Mircea Streinul: Corbul de aur | Dragusanul.ro

Mircea Streinul: Corbul de aur

 

 

 

Domnului

Profesor PERPESSICIUS,

respectuoasă preţuire

pentru desăvârşitul poet şi om

aceste pagini scrise

în oraşul dintre ceţuri,

                                M. S.

 

 

 

nevermore

E. A. POË

 

 

Tu, care-mi citeşti rândurile, vei ve­dea

soarele, stelele şi luna. Zăpezile vor

bate în ochii tai. Vântul îţi va mângâia

mâinile. Câmpiile te vor purta sub ceruri

nemărginite.

Când oboseala îţi va pătrunde în

suflet, urcă-te pe-o măgură şi priveşte

răsăritul soarelui. Îngenunchează, apoi,

şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru

viaţa ce ţi-a dat-o. Odihneşte-ţi în rouă

fruntea înfierbântată. Îmbrăţişează sfânta

ţărână.

Gândeşte-te, atunci, la mine. Eu nu

le voi mai vedea toate acestea. Dar,

poate, voi fi şi eu undeva, în iarba cu

iz de pădure sau în murmurele

izvoarelor, care îngână rostogolirea de brume

a înaltelor planete.

 

 

 

Corbul de aur se-aude zburând,

din aripi cum bate

ca valurile mării vibrând

în lumini depărtate.

 

Corbul de aur prin neguri se-aude,

lopătând, lopătând

ciudat, nevăzut,

parc-ar trece prin frunzele ude

un mort neştiut.

 

Pretutindeni răsună …

 

Cine te ştie de unde

adii prin colbul de lună

atâtea veşnicii,

că nu le mai pot ascunde

sub toamne şi copilării?

 

Aud cum râzi, adânc, parc-ar fi un plâns

în frunzele pădurii înserate;

deasupra ta, Dumnezeu a strâns

amurgurile-nsângerate.

 

Corb de aur, corb de aur,

moartea mi-o aduci, o ştiu…

buha mi-a cântat şi ieri,

suna odaia a pustiu

şi nu te vedeam nicăieri.

 

         ■

 

„Eşti ca un stejar, peste care

plouă soarele-amiezii,

dar te-ai făcut depărtare

 pentru plânsul livezii.

 

Eu te simţeam, totuşi, aproape,

deşi depărtat, depărtat

ca luna pe ape

în lin val legănat”.

 

          ■

 

Glasul a sunat

întunecat, îndepărtat,

fără urmă, târziu,

şi-a trebuit să ştiu,

să-i ascult zborul rotat,

care suna depărtat, depărtat,

mai depărtat, depărtat,

într-un veac nelegat:

„Niciodată!”.

 

La urmă, nu mai ştiam:

vorbea corbul de aur sau plângeam?

Lămurit se desluşea

numai sângele care lumina

întreaga dimineaţă

cu ploaie şi ceaţă –

şi-aripa corbului de aur.

 

Striga sfâşietor –

peste munţi, peste ape:

era ca un cântec de dor –

departe şi-aproape.

 

Penele de-aur mă umbreau,

mângâindu-mi obrajii, – şi luminau

dinăuntru, peste ceruri,

podul albastru de geruri.

 

Corbul, oh, corbul de aur!

 

Mă ajuta la vânătoare,

când alergam după sfântul soare,

îmi îmblânzea cerbii

cu mireasma ierbii,

pe care din pisc o semăna

cu câte-o stea.

 

Corbul, oh, corbul de aur!

 

Când voiam să ştiu

întorsul lucrurilor cum e la-nţeles,

corbul de aur zbura des,

spunându-mi: „Mai târziu!”,

iar dealurile, valurile-l îngânau: „… târziu,

târziu, târziu!” –

şi nu mai voiam să ştiu.

 

Corbul, oh, corbul de aur!

 

Inaccesibil, depărtat,

înviind din azururi,

dureroasă de-a pururi

serii lumină

te-ai lăsat

ca o pajeră domnească

peste fruntea unui împărat.

 

Simţind odată sfâşietoarea dorinţă

de-a mă odihni, a venit

moartea, blândă, liniştit,

să mă ia din suferinţă,

dar corbul de aur a strigat:

 „Niciodată!” – şi moartea s-a îndepărtat.

 

Doamne, cum aş vrea

să răsar din pământ

stejar sub albastră,

veghetoare la fereastră,

aşteptată stea,

fir de iarbă, purtat de vânt,

spin ori sulcină sărutată de lumină, –

dar pretutindeni aud

corbul de aur cum şopteşte

depărtat, depărtat: „Niciodată!”.

 

Unde eşti, unde eşti,

corbule de aur,

când lumina-mi sună

depărtat, depărtat

ca în inimă seara

fără stele, fără lună,

fără fluier şi mioare,

fără frunză cântătoare.

 

Din vecie nimeni nu răspunde;

Doamne, unde sufletu-mi se-ascunde?

Care semn mi-a fi spre judecată?

Ce luceferi fruntea o să-mi bată?

Iată vale cu zăpezi de seară,

îngeri negri peste mine zboară.

În albastra poeziei ţară,

intră moartea pentru-ntâia oară.

 

Corbul de aur se-aude zburând,

din aripi cum bate

ca valurile mării vibrând

în lumini depărtate.

 

Corbul de aur prin neguri se-aude,

lopătând, lopătând

ciudat, nevăzut,

parc-ar trece prin frunzele ude

un mort neştiut.

 

Zbor depărtat, întunecat,

depărtat, depărtat, depărtat…

 

Cernăuţi, la 25 Februarie 1937.

Dat, spre ştiinţă, de

MIRCEA STREINUL