Mircea Streinul, în memoria Diasporei româneşti

„Prăvălia Diavolului, de Virgil Ierunca. De ani şi ani cotrobăiesc prin bibliotecile Apusului, cu speranţa nepotolită s-o găsesc. „Prăvălia Diavolului” e o carte pe care, dacă n-o voi citi, mă voi simţi totdeauna împuţinat sufleteşte. Când a apărut în Bucureştii de pomină ai lui 1942, Mircea Streinu se îndepărtase –pe bună dreptate – de mine, cel ce apucasem pe calea utopiilor turbate. Primul contact cu cel mai de seamă scriitor al Bucovinei fusese însă excelent: Mircea Streinul e acela care a smuls cenzurii timpului autorizaţia de apariţie a revistei noastre, a „negativiştilor” – „Albatros”, la care, de altfel, a şi colaborat, la primul număr.

Nu însă atâta trimiterile sentimentale mă împingeau să descopăr, cu orice preţ, romanul de aproape o mie de pagini al lui Mircea Streinul, ci faptul ci în acest roman voi afla – mi-o spusese cu puţin înainte de a muri însuşi autorul – ceva din chipul vecinei noastre de la răsărit, Rusia. De aceea, când în Biblioteca Naţională de la Viena dau, acum, peste „Prăvălia Diavolului”, cred că sunt – trebuie s-o mărturisesc, cu orice risc – mult mai emoţionat decât în faţa unor Vermeer sau Breughel, pentru care poposesc în această metropolă.

În primele cinci sute de pagini, nimic despre Rusia. Nici vorbă totuşi de vreo dezamăgire. Proza lui Mircea Streinul e totdeauna interesantă, ciudată. Fără să fie un romancier propriu-zis – deşi îmi amintesc limpede că până şi un scriitor comunist ca Miron Radu Paraschivescu compara „Drama Casei Timoteiu” cu nu ştiu care roman de Dostojevskij – Mircea Streinul are un univers al lui, în care poezia nu transformă cartea într-un „roman poetic”, ci transfigurează, impune epicului o deschizătură a nebănuitului, a insolenţei adânci. Estetic vorbind, pentru evoluţia romanului românesc Mircea Streinul e un înnoitor de forme: el topeşte în roman genuri şi soiuri de literatura, deschide paranteze într-o anume actualitate (personagiile lui se mistuie cu literatura şi gândurile unor Mircea Eliade, Cioran sau Vulcănescu), cultivă un fel de „collage” epic (e redată, de pildă, întocmai proclamaţia de intrare în război a României) şi nu sunt îndepărtate nici citate lungi din poezia bucovinenilor lui, Iulian Vesper, George Drumur, sau traducătorul lui Rimbaud, Niculai Roşca.

Dar Bucovina e prezentă nu numai indirect filtrată prin poemele fiilor ei, mai mult sau mai puţin risipitori de cântec, ci şi direct, în toată existenţa ei, cu centrul în satul Cuciurul Mare, sat plin de taine, de feciori, de păduri şi de semne. Satul lui Mircea Streinul. Rareori, în istoria literaturilor, spaţiul originar devine, ca la Mircea Streinul, un fel de veşnică reîntoarcere, în care personagiile – unele se cheamă Stan Nimeni (aşa se intitula Mircea Streinul, Stan Nimeni fiind născut în 2 ianuarie 1910 – n. n.) sau Isachie Lume – se regăsesc cu faţa spre marile limite: prietenie, tăcere şi moarte. Ceva din misterele poemului holderlinian „Heimkunft”, din acele mistere ce fascinează pe Heidegger, comentându-le liric, când afirmă cât de „apropiată este blânda încântare a lucrurilor bine cunoscute şi a corespondenţelor lor simple”, stăruie parcă în satul bucovinean al lui Mircea Streinul. Oamenii trăiesc, bineînţeles, în durata obişnuită – există o epică vie a satului – însă, dincolo de zarea întâia, apare lumea secundă, care dă cărţii accente fantastice, de basm, de parabolă şi de mit. N-am citit nici un roman în care lumina lunii să pregătească atâtea iniţiative, în care pădurea să vegheze la atâtea ceremonii necesare. Un fel de boare paradisiacă învăluie spaţiul copilăriei şi bărbăţiei din Cuciurul Mare. Eden bucovinean. Luca Urâtu e vecinul şi prietenul lupilor, iar Văduva Maria vorbeşte cu norii (mai ales atunci când duce ,orţii-n spinare). Moartea este ca însăşi „cineva”. Ea intervine mereu între anecdotic, mitic şi fantastic, uneori într-un fel de expresionism naiv – există, de altfel, la Mircea Streinul şi momente de naivitate uluitoare – sub forma unui personagiu discret, distins, de cele mai multe ori purtând ceva cenuşiu, o manta sau o privire (în afară de o singură dată – dată patetic pre-romantică – sub forma unei femei nespus de frumoase, şi albă şi tristă). Literatura fantastică a lui Mircea Streinul nu are o încheietură trainică, o rigoare măiastră, ca aceea, de exemplu, a lui Mircea Eliade, ea nu e mai puţin interesantă pentru o literatură ca a noastră, care n-a avut timpul să răpună major realismele de tot felul.

În partea din urmă a „Prăvăliei Diavolului” apare, în sfârşit, şi acea fâşie de istorie imediată, prolog vestitor de atâtea tragedii: întreaga lume de minunăţie româneasca din romanul lui Mircea Streinul (pentru că lângă Cuciurul Mare se ivesc şi Cernăuţii de poveste, Cernăuţii de ieri, în vestmântul lor de vis) e întreruptă brusc de prima ocupaţie bolşevică. Ca într-un film realizat parcă de un Eisenstein al nefericirii româneşti, Bucovina se transformă acum într-un tărâm de umbre şi de sânge, cu mase de oameni care fug, pier, se ascund sau rabdă urgia ca o încercare a cerului. Paginile acestea sunt cu atât mai preţioase, cu cât sunt printre puţinele care au surprins – care au putut surprinde până acum – năvala puhoiului vecin, în toată întunecata lui desfăşurare. Literatura ocupaţiei noastre de către oastea roşie e puţină şi săracă (nimeni nu se va gândi într-adevăr să stabilească vreo legătură între reportajele de mercenar senzaţional ale unui Constantin Virgil Gheorghiu şi seriozitatea unei literaturi care mărturiseşte cu adevărat). Iată de ce romanul lui Mircea Streinul e o reală împlinire, din acest punct de vedere. El se termină în clipa în care soldaţii români recuceresc Cernăuţii. Autorul anunţa şi un al treilea volum – „Eroul Soarelui” – a cărui temă era războiul însuşi împotriva comuniştilor. Din nefericire, Mircea Streinul n-a avut răgazul să-l termine. A murit însă la timp: înainte de revărsarea, de dau aceasta peste întreaga ţară, şi peste jumătate din Europa, a acelora pe care i-a văzut aşa cum sunt, în „Prăvălia Diavolului”.

„Pe umerii mei simt toate pietrele şi lanţurile lumii” – scrie Mircea Streinul în cele câteva cuvinte de început ale cărţii. Poate şi din pricina acestor pietre şi acestor lanţuri, în Viena aceasta, pe care o simt dintr-odată pustie, parcă mă bate pe umeri personagiul puţin cenuşiu, puţin insistent, cela care seceră sau duce de mâini morţii din Cuciurul Mare.

„– N-a bătut încă ceasul, Domnule, ce Dumnezeu!” / Viena, Septembrie 1962”[1].

„Umbra lui Mircea Streinul, de Ştefan Baciu. În eseul „Prăvălia Diavolului”, publicat în „Cuvântul” din octombrie 1962, Virgil Ierunca analizează, cu un deosebit spirit critic şi cu profundă înţelegere, una din cele mai grele şi caracteristice cărţi ale scriitorului bucovinean Mircea Streinul.

Spre sfârşitul articolului, Ierunca, scriind despre Streinul, afirmă: „A murit însă la timp: înainte de revărsarea, de data aceasta peste întreaga ţară şi peste jumătate de Europa, a acelora pe care i-a văzut aşa cum sunt în Prăvălia Diavolului”.

Nu. Mircea Streinul n-a murit înainte de intrarea comuniştilor în ţară, ci câteva luni după ce solii „luminii care vine de la răsărit” au năvălii peste Nistru.

Nu ştiu dacă mi-ar fi cu putinţă, azi trecuţi aproape douăzeci de ani, să fixez, din memorie, luna exactă, dar cred că Streinul a murit în noiembrie sau decembrie 1944 (17 aprilie 1945 – n. n.), la patru sau cinci luni după „revărsarea peste întreaga ţară” a hoardelor lui Stalin.

Pe Mircea Streinul l-am cunoscut în 1934, la Braşov. Venise, în numele revistei „Iconar”, să viziteze grupul nostru, din jurul revistei „Frize”, aducându-ne, în afară de poeme de-ale sale, colaborări speciale de la alţi bucovineni, între care E. Ar. Zaharia, Neculai Roşca, Aurel Putneanu, Traian Chelariu.

Ne-am întâlnit, pentru prima oară, într-o însorită dimineaţă de vară, ţin minte, pe Promenada Braşovului. Eu eram în tovărăşia lui Niculae Cantonieru, deja bolnav şi în pragul morţii, reprezentant al „Frizelor”, dat fiind că ceilalţi doi redactori, Mihail Chirnoagă şi Aurel Marin, ofiţeri din Vânătorii de Munte, se aflau pe undeva, în manevre, în Carpaţi. Am vorbit despre câte în lună şi în soare, dar mai cu scamă despre poezie şi, în cele câteva zile, pe care Streinul le-a petrecut la Braşov, ne-a citit multe poeme, scrise noaptea, la hotel. Ţin minte că manuscrisele lui, scrise pieziş, erau totdeauna pline de corectări, cuvinte aruncate oarecum la întâmplare, unele peste altele, dar faptul acesta nu-l stingherea la citit: trecea peste petele negre din text cu o uşurinţa aproape somnambulă, şi, de multe ori, scotea creionul, ca să adauge un vers sau un cuvânt nou. După ce Streinul a plecat din Braşov, primul semn de viaţă, pe care l-a dat, a fost un atac, de-o extremă violenţă, contra mea, în luna în care, la Bucureşti, mi se dădea Premiul Fundaţiilor Regale: Streinul insinua că luasem premiul din motive… politice, fiind protejat de Octavian Goga, pentru motivul că un frate al tatălui meu, doctorul Aurel Baciu, era deputat gogist…

Când Cantonieru i-a scris lui Streinul, la Cernăuţi, spunând că nu-l cunoşteam personal pe Goga şi că acesta nu ştia de existenţa manuscrisului Poemelor Poetului Tânăr, a urmat o serie de atacuri şi mai violente, în „Iconar”, fără ca eu să răspund vreodată un singur cuvânt.

Ceea ce era însă extrem de ciudat, mai cu scamă pentru cine nu cunoştea pe Streinul, era faptul că aceste atacuri publice erau urmate, în particular, de dedicaţii extrem de afectuoase si chiar respectuoase, pe diferitele cărţi şi plachete, pe care mi le trimitea regulat, întâi la Braşov, mai târziu, la Bucureşti, unde mă mutasem.

Când, după răpirea Bucovinei şi ocuparea Cernăuţilor, Streinul a venit la Bucureşti, am făcut tot ce-am putut ca prietenul meu, Victor Popescu, directorul „Universului Literar”, să publice, în mod regulat, poeme şi nuvele de Streinu, În felul acesta, poetul bucovinean, împreuna cu prietenul său, pictorul Rud Ribytzka, au devenit membri permanenţi ai echipei noastre, alături de Traian Lalescu, George Voinescu, Mihai Niculescu, Ghiţă Soare şi ceilalţi stâlpi ai aşa-zisei Generaţii de Aur.

În 1942-1943, când eram şeful serviciului de presă al Editurii Publicom, al cărei birou era în Pasajul Comoedia, la doi paşi de Strada Academiei, unde se găseau birourile cenzurii militare, al cărei funcţionar era Streinul, ne întâlneam deseori într-un mic restaurant, lângă Cofetăria Anghelescu, vorbind ore în şir despre poezie, prelungind deseori acest dialog în biroul meu sau în redacţia ziarului „Informaţia”, unde lucram, pe vremea aceea. Cu timpul, directorul Editurii Publicom, fermecat de personalitatea lui Streinul, care, câteodată, se instala în biroul lui, vorbind şi declamând din Rilke sau din Ştefan George (renumit poet german, ulterior pus la index din cauza convingerilor sale naziste – n. n.), i-a cerut un manuscris, dispus să-i publice un roman.

Peste câteva zile, Streinul a venit nu cu un roman, ci cu trei, şi, după ce Ştefănescu-Publicom le-a citit cu cea mai mare atenţie, mi-a trecut manuscrisul cărţii „Soarele răsare noaptea”, rugându-mă să-i spun ce cred despre carte. Cucerit de strania ei frumuseţe, l-am hotărât pe editor să o publice imediat, lucru care s-a şi întâmplat.

Din păcate, cartea n-a avut ecoul meritat, fapt care l-a durut nespus pe Streinul, după cum mi-a spus, într-o criză de plâns, la restaurantul de pe Strada Academiei, copleşit de un atac de nervi, mai cu seamă că, în ultimele luni, începuse să bea, zilnic, cantităţi enorme de ţuică, convins că zilele lui erau numărate. Două sau trei luni după intrarea ruşilor în ţară, timp în care îi pierdusem urma lui Streinul cu desăvârşire, crezând chiar că plecase în Germania, după cum se zvonise în Bucureşti, nu mică mi-a fost uluirea, când, mergând, într-o seară de toamnă târzie. spre redacţia „Universului”, văd o arătare, ieşind cu greu, rezemându-se de pereţi, dintr-o cârciumă – pe Strada Sărindar, în faţa Teatrului „Maria Filotti”, unde de obicei beau şi se certau şoferii şi hamalii care descărcau hârtia pentru diferitele tipografii din apropiere.

La început, mi s-a părut că am înaintea mea o stafie, dar când arătarea s-a oprit sub un felinar, am văzut că nu visam: în faţa mea stătea poetul Mircea Streinul, într-un pardesiu jerpelit, cu bască albastră trasă pe ochi, neras de mai bine de-o săptămână, abia reuşind să lege cuvintele, hohotind de plâns. Mi-a spus numai doua cuvinte, pe care însă nu le voi uita niciodată: AU VENIT!

Pe urmă, s-a pierdut în umbra pâcloasă şi rece a toamnei. Pentru totdeauna. / Seatle-Washington, Januarie 1963”[2].

Mircea Streinul – desen de Radu Bercea

„Mircea Streinul, 1910-1945, Poet şi romancier, de Vianor Bendescu. În minunata frescă a personalităţilor literare ale Bucovinei, care împodobeşte bolta culturii româneşti, poetul şi romancierul iconarist Mircea Streinul a obţinut un loc de frunte, scurt timp înainte de ciopârţirea acestei provincii şi instalarea regimului sovietic în tară. În opoziţie funciara cu vederile detractorilor săi comunişti de azi, icoana personalităţii sale e aceia a unui poet şi scriitor de mare talent, credincios dimensiunii româneşti a existenţei, şi intelectual stăpân pe orizontul mai multor culturi europene, care s-a impus ca făuritor de noi drumuri în literatura noastră românească. În lirică s-a distins printr-o poezie de mare intensitate metaforică, bazată pe o tematică de motive mistice, teist-speculative, orientată spre genotipul românesc; în epică, în special în roman, prin lucrări de mare anvergură şi bună calitate, legate de realitatea societăţii româneşti din Bucovina, la marile ei întorsături istorice, culminând cu „Prăvălia Diavolului”, primul roman românesc asupra regimului stalinist în România, cu denunţarea infernului concentraţionar, care îl ridică la rangul de înaintaş al romancierilor Paul Goma şi Alexandru Solzenitzin.

Mircea Streinul s-a născut la 2 ianuarie 1910, în comuna Cuciurul Mare, judeţul Cernăuţi, localitate pe care a cântat-o şi evocat-o ca nimeni alţii dintre literaţii Bucovinei în poemele şi romanele sale. Tatăl, preotul Gavril Streinul, originar din Stroieştii Sucevei, o figură de elită a clerului bucovinean, a fost, în timpul studenţiei, preşedinte al „Academiei Ortodoxe” din Cernăuţi, în anul 1906-1907. În comitetul de conducere al acestei Academii erau şi studenţii teologi George Negură,Victor Berariu, Mihai Rusu şi Silviu Dragomir.

Preot în coana Ciucurul Mare, el îi dădu copilului o educaţie aleasă şi profund patriotică. După terminarea şcolii primare, Mircea Streinul se înscrie, în anul 1922, la liceul „Aron Pumul” din Cernăuţi, unde fu unul din şefii de promoţie ai clasei, alături de Milan Şesan, celebrul teolog de mai târziu, de Mircea Hoinic, muzicianul şi muzicologul stabilit la Timişoara, şil de Radu Grigorovici, cunoscutul fizician de la universităţile din Cernăuţi şi Bucureşti.

Ajungând în clasele superioare, Streinul se impune şi prin activitatea sa extraşcolară, în calitate de director al „Bibliotecii elevilor” şi membru al Asociaţiei „Steluţa”, de sub îndrumarea rigurosului şi sobrului profesor de germană Arcadie Dugan, fost membru al Societăţii studenţeşti „Junimea”. Citeşte enorm de mult şi se remarcă ca şef al secţiei literare la Asociaţia „Steluţa”, apoi ca preşedinte al ei, întemeind, cu Neculai Roşca, Teodor Plop şi Leon Ţopa, revista „Caietul celor 4”, în care îşi publică primele sale poezii şi schiţe.

După trecerea bacalaureatului, în vara anului 1928 promovat cu laudă, el urmă, mai mulţi ani, la Universitatea din Cernăuţi, prelegeri de litere, filozofie, drept şi teologie, desfăşurând, în tot cursul acestui spaţiu de timp, o susţinută activitate literară la periodicele Bucovinei şi ale Vechiului Regat. Licenţiat în teologie, în 1932, el s-a consacrat publicisticii şi gazetăriei, nelegându-se în nici un fel de cariera clericală, pentru care se pregătise.

Fu redactor al ziarului „Buna-Vestire”, a lucrat şi la „Glasul Bucovinei”, apoi la „Bucovina” lui Alexianu, cu colaborări la următoarele periodice: 1. Ziare şi reviste bucovinene:„Crai nou”, „Îndrumarea”, „Junimea literară”, „Munca intelectuală”, „Orion”, „Pana literară”, „Plai”, „Ţara Şipeniţului”, „Viaţa Bucovinei”, „Cronica românească la Cernăuţi”, „Tribuna”, „Suceava” etc.; 2. alte reviste şi ziare: „Ancheta”, „Bloc”, „Aec”, „Azi”, „Capricorn”, „Cuget moldovenesc”, „Însemnări”, „Floarea de foc”, „Frize”, „Gândirea”, „Grai moldovenesc”, „Gând românesc”, „Izvod”, „Lanuri”, „Moldova literară”, „Munca literară”, „Orientări”, „Orizont”, „Pagini literare”, „Pământul”, „Petrodava”, „Progres şi cultură”, „Răboj”, „Revista mea”, „Treisprezece”, „Viaţa românească”, „Vremea”, „Curentul”, Naţionalul nou”, „Universul literar” etc.

În afară de contribuţiile la aceste periodice, precum şi la alte două, redactate, scurt timp, de el, „Argonaut” şi „Fişier”, Mircea Streinul publică şi un număr reprezentativ de volume şi plachete de poezii, precum şi lucrări în proză, nuvele şi romane.

Primele trei lucrări de sine stătătoare, care îl consacră drept unul dintre cei mai talentaţi poeţi ai generaţiei sale sunt: „Carte de Iconar”, Cernăuţi 1933, „Itinerar cu anexe în vis”, Cernăuţi 1934, care a fost premiată de Societatea Scriitorilor Români, în 1934, şi „Tarot sau călătoria omului”, Cernăuţi, 1935.

Lor le urmară „Meşterul Manole”, libret pentru o operă de Paul Constantinescu, şi o serie de plachete lirice, pe care poetul le grupează într-o colecţie completă a operei sale lirice, din care apăru numai volumul I, „Opera lirică, 1929-1939, Cernăuţi 1939, închinată rezidentului regal al Bucovinei Gheorghe Alexianu.

Dintre plachete, amintim „Divertisment”, 1936, „Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat”, 1936, şi „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assissi”, 1936.

Extrem de interesante sunt şi lucrările sale mai mari de epică literară, apărute între anii 1936-1940, ca „Aventura domnişoarei Zenobia Magheru”, Bucureşti 1938, şi romanele „Ion Aluion”, Cernăuţi 1938, care a fost răsplătit cu premiul „I. Al. Brătescu-Voineşti” şi cuprinde, între altele, pagini zguduitoare din timpul primului război mondial, când jandarmii austrieci, la ordinul colonelului Fischer, spânzurau preoţi, moşnegi şi copii bănuiţi de trădare, şi „Viaţa în pădure”, roman halucinant, abil montaj între real şi imaginar, în care spaţiul istoric este Bucovina, în special satul lui natal, Cuciurul Mare, cu oamenii, datinele, clima, fauna şi flora lui, evocate cu multă afecţiune peisagistică, fantezie romantică şi pătrundere psihologică.

Cu un volum de antologie bucovineană, „Poeţii tineri bucovineni”, Bucureşti 1938, şi un articol „Contribuţia Bucovinei tinere la poezia românească”, în „Însemnări Sociologice”,vol. III, Nr. 11,1938, el a adus o bună contribuţie la cunoaşterea istoriei literaturii româneşti din această provincie, ţel pe care-l va relua mai târziu, în colaborare cu Dan Pantazescu, în „Istoria literaturii române. Îndrumător pentru tineret”, Bucureşti 1941, o istorie condensată, dar esenţială, a literaturii româneşti.

Evenimentul cel mai important în viaţa şi opera lui Mircea Streinul, înainte de ocuparea Bucovinei de către sovietici, în 1940, a fost fundarea revistei literare „ICONAR”, 1935-1937, al cărei prim număr a apărut în septembrie 1935.

Pusă sub conducerea lui Liviu Rusu şi a lui Mircea Streinul, revista a fost un stup de hărnicie şi rodire nu numai în Bucovina, dar şi în celelalte ţinuturi româneşti. Decizia fundării „Iconarului” fu luată în casa sociologului Traian Brăileanu. În legătura cu fundarea acestei reviste, poetul iconarist Vasile Posteucă, unul dintre ctitorii principali ai acestei reviste, mi-a dat unele preţioase informaţii: „Te vei mira să auzi că decizia asupra revistei „Iconar” s-a luat la el, în casă. Eram de faţă: Mircea Streinul, Ionel Ţurcan, Liviu Rusu şi eu. Eu aveam o sumă de bani, rămasă din colecta publică făcută pentru înmormântarea lui Valeriei Trăistaru, ce murise de tuberculoză, în spital. Aşa a dat Dumnezeu că am adunat mult mai mult decât ne-au fost cheltuielile de înmormântare. Şi, cum n-am avut cui da banii, eu am decis să începem cu ei o revistă de literatură şi spiritualitate. Atunci, în casa dlui profesor, s-a pornit la drum cu „Iconarul”. A avut bani pentru primele două numere, pe urmă revista a prins frumos şi s-a putut susţine din vânzare” (Mankato,13 septembrie 1971).

Revista a fost un efort şi parcurs literar bucovinean, o răscruce şi poziţie cucerită, încât Constantin Stelian a putut scrie, în „Convorbiri literare”: „Este în poezia acestor tineri un fond de inspiraţie comun, unde specificul autohton bucovinean se plăsmuieşte într-o cristalizare şi prospeţime de limbă şi cizelare ce ne încredinţează că, odată cu acesta revistă, Bucovina îşi arată autenticele sale posibilităţi, că abia acum iese la iveală adevărata poezie cultă a acelui colţ de Moldovă nordică”.

Lirica lui Mircea Streinul e, alături de aceea a lui Vasile Posteucă, una din cele mai reprezentative a crezului estetic al „Iconarului”: autohtonism şi expresionism imagist. Multe din paginile pe care ei le-au subscris în această revistă vor rămâne de-a pururi mândrie a scrisului romanesc, căci în ele se oglindesc elemente din aspiraţiile literare cele mai sacre ale fiinţei noastre naţionale.

Cât priveşte eseistica ideologică iconaristă, ea era scrisă, într-un stil clar, concentrat, nici o propoziţie, nici un cuvânt, nici un semn de prisos. În „Iconar”, raţiunea şi sentimentul, ştiinţa şi credinţa se uneau într-o minunata sinteză. Ea aducea esteticii infuzia sănătoasă a sevei şi conştiinţei noastre telurice, acea „Urwüchssigkeit”, pe care Elveţia, de pildă, a ucis-o de mult sub hoteluri. Din acest zăcământ ea voia să nutrească arta noastră, pe care a admirat-o apusul. În acest scop, ea cerea scriitorului „consacrarea sa autohtonismului, înlocuirea patriotismului evaziv cu o pricepere sănătoasă şi dragoste a pământului şi omului românesc, un lucru de preţ pentru apărarea căruia nici o jertfă nu-i prea mare” (Barbu Sluşanschi: Autohtonismul în literatură, Însemnări Sociologice, I, Nr. 4, 1935).

După mutilarea Bucovinei, în 1940, deţinând o funcţie importanta în Biroul de cenzură militară, Mircea Streinul a rămas în Bucureşti, unde, paralel cu munca de birou, a depus o prolifică activitate literară, în special ca romancier şi traducător. Din activitatea de traducător amintim poemele lui George Trakl: Opera completă; Pirandello: Diseară se improvizează, piesă de teatru; Gluck: opera Orpheu; August Hinrichs: Metanul, comedie în trei acte; Hans Jany Rudi Brungraber: Războiul opiului, roman; J. A. Groman: Doamna cu garoafe, roman, scrieri care au contribuit la încetăţenirea în cultura noastră a unora din scriitorii reprezentativi ai timpului.

Apogeul acestei faze îl constituie însă romanele sale: Drama casei Timotei, Bucureşti, Cultura Românească, 1941, pe care Perpessicius îl compara cu cele mai bune romane ale lui Dostoievschi, şi-l numeşte pe Streinul un Dostoievschi bucovinean; Prăvălia Diavolului, Cultura Românească, 1942, două volume; şi „Soarele răsare noaptea”, Bucureşti, Publicom,1943.

Aceste romane sunt lucrări de mare complexitate epică şi tehnică, încărcate adeseori cu ample analize etnice şi psihologice, configurând universul existenţial al Bucovinei, dominat de sentimentul eroismului naţional şi al tragicului est european.

Dintre ele, cel mai important e, fără îndoială, Prăvălia Diavolului, roman în care Mircea Streinul apare ca un înnoitor formal al genului literar, topind în el variate forme literare, gazetăreşti şi istoriografice şi care constituie o imensă frescă de acţiuni narative, desfăşurate la niveluri diferite, descripţii peisagiste, istorie culturală şi naţională, legată de spaţiul geografic al Bucovinei, zugrăvite cu tentă anti-comunistă, de pe poziţii de autentic şi sănătos patriotism românesc.

Romanul a constituit un eveniment epocal în istoria epicei româneşti şi europene, o operă de artă aproape inegalabilă, în pragul deceniului al cincilea al veacului nostru. După o evocare strălucită a vieţii păturilor sociale ale Bucovinei, scăldată în lumina timpului beatific de dinainte de ultimul război mondial, şi a unor pagini de înălţătoare istorie naţională şi culturală, povestind cotropirea acestui spaţiu de către hoardele sovietice (1940), romanul deschide, în volumul al doilea, o fereastră asupra atmosferei de groază a vieţii din închisorile politice şi a genocidului etnic al erei staliniste în acest colţ de ţară.

„Ca într-un film realizat parcă de un Eisenstein al nefericirii româneşti”, zice Virgil Ierunca, „Bucovina se transformă acum într-un târâm de umbre şi sânge, de mase de oameni care fug, pier, se ascund sau rabdă urgia ca o încercare a cerului”. Sunt pagini de neuitat, care fac din carte unul dintre cele mai zguduitoare romane româneşti şi europene. Volumul al doilea se încheie cu o emoţionantă idilă de dragoste şi bucurie din zilele eliberării Cernăuţilor, în vara anului 1941.

O mulţime de figuri schiţate elementar de Streinul sunt, în ciuda creionării fugitive, de o plasticitate rarisimă, fără a juca rolul de eroi principali, eroul principal fiind întregul neam românesc din acea parte a ţării. Acelaşi ales istoric literar, Virgil Ierunca, caracterizând afecţiunile ce le trezeşte romanul în sufletul cititorilor, pe drept cuvânt zice: „Când am dat, la Viena, peste „Prăvălia Diavolului”, cred că am fost – trebuie s-o mărturisesc, cu orice risc – mult mai emoţionat decât în faţa unor Vermeer sau Breughel, pentru care poposisem în această metropolă” (V. Ierunca: Româneşte, Paris, 1964, pp. 314, 312).

Streinul anunţa şi un al treilea volum, „Eroul Soarelui”, al cărui temă era războiul însuşi împotriva sovietelor. Din nefericire, n-a mai avut răgazul să-l termine. A murit înainte.

Viaţa zbuciumată şi creativitatea sa balzaciană, producţia sa nocturnă şi abuzul de cafea neagră îi zdruncinară, începând cu anul 1944, sănătatea tot mai mult, iar condiţiile de existenţă, mizere şi barbare, create ţării după ocuparea Bucureştilor de armata sovietică, îl măcinară, în urma unei infecţiuni pulmonare, capacitatea vitală şi simpatica-i figură de altădată, încât rămăsese o adevărata „umbră” a ceea ce fusese (Ştefan Baciu: Umbra lui M. Streinul, în Cuvântul în Exil, martie 1963).

Mircea Streinul încetă din viaţă la vârsta de 35 de ani, nu cum, probabil pe baza unei erori informative, ne relatează V. Ierunca, înainte de revărsarea bolşevicilor peste întreaga ţară şi jumătate din Europa, a acelora pe care i-a văzut Streinul aşa cum sunt, nici în noiembrie sau decembrie 1944, precum afirmă Ştefan Baciu, ci, precum mi-a relatat regretatul Oreste Gerasim (mort în 1971), la 17 aprilie 1945, la Bucureşti, în Sanatoriul de Tuberculoşi din Şoseaua Viilor, camera 45, orele 16.

Mircea Streinul nu a fost căsătorit. „Se poate spune, şi-n cazul lui, ca într-al lui Rilke: între viaţă şi artă este o veche duşmănie. A trăit şi a murit extrem de sărac. Rilkean, fără casă, în această trecere. El era poemul şi boemul per se” (V. Posteucă: Scrisoare către subsemnatul, Martie 26,1972)

Poziţia ideologică, la care Mircea Streinul a evoluat în ultimele sale romane, e poziţia neamului românesc din Bucovina împotriva sovietismului, împotriva imperialismului slavist. Integrându-se în această luptă, el a fost un străjer al sufletului românesc, un luptător naţionalist. De aceea, nu numai Bucovina, ci şi celelalte ţări româneşti datorează gratitudine şi recunoştinţă poetului şi romancierului Mircea Streinul şi Iconariştilor, vrednici continuatori, în noi armuri şi cu blazoane, ai cavalerilor Junimii literare a lui Ion I. Nistor”[3].

„Amintirea lui Mircea Streinul, de Virgil Ierunca. Rareori un scriitor autentic a fost mai nedreptăţit de critică decât Mircea Streinul. Nici Eugen Lovinescu, nici Pompiliu Constantinescu, nici Şerban Cioculescu, nici Vladimir Streinu, nici – şi mai curios – Ovidiu Papadima n-au înregistrat această voce fără seamăn din literatura noastră. Numai George Călinescu s-a ocupat în treacăt de Mircea Streinul, însă mai mult pentru a-l ironiza. Cât despre situaţia literaturii actuale, Mircea Streinul îndură un oprobiu şi mai apăsat. Au fost „reconsideraţi” poeţi mult mai angajaţi politiceşte şi mult mai inexpresivi pe plan estetic –, ne gândim, de pildă, printre alţii, la Virgil Carianopol. Şi, aceasta, înainte ca Virgil Carianopol să-şi fi prostituat identitatea de poet, deoarece numai de doi ani încoace cântă realizările partidului comunist român, iar retipărirea unei părţi din opera lui începuse fără concesii din partea lui, cu mult înainte. Mircea Streinul e însă mereu în purgatoriu. N-am citit nici un eseu despre el, iar atunci când a fost citat de unii istorici literari, ca O. S. Crohmălniceanu, a fost pentru a i se diminua importanţa, ba chiar pentru a fi insultat, cum a procedat D. Micu, în studiul său „Gândirea şi gândirismul”, în care autorul începe prin a denunţa faptul că Mircea Streinul a fost „condus în publicistica sa politică de cele mai detestabile concepţii reacţionare”.

Locul lui Mircea Streinul în literatura reală a ţării este, în pofida atâtor uitări şi răstălmăciri, imens. Mircea Streinul nu este numai marele poet al Bucovinei, dar şi animatorul poeziei bucovinene, pe care caută s-o impună încă din 1933, când înfiinţează, împreună cu Iulian Vesper, colecţia „Iconar”, devenită, puţin după aceea, o editură. Pe linia aceleiaşi voinţe, de a da glas Bucovinei – „pământ de ţărani şi poeţi” – el publică, în 1938, în Editura Fundaţiilor Regale, o antologie a „Poeţilor tineri bucovineni”.

Nu trebuie să stăruie însă impresia că Mircea Streinul e numai „culturalul” luminat şi harnic, pasionat de o renaştere necesară a Bucovinei. El este, în primul rând, unul dintre cei mai fecunzi şi originali poeţi români, în înţelesul deplin al cuvântului. Colaborator la mai toate revistele de prestigiu ale timpului său, ca „Junimea Literară”, „Floarea de Foc”, „Gândirea”, „Azi”, „Gând Românesc”, „Revista Fundaţiilor Regale” etc., Mircea Streinul are o operă poetică temeinică: Carte de Iconar (1933), Itinerar cu anexe în vis (1934), Tarot sau călătoria omului (1935), Divertisment (1936), Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat (1936), Zece cuvinte ale Fericitului Francisc din Assissi (1936). În 1939, îi apare un prim volum din „Opera lirică. 1929-1939”.

Poezia lui Mircea Streinul aduce, în peisajul liric românesc, un suflu de originalitate nedezminţită. Modernă şi tradiţională, în egală măsură, poezia sa instaurează un fel de expresionism românesc, nutrit de o arhaitate vie, peste care se suprapun aluviuni mitice, ba chiar istorice, însă o istorie epurată de accidente, o istorie consumată voievodal, la care participă legenda şi eresul, balada înecată de ritmuri aproape baroce, dar, mai ales, sărbătoarea. O sărbătoare austeră, dar una de esenţe, desfăşurată în cadrul unei coreografii cosmice. Din toată această matrice primordială apare, însă, totdeauna, ţipătul vocativ al poetului, chemat de depărtare şi de moarte, de ceţuri şi de stele – există, în poezia lui Mircea Streinul, o adevărată conjuraţie septentrională a stelelor – un ţipăt pe care l-am asemui cu acela al lui Georg Trakl, poet din care, de altfel, Mircea Streinul a tradus şi despre care a scris.

Moartea este, în acest context, una din obsesiile majore ale poetului. O moarte creştină, cu ecouri şi rilkeene, şi mioritice, şi asupra acestei obsesii s-ar putea întocmi un întreg studiu. Ne mărginim să smulgem un singur exemplu:

„Când m-or coborî-n mormânt

fiecare frunză va fi cuvânt,

ochii vor lumina în amintire,

ca să dea serilor ştire:

ţara heruvimilor să vadă

cum le vine fratele-n livadă

logodit cu şoapta vântului

în umbra pământului,

între noapte si zi, –

iar cine va auzi

suişul sângelui

la tâmplele muntelui,

să se uite cum trupul meu

s-a aşezat

în inima lui,

la dreapta soarelui,

la amiază de bine şi rău –

cum a hotărât Dumnezeu”.

Poet major, Mircea Streinul este, în acelaşi timp, şi un prozator nu mai puţin original: Viaţa în Pădure (1936), Drama Casei Timotei (1941), Soarele Negru (1943) şi mai ales romanul său de vreo mie de pagini, Prăvălia Diavolului. Şi aceste romane au trecut aproape neobservate de criticii autorizaţi. Este însă meritul unui scriitor comunist – până la urmă s-a dovedit un „eretic al comunismului” – Miron Radu Paraschivescu de a fi consacrat romanului Drama Casei Timotei un articol entuziast, în ziarul „Timpul”. Atunci când marii critici nu se ocupau de Mircea Streinul, Miron Radu Paraschivescu a văzut, pur şi simplu, în Mircea Streinul un Dostoievschi român.

În ce ne priveşte, ne-an dus anume la Viena, pentru a citi Prăvălia Diavolului. Efort răsplătit de lectura unuia dintre cele mai originale romane din literatura noastră. Între cronică şi lirisme, între frescă şi fantastic, Prăvălia Diavolului e un cumul de împliniri, de insolenţe estetice, dar şi de „documente” ale nefericirilor istorice imediate, pentru că el ne oferă un Cernăuţi ocupat de ruşi, recucerit, în sfârşit, de oştile româneşti. În prima parte a romanului, trăieşte mai ales Cernăuţi şi – foarte aproape de el – satul lui Mircea Streinul, Cuciurul Mare. Cernăuţiul e o cetate personala a romancierului. Eroii săi mistuie literatura sau cugetarea unor Mircea Eliade, Cioran, Vulcănescu sau recită poemele iconarilor Iulian Vesper, George Drumur şi ale traducătorului lui Rimbaud, Neculai Roşca. Satul, în schimb, e surprins în zodia lui de parabolă şi mit. Luna şi pădurea transformă satul într-un fel de eden rustic, în care Luca Urătu e prietenul lupilor, iar văduva Maria vorbeşte cu norii ( mai cu seamă când duce morţii-n spinare). Partea doua a romanului e tributară evenimentului istoric. Cernăuţii şi Cuciurul Mare sunt cotropiţi de ruşi. Iar Mircea Streinul – ca un Eisenstein invers – ne oferă un film de umbre şi sânge: oamenii fug, pier, se ascund sau rabdă urgia ca o încercare a cerului. Năpasta nu ia sfârşit decât odată cu recucerirea Bucovinei de către armata română. Mircea Streinul anunţa şi un al treilea volum – Eroul Soarelui – pe care însă n-a avut vreme să-l scrie, pentru că puhoiul răsăritului avea să se reverse peste întreaga ţară. Mircea Streinul l-a văzut şi el. Şi a murit.

Dar de amintirea lui – dincolo de tăcere şi nedreptate – nu răspunde istoria, ci, aşa cum scria el:

„De mine răspund craii

cu vechime în carte

până-n legendă, foarte departe”[4].

Desen de Tanţi Mihăescu-Burnea

„Amintiri de la Iconar, de Vasile I. Posteucă. Numai cu greu iau în piept urcuşul acestor însemnări. E totul încă prea aproape, prea viu, în inimă. Îmi lipsesc perspectivele şi distanţele atât de necesare anintiristicei. În plus, de asta îmi dau seara, că aş putea periclita pe unii din dragii iconari, care trăiesc în imperiul comisarilor. De aceea, voi încerca mai mult să conturez Iconarismul drept contribuţie majoră a Bucovinei la cultura românească. În amintirea propriu-zisă va trebui să cobor altădată.

Iconarul n-a fost numai o grupare literară, reuşind să editeze o revistă, să lanseze câteva nume, să publice câteva volume de poezii şi romane. El s-a ridicat la valoarea şi dimensiunile unei mişcări literare, acoperind, spre 1938, o parte din meridianul literaturii româneşti. În toate provinciile româneşti, generaţia tânără a marcat jaloane puternice, de proaspătă lumină în ogorul literar. Nicăieri, însă, ea nu a putut concentra atâtea valenţe şi statornici atâtea splendide viziuni ca în Bucovina. Un imponderabil al acestei împliniri era poate însuşi spaţiul Moldovei de Nord. Spaţiul care mai purta în el, precum o minunată cochilie, vuietul nesfârşit al mării, rezonanţa şi magia copleşitoare a eonului eminescian, spaţiul mioritic al visului şi al poeziei. Aci, contemporan ipoteşteanului, se ridicase, frântură numai, Dimitrie Petrino, ca să prindă măcar accentul edenic al incantaţiei pure. Şi, pe urmă, spre 1910, altă stea vorbea singurătăţii şi cădelniţa tămâia sfintelor tăceri: T. Robeanu.

În mlădierile şi robusteţea versurilor lui, se anunţa ceva valabil, de dimensiune integral românească. Dar izvorul a fost astupat şi împins sub pământ, ca să ţâşnească, cu putere înmiită, cu mireasma nouă, în stilul gotic-moldovenesc al Iconarului. Într-o viziune profund mistică a omului român şi a neamului, şi într-un stil de mare claritate şi originalitate. O întoarcere a versului la fântânile cuvântului încă nerostit, proaspăt, având simplitatea şi marea cântare a elementelor.

Însăşi cuvântul Iconar este „cuvânt”; se restituie, prin rostire, sie însuşi. Are, cum zicea Karlfried Durckheim despre unele opere de artă, contra-formă; deschide fereastra largă spre absolut. E atât de plin de semnificaţii încât nu poate fi intuit just decât prin meditaţie şi poate fi în întregime revelat numai de trăirea şi viziunea mistică. Iconarul e cuvânt de lumină şi umbră. Poate fi tradus printr-o poetică a culorilor. Criticul literar Gundolf spune că dramele lui Schiller sunt retorica transpusă (versetzte Rethorik), iar cele ale lui Goethe, lirică transpusă. Dacă ni-i permis să continuăm vocabularul şi metafora, Iconarul e lumină transpusă. O lumină a unui spaţiu de magie poetică, de tradiţie cu argonauţi ai mitologiei interioare şi cu cavaleri-cruciaţi medievali. O lumină fermecată de bruta liniştii nordice şi, dincolo de toate acestea, o lumină ce vine din adâncul ţării, din marele răsărit al morţii şi din culmile de noroc şi de împlinire ale viitorului. O lumină ce se acoperă cu mistica Neamului.

Într-o seară, la Liviu Rusu, ne-am avântat pe verticală, cum spuneam noi, căutând o semnificaţie valabilă însuşi cuvântului Iconar. Desigur, Mircea Streinul, adânc influenţat de Rilke, va fi găsit în „Stundenbuch” şi simbolica stării interioare de regăsire şi exprimare prin icoană. „Das Buch der Bilder” îi va fi deschis şi mai larg inima spre semnificaţia şi cerul icoanei ca atare. Imaginea şi vocabularul nostru poetic spune foarte puţin, şi are iz de neologism, deşi nu e. Icoana însă păstrează mireasma religioasă, „Und mal es auf Goldgrund und gross”. Poezia, ca drum interior şi întoarcere la izvoare, ca rugăciune, e cu atât mai acasă în cuvântul Icoană. În semantica românească, icoana e nu numai pictură, ci şi obiect de veneraţie, prag de smerenie şi de întâlnire cu Dumnezeu. Prefigurare a cerului şi transfigurare a inimii. Iconarul transpune cerul, traduce misterul, inversează planurile. Dar nu numai atât. El e răspânditor de icoane, de lumină şi credinţă. Satele noastre aşteptau, totdeauna, cu mare drag, iconarii. Uneori, ei numai vindeau icoane. Cele mai adeseori, însă, ei făceau icoane. Şi timpul, cât îl petreceau ei şi lucrau în casele ţăranilor, era cu adevărat taină, sărbătoare, sfinţenie. Prin preajma penelelor trecea, ades, în foşnet suav de odăjdii şi zâmbet de lumină lină, Dumnezeu. Iar Iconar, în limba ţărănească a Bucovinei. mai înseamnă şi iconostas. Locul unde se pun icoanele. Iconarul e faţa sfântului altar. Şi iconar mai înseamnă şi carte de icoane. Istorie sfântă ilustrată.

– Măi, prindea zbor, Mircea Streinul, eu an avut, cândva, viziunea trubadurului medieval. Închipuiţi-vă un trubadur, un Minnesanger, transpunând cântecul, poemul, în icoană. Şi închipuiţi-vă pe cei de la marile curţi, asistându-i, cu înfiorare şi înaltă smerenie, lucrul, marea comunicare cu tăcerea, rugăciunea. Dar mai mult decât atât, în inima mea, Iconarul e cruciat al poeziei. Poezia e, în ultimă instanţă, spunerea lui Dumnezeu. Divinitate transpusă în cuvânt…

Entuziast, plin de-o bucurie în glas şi-n priviri pe care rar am întâlnit-o de atunci, în tot umbletul meu prin lume, Liviu Rusu, celălalt director al revistei Iconar, explica Iconarul ca mişcare spirituală în termeni muzicali. Robit total muzicii, el vorbea lin, precis, parc-ar fi ţinut sub bărbie vioara şi ar fi mângâiat-o cu arcuşul, schimbând cuvântu-n sunet şi fraza-n tact muzical. Ca să explice Iconarul, el ne cântă pasionata lui folclorică. Un colind cu Maica Damului: Pruncul şi Mioreaua:

„Numai una miorea

Sta-n genunchi şi se ruga,

La Măicuţa Precista,

Cu Pruncul alăturea…”.

Şi cânta colindul, frumos, cu bucurie naivă de copil pierdut în dumbrăvile cerului, şi-l vedea ca tablou, aşa cum, sub farmecul vocii şi modulaţiei lui, îl vedeam şi noi. Un univers întreg se contura, creştea, se prefăcea în lumină şi cântec, în metaforă a inimii, sub pana iconarului.

Iconar e cosmosul în sine. Eterna devenire a divinităţii. Cuvânt din cuvântul biblic. Lumină din lumina începutului.

Noi, cei mai tineri, rar de spuneam ceva. Îi ascultam vrăjiţi pe ceilalţi. Şi timpul trecea. Zorii îşi ţărmureau mini-ştergurile de in topit la geamuri, şi noi sorbeam cafelele şi ţigările, şi ora scria bucurie în sufletele noastre, o bucurie de a fi fost, măcar o clipă, pe partea cealaltă a gândului şi a realităţii. Pe partea dinspre cer a lunii. Ne-mpărtăşeam dintr-o stranie şi fragilă lumină: bucuria de a fi, de a deveni iconari, ca să prindem în noi sensul divin al poeziei, firul luminos al ei, dorul şi sfânta nebunie a unei mari ridicări de generaţie, ca să vorbim în numele neamului, pe toate nivelurile şi meridianele, frângând anafora unei splendide cunoaşteri şi învieri româneşti.

În 1931, punând bazele grupării Iconar, Mircea Streinul deschide drumul unei mari realizări, de o minunată şi puternică inspiraţie. Încerca să adune eforturi singulare, risipite pe tot ogorul de vis al Bucovinei. Continua firul revistei „Muguri”, la altarul căruia se ridicase, la Rădăuţi, Mihai Horodnic, ca să cinstească fruntea gândirii eminesciene în noi „File de poveste” şi-n piesa cu haiducism romantic. Dar nici revistele editate de gruparea Iconar şi nici editura Iconar (1934), înfiinţată la „Glasul Bucovinei”, cu colaborarea lui Iulian Vesper, n-au avut nimic din largul răsunet al Iconarului de mai târziu. Adevărata consfinţire, marele botez al Iconarului a fost întâlnirea cu duhul generaţiei noi, al Ţării Fagilor, mai mult ca-n altă parte, acest duh de generaţie a însemnat, în acest spaţiu nordic al românismului, o deschidere interioară cu cerul. Sub presiuni din adâncuri, politicul era transfigurat şi redat semnificaţiei lui de împlinire istorică. În cadrul neamului, sub zodia divinităţii. În acest sens, el însemna religie şi poezie. Şi, aşa fiind, întâlnirea lui Mircea Streinul cu generaţia misticei naţionale n-a fost decât o restitutio in integrum. O redresare şi un imens câştig pentru literele româneşti, pentru că întâlnirea a adus elan nou şi a desfundat adâncuri nebănuite şi înălţimi ameţitoare.

De-abia prin această întâlnire s-a creat climatul marilor realizări iconare. De aceea, anul 1935, când Mircea Streinul pleacă de la „Glasul Bucovinei” şi primeşte, împreună cu Liviu Rusu, direcţia revistei „Iconar”, pe care noi, argonauţii verzi, am înfiinţat-o, trebuie însemnat ca prag de foc al mişcării Iconarului”[5].