Minunea de la Maglavit: mănăstirile mitologice

         Într-un veac de alienare mai decisivă şi mai cumplită decât cea anticipată de Karl Theodor Jaspers, filosoful german cu o copleşitoare influenţă asupra teologiei, românii au avut doar făcători de minuni.
        Bun, pe teritoriul binecuvântat al românilor au existat, ca şi pe cel nemţesc, şi filosofi precum Blaga, Roşca, Eliade, Gherasim, Cioran, Ţuţea, dar românii nu i-au avut, nu-i au şi nu-i vor avea vreodată.

        Românii au doar făcători de minuni, vocaţia lor atavică fiind mitologicul difuz şi surprinzător, care trebuie doar crezut, nu şi cercetat, nu şi deprins prin iniţieri. Iar în domeniul acesta, al necercetării şi neiniţierii, biserica lor nu are egal.

        Petrache Lupu, cumva şi un filosof instinctual, dar, mai ales, un iniţiator inegalabil în a crede necondiţionat, a săvârşit şi minuni („Credinţa ta te-a vindecat”, spunea Iisus şi cam la fel spunea şi Petrache Lupu), dar fără să primească nimic, recunoştinţa pământeană cuvenindu-i-se doar bisericii, care s-a şi grăbit să-i găsească acestui Adam al inefabilului miraculos şi o Evă pe măsură, în persoana Mariei Petrea, fata de ţăran din Parepa, care, în adolescenţa-i naivă, confunda avansurile amoroase ale unui flăcău cu „lucrătura diavolului”.
         Pe locurile în care Petrache Lupu, înainte de a fi reîmbrâncit în anonimat de comunişti, şi-a depus sufletul mladă, s-a durat o mănăstire.
        La fel s-a întâmplat şi la Parepa.
        Rămânem, deci, un popor bigoto-mitic, de esenţă preistorică. Pietrificat în preistorie.

        Profit de prilej pentru a vă spune că Lucian Blaga, atunci când vorbea de „veşnicia (care) s-a născut la sat” nu se referea la durabilitatea satului românesc, ci la lipsa lui de istoricitate, deci de timp, de devenire. Se referea la starea de pietrificare, de osificare a satului românesc tradiţional.
        Din nefericire, clasicii nu se mai citesc, ci doar se citează.