarului Iuridovi, iubită de fiul lui Anton (Anton este băiatul lui Mafteiu), dar care duce o viaţă destrăbălată, explicabilă numai prin construcţia-i fiziologică şi influenta puternică a mediului.

Dar cartea aceasta mai vrea să arate ceva, şi anume: Toţi acei care se ridică de jos, din ţărănime, fără un puternic suport moral, atunci când intră în viaţa de oraş, sunt distruşi de aceasta. Singura lor salvare este revenirea la brazdă, la viaţa mistică. Fiecare vede însă că, atunci când omul se dezmeticeşte – şi numai în fata loviturilor soartei – este prea târziu. Ca întotdeauna, prea târziu.

Iată finele cărţii :

„Primăvara era foarte frumoasă. Simţind căldura binefăcătoare a soarelui, Mafteiu îi telefonă într-o zi lui Anton, cerându-i automobilul. Imediat ce maşina sosi, Maftei şi Andrei plecară la Camena. Bătrânul îi ceru băiatului ca acesta să-l conducă în câmp.

– Cineva ară în apropiere, nu?

– Da, domnule Timoteu.

Bătrânul se plecă şi ridică un bulgăre.

– Pământ gras şi bun…

Apoi, îşi îndreptă privirea stinsă la soare.

Deodată îşi duse mâinile la ochi.

– Andrei, mi se pare că văd… (Bătrânul pierduse vederea)… Da, Andrei… văd! Nu visez… Văd! Andrei, pleacă imediat la Cernăuţi! Spune Veroniei c-o aştept aici… Mâine vreau să ies la arat, măi Andrei! – şi chiui, răscolind până departe miriştile, care aşteptau fierul generos al plugului şi sămânţa lanurilor viitoare”.

Dar însemnările noastre se termină din cauza loviturilor de tun.

Războiul ne-a întrerupt lectura.

O vom continua după ce iureşul va trece, în România Mare de mâine.

Lectura romanului ne urmăreşte şi în nopţile când ne oprim să ascultăm simfonia gloanţelor. / Aurel MARIN”[9].

1943: „Mircea Streinul: Soarele răsare noaptea, roman (Editura Publicom, 1943). Despre bogata înflorire literară a Iconarilor ne-am ocupat la timpul potrivit, în paginile acestei reviste, şi în altă parte, unde, odinioară, deţineam un foileton critic. Astăzi nu se mai poate vorbi de o mişcare a iconarilor, deoarece momentul a fost depăşit chiar de evoluţia scriitorilor care au renunţat la tematica şi ideologia literară a grupului. Cu năzuinţa firească de a se realiza în cultura unei ţări, ei s-au îndreptat către marea matcă a fluviului care adună şi contopeşte toate apele de la izvoare. În aceste împrejurări, nu se mai poate vorbi de o literatură bucovineană, cu orizonturi şi finalităţi regionale, ci de integrarea efectivă a iconarilor în procesul cultural al ţării.

Primul care s-a desprins de cercul restrâns a fost dl Mircea Streinul, şi augurii i-au fost binevoitori. Astăzi, după o bogată activitate, dl Mircea Streinul este un romancier consacrat. Ion Aluion, romanul publicat în 1939, fixează punctul de trecere dintre lirica fantastă şi originală a poetului bucovinean şi scriitorul cu resurse epice variate şi multiple. Un pas mai departe, cu Drama casei Timotei, dl Mircea Streinul s-a impus şi criticii literare, care s-a grăbit să-l aşeze alăturea de Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu. Într-adevăr, sondele pe care domnia sa le arunca fin vicisitudinile dramatice ale vieţii rurale, scormoneau roca sufletească a unor oameni cârmuiţi de instincte puternice, care triumfau în bine sau în rău, printr-o acţiune voluntară, sau se prăbuşeau sub judecata aspră a blestemului. Cadrul social nu constituia un punct de atracţie pentru desfăşurarea unei acţiuni analizate în amănunţime, epica dlui Mircea Streinul mărginindu-se la înfăţişarea unor procese sufleteşti de o mare intensitate dramatică. Lumea înconjurătoare, cadrul social, masa anonimă, în astfel de împrejurări, nu cuprinde viziunea scriitorului.

Deşi dl Liviu Rebreanu ţine cu tot dinadinsul, în retrospecţia critică pe care o face romanelor sale, să-şi consacre meritul de a fi un interpret al maselor, elementul anonim şi uniform trebuind să fie în aceste împrejurări pe primul plan, noi credem dimpotrivă, că ceea ce rămâne, ca o cucerire indiscutabilă în opera dumisale este tocmai dramatismul excepţional al unor oameni desprinşi de stihia incapabilă de a se caracteriza prin ea însăşi. Aceleaşi motive ne îndreptăţesc afirmarea că dl Mircea Streinul este mai aproape de Liviu Rebreanu, decât de dl Sadoveanu. Nici dl Mihail Sadoveanu nu este un interpret al maselor, dar este un cunoscător al sufletului colectiv, în reprezentativele lui transfigurări, şi un neîntrecut zugrav al cadrului social, etnic şi istoric. Pe de altă parte, dl Mircea Streinul a avut grijă ca, făcând oarecari concesii publicităţii – procedeu de altfel îngăduit –, să ne atragă atenţia că, prin suflul umanitar, înţelegător şi tolerant, se apropie de Panait Istrati.

Această auto-caracterizare ne pune pe drumul adevărat. Stan Nimeni, eroul romanului Soarele răsare noaptea, păşeşte peste morţii războiului actual, cu o luciditate încrâncenată de fatalitate. Rănit, se întoarce în ţară şi forfota Bucureştilor nu-l reţine; îl dezamăgeşte şi plecarea lui la Cuciurul Mare este o fugă în legendă şi în ireale întruchipări, căci aici cunoaşte o lume ciudată şi grotescă, macerată de porniri duşmănoase şi de o dostoewkiană alcătuire sufletească. De aici romanul devine episodic, fără o strictă legătură între capitole, fără finalitatea unei acţiuni precise. Episodul cu Tărăboanţă; răzbunarea lui Pătraşcu Hrib pe câinii lui Durac; replica lui Durac, pârjolul grajdului; salvarea de la incendiu a lui Culai; aruncarea lui Durac în văpaia grajdului; boala preotului muşcat de o pisică turbată; accidentul din pădure al lui Iordan Codiţa, mâncat de viu de lupi, – sunt, după cum spuneam mai sus, episoade de un puternic dramatism, care tocmai prin faptul că se menţin prin ele însele, independente de acţiunea epică propriu-zisă, adulterează autonomia de structură a romanului.

Romanul nu poate fi numai o înlănţuire de episoade dramatice, care, chiar dacă au o motivare psihologică, nu satisfac prerogativele genului, care presupune o acţiune continuă şi bine închegată. Dl Mircea Streinul dispune de toate calităţile care se cer unui romancier, fiind în pagubă cu elementul de coerenţă al acţiunii, care trebuie să fixeze atenţia asupra desfăşurării epice. Lacuna este scuzabilă, la un romancier care lasă să cadă accentul asupra dramatismului sufletesc, materialul uman interesându-l exclusiv prin procesul lui interior, fără o legătură de cauzalitate cu complexul social. De altfel, romanul Soarele răsare noaptea este închipuit sub indexul fatal al zodiacului. Sub apăsarea constelaţiei din ora naşterii, se mântuie şi viaţa lui Stan Nimeni. Ideea centrală a romanului nu este zvonită din străfundurile unor superstiţii, ci din încredinţarea că aşa trebuie să fie, deoarece datele astrologice – elemente astăzi dovedite ştiinţific – depăşesc voinţa oamenilor. În redarea acestei concepţii, dl Mircea Streinul nu este un fatalist, ci un creier lucid, cu justificări ştiinţifice. Într-o paranteză de la pagina 230 – introdusă ca o divagaţie intelectualistă – suntem lămuriţi asupra eternităţii spiritului desprins de corpul muribund:

„Cu puţin înainte de moarte, toţi oamenii, chiar şi nebunii îşi recapătă întreaga facultate de gândire. S-a constatat că până şi cei ce au creierul complet tumefiat îşi câştigă iarăşi putinţa de a judeca normal. Faptul acesta e unul din cele mai puternice argumente ale teologiei fundamentale că sufletul există. În timpul vieţii, el are nevoie de un instrument pentru a se exterioriza şi instrumentul acela este creierul. În apropierea momentului în care sufletul e gata să se detaşeze de trup, el se dispensează de creier, aşa că se poate exprima absolut corect, indiferent de starea creierului”.

Am citat acest pasaj, care, deşi în contextul romanului nu are o semnificaţie deosebită, dar învederează substratul unor preocupări spiritiste. Dl Mircea Streinul izbuteşte, astfel, să pună şi anumite probleme, pe care romanul, până acum, nici n-a încercat să le rezolve.

Dl Mircea Streinul păstrează, în stilul romanului, reminiscenţele structurii sale lirice. Unele fraze simt însăilări de poeme în proză. Imagini frumoase ornamentează acest stil metaforic, – în care acţiunea, oscilând între fantast şi verosimil, – se oglindeşte ca într-o apă adâncă, cu bogate reflexe coloristice. / Nicolae ROŞU”[10].

1943: „Mircea Streinul: Soarele răsare noaptea, roman, editura Publicom Bucureşti, 1943. Dintre tot ce-a publicat, până în prezent, Mircea Streinul, reţinem, cu puţine reticenţe, romanul „Viata în pădure”, o serie de poeme antologice şi „Drama casei Timoteu”, ca o reprezentativă carte, în evoluţia talentului scriitorului. Din ceea ce anunţă ca pregătire pentru viitor (10 volume!), am dori să nu publice nimic, afară de traducerea integrală a poeziei austriacului Georg Trakl. Ar fi o consistentă experienţă de versificaţie pentru Mircea Streinul, iar literatura română ar încetăţeni un autentic poet.

O greşeală a lui Mircea Streinul este că scrie prea mult. Scriitorul aruncă pe piaţa literară romane cu grămada, poezii cu volumele nuvele şi alte mărfuri de ingrat comerţ literar. Fecunditatea lui Mircea Streinul este de suprafaţă şi aproape toate cărţile, scrise în acest sens, sunt lipsite de-o înaltă viziune estetică. Unele n-au nici măcar interesul documentar, ele fiind simple experienţe nereuşite, de vacanţă, ale autorului. „Soarele răsare noaptea” este o carte de-a dreptul infectă. Odată, ea nu este un roman. Divizată pe compartimente, cu prefaţă şi epilog, cu alte introduceri şi lămuriri, având şi cadru ideal sau mărturisiri personale, uneori are impresia de monografie rurală sau o încurcătură de labirint fără semnificaţie. Eroul romanului (!) este acel Stan Nimeni din „Viaţa în pădure”, o construcţie hibridă, anemică şi fără suport psihologic. Chiar şi indicele nominal îl arată insuficient. Romancierul trebuie să înţeleagă că există o nezdruncinată corelaţie între numele de stare civilă şi sufletească a personajului.

Dar, câteodată, Mircea Streinul, nu ştie ce vrea. În „Era lumina lunii“, un roman care va apare în curând, eroul principal este Stan Nimeni, adică tocmai hibrida cunoştinţă a noastră din acest roman. Aşa ne anunţă autorul, în, cuprinsul cărţii „Soarele răsare noaptea“. Dar, până la sfârşitul cărţii, Stan Nimeni este omorât forte simplu de romancier, iar ca cititorul să nu se sperie, este anunţat că şi autorul a plâns, când a scris finalul romanului! Cu toate acestea, nu ne explică despre felul cum va fi introdus Stan Nimeni în viitorul roman. Este aici, ca şi în multe alte locuri, o uşurinţă modestă a scriitorului sau libertatea de-a fi mediocru!? Mircea Streinul se crede „foarte bun” cu Panait Istrati şi „poate cel mai zbuciumat scriitor de azi”. Ciudate credinţe manifestă scriitorii noştri ! Ce să zică atunci Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi, Barbu sau Lucian Blaga?

Construcţia interioară a romanului este debilă şi nu rezistă, la cea mai neatentă lectură. Scene lipsite de semnificaţie, intercalare de poezii anoste, de comentarii felurite, ca şi-o vădită incapacitate de-a clădi organic şi a organiza temeinic materialul brut, în vederea sintezei creatoare. Fantasticul de altitudine, cu care ne-a obişnuit până acum Mircea Streinul, a căzut în grotesc şi platitudine. La lectura cărţii nu încerci nimic, n-ai emoţii, deşi Mircea Streinul pretinde, într-un paragraf al acestei penibile cărţi, că lectorul este obligat să colaboreze cu scriitorul, pentru a pătrunde esenţa operei de artă. Apoi un stil încâlcit, neîngrijit şi multe greşeli gramaticale, lucruri nepermise unui scriitor! În virtutea a nu ştiu câte sute mii de lei, Mircea Streinul a ratat o carte. / I. A. TEREBEŞTI”[11].

1945: „Ca să arunci câteva rânduri la moartea scriitorului Mircea Streinul, trebuie negreşit să porneşti de la viaţa acestuia. O viaţă fărâmiţată la fiecare punct întâlnit, din necesitatea omului de a-şi găsi un mod de reper, pe care totuşi nu l-a descoperit niciodată.

Mircea Streinul a fost un obsedat, uneori un irascibil incendiar, dar totdeauna justificat în sine, prin structura sa psihică tenebroasă, determinată de o depăşire a vieţii imediate, anodine şi statice. Înșişi cerbii săi sunt o personificare viguroasă a meridianelor sale umane; eroi despre care şi distinsul poet Miron Radu Paraschivescu (cred că reţin bine) a afirmat că sunt sfârtecaţi din fiinţa autorului şi, în consecinţă, trebuiesc consideraţi reali, agitaţi şi grandioşi. Era la apariţia primei ediţii din „Drama Casei Timoteu”, când de altfel acelaşi poet cu fină intuiţie critică şi-a mărturisit, în pagina a II-a a ziarului „Timpul”, şi asocierea imediată pe care a făcut-o cu opera lui Dostoievsky, considerând romanul lui Mircea Streinul drept una dintre cele mai bune cărţi apărute la noi în ultimii ani. Părerile acestea au fost susţinute şi de partea majoritară a criticii româneşti.

Şi dacă reţinem faptul că „Drama Casei Timoteu” a fost scrisă când autorul său nu depăşise încă 28 de ani, constatăm implicit şi precis în ce măsură talentul lui Mircea Streinul se cristalizase, se definise chiar, într-o carte până la a cărei apariţie a fost obligat să alerge la cel puţin 30 de editori, într-un timp de 3 sau 4 ani.

Mai sunt dator ca în fragmentul acesta obiectiv, scris la moartea lui Mircea Streinul, să atrag atenţiunea şi asupra altui roman al său, şi anume „Ion Aluion“. Cât de mult a iubit omul simplu, în sensul natural, dar complex ca manifestări fireşti, se constată în cartea aceasta, unde personagiul central, un ţăran adolescent de lângă Cernăuţi, este spânzurat, de către jandarmii austro-ungari în retragere, fiindcă fusese surprins, schimbând câteva cuvinte inofensive, cu o patrulă de avangardă a trupelor ruseşti, care eliberau, în trecutul război, Bucovina. Analiza, cu stil simplu, dar sobru, participarea directă a autorului la nedreptatea făptuită eroului său (autentic, în fond) au realizat o operă, în care lumile se despart în două: bună şi rea, cu adeziunea scriitorului la cea dintâi.

Mircea Streinul a fost crescut în principiile a două şcoli: austriacă şi ucraineană. De la prima a reţinut maniera glacială în viaţă, de la ultima căldura, măreţia şi sensibilitatea umană în operă. Evident, cele din urmă influenţe au depăşit prima adeziune, după cum era şi firesc, la timpul oportun, adică tocmai când copilul este mai maleabil şi chiar caută subconştient punctul cardinal al orientării sale viitoare. De aceea l-a iubit mai mult pe Dostoievsky, s-a apropiat de Lermontov şi, în urmă, îşi atrăsese şi opera lui Kypling. Despre Vladimir Maiakovsky, de la Mircea Streinul am aflat primele amănunte, în anul 1940. Îi iubea realismul poetic și-și găsise tangentă cu el, prin dragostea comună pentru elementul uman turnat într-o operă.

Dar, ca om, Mircea Streinul a fost un dezamăgit. Primul contact, sfâşietor şi fatal pentru constituţia sa psihică, l-a avut (după cum el însuși mi-a mărturisit) chiar la 16 sau 17 ani. Aici îşi are începutul depresiunea ca sufletească. Pe urmă au venit altele. Suficient ca, în câţiva ani, să-l mucigăiască obsesiile, zbuciumul, mizeria. În viaţă, echilibrul i se pierduse, ca să-l părăsească într-un refractarism determinat de procesul în sine. Singuratec, interiorizat –urmărit numai de realizarea unei opere, dar o operă stoarsă din sine, care să vorbească în numele lui, în locul omului care nu-și mai deschidea gura, decât ca să şi-o stropească cu un pahar de coniac.

Uneori, Mircea Streinul a greşit. Era fatal. El însuşi se pierdea, câteodată, în confuzii interioare. Greşeala nu a fost a sa. Lăsând deoparte principiul imperfecţiunii omului, îi găsim totuşi circumstanţe de natură să-l treacă peste greşeală, în revenirile sale, în dorinţa de pătrundere a elementului natural şi, mai cu seamă, în revărsarea sa ca om, în sensul pur al cuvântului, peste conglomeratul necăjiţilor pe care i-a transplantat în sfera documentară a operei sale. Iar suprema depăşire de sine însuși i-a fost moartea. Moartea care consacră ori şterge. Moartea pe care Mircea Streinul şi-a dorit-o în alt fel, măreaţă şi justificată, ca moartea eroilor săi. Moartea aceasta l-a definitivat, deşi a venit brutală, prematură şi nefirească. În urma sa rămâne doar ceea ce a dat valabil, revelator şi just. În suferinţa din cărţile sale se poate citi, oricând, propria lui suferinţă; aceea care-l ridică pe om, care-i demonstrează adevărul şi care niciodată nu reuşeşte să extragă concluzii definitive.

Moartea, în concepţia lui Mircea Streinul, este superioară oricărei viziuni; chiar vieţii însăşi. Personagiile din „Viaţa-n pădure”, „Ion Aluion”, „Drama Casei Timoteu” şi „Soarele răsare noaptea” (ca să-i luăm cărţile cele mai reprezentative) ştiu să moară, chiar când un anumit resort interior le mai atrage privirea asupra vieţii. Oamenii aceia neverosimil de uriaşi, veşnic obsedaţi de fenomenele cosmice, fie într-o raţiune primară sau evoluată, mor neobişnuit, straniu, fiecare aparte şi totuşi undeva cu un punct comun, ca în problema paralelelor geometrice. Punctul acesta de întâlnire, la un capăt nedefinit, reprezintă esenţa autorului, reîntoarcerea elementului liberat – după ce-a trecut prin trăirea personagiului.

Îmi aduc aminte că, în iarna 1943/1944, Mircea Streinul mai avea un roman. Era tocmai cules în întregime şi chiar l-am ajutat la corecturi. Cartea avea titlul „Băieţi de fată” şi urma să apară într-o editură – „A. B. C.”, care, de altfel, o şi anunţare. Dar n-am întâlnit-o în nici o librărie. Faptul ar trebui lămurit cât mai repede posibil, deoarece este vorba despre un roman aproape de aceleaşi dimensiuni ca „Drama Casei Timoteu” şi, pe deasupra, cu o anumită doză de conflicte sufleteşti în plus, determinate de câteva prejudecăţi sociale, asupra cărora autorul se oprise insistent şi le elucidase într-un mod just.

Poezia lui Mircea Streinul am trecut-o voit la sfârşitul acestui fragment, deşi constituie prima sa realizare literară. În timpul cât şi-a scris poemele (destul de tânăr) era oarecum mai senin, păstra în el mai multă viaţă. Totuşi, poezia îi este suficient de închisă, cu toate aderările spre cer ale poetului. Încă nu ajunsese la efervescenţa aceea psihică, pe care i-o întâlnim în roman. Puritatea se menţinea într-un suprarealism poetic şi totuşi cu o tendinţă de căutare a naturalului şi cu înclinări spre o poezie realistă. De la o asemenea poezie a fost logic să ajungă la proza pe care a scris-o.

Acum cred că e nimerit să închei, cu câteva cuvinte ale lui Mircea Streinul, pe care mi le mai amintesc în parte, de la una dintre convorbirile noastre. „Nu mai sper în nimic. Şi nu fac altceva, decât să mă fortific interior, ca să mai pot rezista nenorocirilor şi mizeriei, ale căror gheare nu vor să mă elibereze.

S-ar putea întâmpla să rezist, după cum s-ar putea să mă nărui.

Pentru cea de-a doua întâmplare aş regreta, fiindcă am conştiinţa că n-am realizat încă, ceea ce simt puternic şi precis că aş fi în stare să realizez”.

Era începutul prăbuşirii sale morale. / Ben CORLACIU”[12].

1945: „Mircea STREINUL. Dacă autorul Bisericii de altădată (Ion Pillat, mort în aceeaşi zi de 17 aprilie 1945 – n. n.) a căzut fulgerat din senin, parcă, în aceleaşi zile s-a stins, topit şi ars într-o lungă agonie, care-l desfigurase aproape, „scriitorul bucovinean”, cum se anunţa ostentativ, Mircea Streinul. A fost, acum vreo zece ani, o apariţie de un dinamism literar aproape încă neîntâlnit până atunci. Înainte chiar de a publica cea dintâi broşură, era un şef de şcoală. Un adevărat şef de şcoală, căci a impus atenţiei tuturor o pleiadă întreagă de poeţi bucovineni. Nu ştiu dacă va rămâne ca poet, dar sunt convins că nimic nu egalează, în epica telurică românească, întâia jumătate a romanului „Casa Timotei”. Niciodată, şi ştiu ce vreau să spun, satul românesc, cu viaţa şi priveliştile lui, nu a cunoscut atâta măiestrie artistică. De câte ori îl întâlneam, eram sfâşiat de regretul că se stinge pe picioare, cel care ar fi putut să fie, pentru o sută de ani, cel mai de seamă romancier al rusticului românesc. Opera lui publicată şi cea inedită e încă haotică şi s-ar putea să aducă mari surprize cercetătorului de mâine. / Camil Petrescu”[13].