Mircea Streinul: Corbul de aur
Domnului
Profesor PERPESSICIUS,
respectuoasă preţuire
pentru desăvârşitul poet şi om
aceste pagini scrise
în oraşul dintre ceţuri,
M. S.
… nevermore…
E. A. POË
Tu, care-mi citeşti rândurile, vei vedea
soarele, stelele şi luna. Zăpezile vor
bate în ochii tai. Vântul îţi va mângâia
mâinile. Câmpiile te vor purta sub ceruri
nemărginite.
Când oboseala îţi va pătrunde în
suflet, urcă-te pe-o măgură şi priveşte
răsăritul soarelui. Îngenunchează, apoi,
şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru
viaţa ce ţi-a dat-o. Odihneşte-ţi în rouă
fruntea înfierbântată. Îmbrăţişează sfânta
ţărână.
Gândeşte-te, atunci, la mine. Eu nu
le voi mai vedea toate acestea. Dar,
poate, voi fi şi eu undeva, în iarba cu
iz de pădure sau în murmurele
izvoarelor, care îngână rostogolirea de brume
a înaltelor planete.
Corbul de aur se-aude zburând,
din aripi cum bate
ca valurile mării vibrând
în lumini depărtate.
Corbul de aur prin neguri se-aude,
lopătând, lopătând
ciudat, nevăzut,
parc-ar trece prin frunzele ude
un mort neştiut.
Pretutindeni răsună …
Cine te ştie de unde
adii prin colbul de lună
atâtea veşnicii,
că nu le mai pot ascunde
sub toamne şi copilării?
Aud cum râzi, adânc, parc-ar fi un plâns
în frunzele pădurii înserate;
deasupra ta, Dumnezeu a strâns
amurgurile-nsângerate.
Corb de aur, corb de aur,
moartea mi-o aduci, o ştiu…
buha mi-a cântat şi ieri,
suna odaia a pustiu
şi nu te vedeam nicăieri.
■
„Eşti ca un stejar, peste care
plouă soarele-amiezii,
dar te-ai făcut depărtare
pentru plânsul livezii.
Eu te simţeam, totuşi, aproape,
deşi depărtat, depărtat
ca luna pe ape
în lin val legănat”.
■
Glasul a sunat
întunecat, îndepărtat,
fără urmă, târziu,
şi-a trebuit să ştiu,
să-i ascult zborul rotat,
care suna depărtat, depărtat,
mai depărtat, depărtat,
într-un veac nelegat:
„Niciodată!”.
La urmă, nu mai ştiam:
vorbea corbul de aur sau plângeam?
Lămurit se desluşea
numai sângele care lumina
întreaga dimineaţă
cu ploaie şi ceaţă –
şi-aripa corbului de aur.
Striga sfâşietor –
peste munţi, peste ape:
era ca un cântec de dor –
departe şi-aproape.
Penele de-aur mă umbreau,
mângâindu-mi obrajii, – şi luminau
dinăuntru, peste ceruri,
podul albastru de geruri.
Corbul, oh, corbul de aur!
Mă ajuta la vânătoare,
când alergam după sfântul soare,
îmi îmblânzea cerbii
cu mireasma ierbii,
pe care din pisc o semăna
cu câte-o stea.
Corbul, oh, corbul de aur!
Când voiam să ştiu
întorsul lucrurilor cum e la-nţeles,
corbul de aur zbura des,
spunându-mi: „Mai târziu!”,
iar dealurile, valurile-l îngânau: „… târziu,
târziu, târziu!” –
şi nu mai voiam să ştiu.
Corbul, oh, corbul de aur!
Inaccesibil, depărtat,
înviind din azururi,
dureroasă de-a pururi
serii lumină
te-ai lăsat
ca o pajeră domnească
peste fruntea unui împărat.
Simţind odată sfâşietoarea dorinţă
de-a mă odihni, a venit
moartea, blândă, liniştit,
să mă ia din suferinţă,
dar corbul de aur a strigat:
„Niciodată!” – şi moartea s-a îndepărtat.
Doamne, cum aş vrea
să răsar din pământ
stejar sub albastră,
veghetoare la fereastră,
aşteptată stea,
fir de iarbă, purtat de vânt,
spin ori sulcină sărutată de lumină, –
dar pretutindeni aud
corbul de aur cum şopteşte
depărtat, depărtat: „Niciodată!”.
Unde eşti, unde eşti,
corbule de aur,
când lumina-mi sună
depărtat, depărtat
ca în inimă seara
fără stele, fără lună,
fără fluier şi mioare,
fără frunză cântătoare.
Din vecie nimeni nu răspunde;
Doamne, unde sufletu-mi se-ascunde?
Care semn mi-a fi spre judecată?
Ce luceferi fruntea o să-mi bată?
Iată vale cu zăpezi de seară,
îngeri negri peste mine zboară.
În albastra poeziei ţară,
intră moartea pentru-ntâia oară.
Corbul de aur se-aude zburând,
din aripi cum bate
ca valurile mării vibrând
în lumini depărtate.
Corbul de aur prin neguri se-aude,
lopătând, lopătând
ciudat, nevăzut,
parc-ar trece prin frunzele ude
un mort neştiut.
Zbor depărtat, întunecat,
depărtat, depărtat, depărtat…
Cernăuţi, la 25 Februarie 1937.
Dat, spre ştiinţă, de
MIRCEA STREINUL