Marte şi centaurii carpatici, sub colbul uitării | Dragusanul.ro

Marte şi centaurii carpatici, sub colbul uitării

Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor” (V)

*

Mărturia lui Dimitrie Cantemir[1] despre „jocul cu eres… în care jucăuşii se cheamă căluşei”[2], cumulată „zidirea muntelui în munte” de la Densuş (Haţeg) şi de la Lespedea (Dâmboviţa) şi cu tradiţiile populare de până mai ieri, pot înlesni descifrarea căii primordiale a populaţiilor din Carpaţi, pe care o numim Datină. Ca mister desprins din ceremoniile totemice iniţiale, „căluşeii” moldovenilor şi „căluşarii” muntenilor şi ai ardelenilor (includ, aici, şi piţărăii), reprezintă acelaşi mesaj mitic ancestral. „Misterele, a spus Platon, au fost stabilite de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”[3], iar elementele purificatoare ale „jocului de eres”, deci de credinţă solară străveche, „Căluşeii-Căluşarii”, diferă doar prin etimologie şi prin costume, în Moldova, ca şi în Polonia, păstrându-se simbolistica centaurului, iar în Muntenia, ca şi în Bulgaria şi în Serbia, portul arnăuţesc, cu etimologie legată de practicile magice în care se folosea alunul (Simion Florea Marian spunea că sinonim pentru „căluşer” ar fi „pumn de alune”, referindu-se, de fapt, la „ciorchinii” de alune, adunaţi ca atare din crengi – definiţiile din DEX sunt absolut dezastruoase).

*

Cantemir spune că jucăuşii „se îmbracă în haine femeiești”, indus în eroare de valtrapul care continuă de la gâtul căluţului, în intenţia de a sugera configuraţia de centaur, pe care şi-o însuşeau cetaşii. În Polonia, un singur personaj, purtând sceptru în mână şi sabie la brâu, are această costumaţie, cetaşii purtând costume de ostaşi, cu steaguri şi cu săbii, ba chiar şi cu suliţe. În Moldova, doar căpetenia nu poartă căluţ, pe când cetaşii, toţi, în unanimitate. S-ar putea crede, la caz de pripeală, că moldovenii au luat „Căluşeii” de la poloni sau invers, dar există nişte mărturii care explică mai mult decât credibil ce înseamnă misterul „Căluşei-Căluşari”:

*

În templul ancestral de la Densuş, „figura calului, reprodus de mai multe ori, pare să spună că a fost ridicat de oamenii unui războinic”[4], dar, deşi „există fragmente ale câtorva altele, niciunul dintre ele nu oferă nici o idee despre istoria clădirii și nici o indicație asupra zeului căruia i-a fost dedicat templul, cu excepția cazului în care calul din capătul primului stâlp nu îl sugerează cumva pe Marte ca patron”[5]. Deci, după simbolurile din interiorul ziguratelor carpatice, „figura calului” este sugestia lui Marte, planetă care patronează, după cum ştie toată lumea, luna martie, lună în care calul, sugestia lui Marte, deşi „încreştinat” masiv sub aura Sfântului Toader, păstrează elemente, deşi alterate, ale misterului „Căluşei-Căluşari”. Începând din 14 martie, se sărbătoreau „Caii lui Sân Toader”, prin nopţi şi zile de purificare, precum „Marţea Sântoaderului”, „Vinerea Sântoaderului”, „Joia Iepelor” şi „Sâmbăta Sântoaderului”, sărbătorite prin aprinderea focurilor ritualice, inclusiv a „roţii de foc”; opt feciori, îmbrăcaţi în straie frumoase, cu copite în opinci şi cu cozi de cal în nădragi, conduşi de un al nouălea fecior, numit „Sântoaderul cel Mare” sau „Sântoaderul cel Şchiop”, închipuiau o „herghelie divină”, care loveau cu „copitele” fetele dornice de joc. În „Vinerea Sântoaderului”, încă din zori, fetele neprihănite scotea rădăcina Omanului, bună pentru leacuri, vrăji, descântece şi frumuseţe. „Sântoaderul cel Mare” sau „Sântoaderul cel Şchiop”, adică Marte, se sărbătorea în 18 martie, iar conducătorul cetaşilor mima propria lui sărbătoare. Şi i se cuvenea, el fiind „stareţul” lui Marte, după cum zice, indirect, Cantemir.

*

De ce era sărbătorit Marte, în templul Temeliei Cerului și a Pământului (Temple of the foundation of Heaven and Earth)? Pentru că atunci „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159), dar puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui” (p. 161), cum se zice în compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”[6], unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene, cu Venus preoteasă (steaua în şase colţuri, de pe bisericile creştine) şi cu Marte paznic al templului (steaua în cinci colţuri, de pe aceleaşi biserici).

*

În toate jocurile căluşereşti din Moldova, din Muntenia, din Ardeal, din Polonia, din Bulgaria sau din Serbia (în ţările slave căluşarii se numesc rusali), „stareţul”, fie călare, fie pedestru, dar individualizat ca şef al cetaşilor, îl simbolizează şamanic pe Marte, care, împreună cu ostaşii săi, păzeşte muntele şi „zidirea muntelui în munte”, adică templul zigurat. Iar toate ritualurile de purificare, patronate de Marte, erau închinate Sfântului Soare prin aprinderea focurilor şi a „roţii de foc” – ca în „sărbătoarea candelelor aprinse” a felahilor egipteni[7], inclusiv în veacurile de eresuri creştine de genul „Caii lui Sântoader”, prin care s-a izbutit îmbrâncirea lui Marte şi a centaurilor sub colbul uitării, bine bătucit de Sfântul Teodor. În aparenţă, căluşarii moldoveni au dispărut fără urmă, în afara celei din cartea lui Cantemir; dar ei trăiesc, transformaţi într-o „tradiţie de Anul Nou”, pe care o practică doar copii, „Căiuţii”.

*

*

[1] Scrisoarea Moldovei / de / Dimitrie Cantemir / Domnul ei / Editată întâi la anul mântuirii 1825, August în 19, Volumul II, Iași, 1868, pp. 256-258

[2] „Osebit de jocurile acestea, ce se obișnuiesc pe la veselii, mai sunt și alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit, adică 7, 9, 11, în care jucăușii se cheamă călușei și se adună o dată într-un an, se îmbracă în haine femeiești, pun pe cap cunună de pelin, împletită și împodobită cu alte flori, vorbesc cu glas femeiesc, și, ca să nu se cunoască, își învelesc fața cu pânză albă și în mâini poartă sabie goală, ca să taie cu dânsa oripecine ar cuteza să le descopere fața, căci puterea aceasta le-au dat-o lor un obicei vechi, așa încât nimeni nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere întru acel chip.

Povățuitorul cetei se cheamă stareț, și cel de al doilea, primicer, care își are datorie să întrebe ce fel de joc poftește starețul, și apoi să-l spună celorlalți, în taină, ca să nu audă norodul numele jocului, până când nu îl va vedea cu ochi, pentru că ei au mai mult de o sută de sărituri, din care unele așa de potrivite, încât acia care joacă să pară că nu se ating de pământ, ci se poară în văzduh.

Cu acest fel de urmări, cu jocuri și cu salturi, prin toate târgurile și satele, petrec acele 10 zile, care sunt între Praznicul Înălțării și al Pogorârii Sfântului Duh. Întru această vreme, nu se culcă ei nicăieri, fără numai supt streșinile bisericilor, căci zic ei că, de se vor culca în alt loc, ar fi chinuiți de strigoaice; și când se întâlnesc pe drum două cete de călușei, bat război una cu alta, până ce ceata ce biruita ce biruia face loc celeilalte; și după ce fac învoială de pace, apoi ceata biruită este supusă celeilalte nouă ani; iar întâmplându-se să se omoare vreunul la acest fel de bătaie, atunci nu se încape judecată și nici judecătorul nu întreabă pe cel ce a făcut uciderea.

Cel ce intră în vreo ceată de aceste, trebuie nouă ani de-a rândul să se afle adunat împreună, iar întâmplându-se să nu se arate vreodată, atunci zic ceilalți că este chinuit de duhuri rele și de strigoaice.

Prostimea cea ereticoasă crede cum că au putere să gonească acel fel de boli și, spre vindecare, fac întru acest chip, adică: aștern mai mulți la pământ pe acel bolnav, început a sări cu cântice, și, la o notă anume a cântării, îl calcă fiștecare, de la cap până la călcâi, și, mai pe urmă, îi zic niște cuvinte alcătuite de dânșii înadins, poruncind beteșugului să se depărteze. După ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea pe care o nădăjduiesc ei. Și aşa, întru acest chip, cu prea puțină osteneală se pot vindeca bolile cele mai grele care se împotrivesc meșteșugului doftoricesc. Asemene lucrare are și nădăjduire în farmece”

[3] Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14

[4] Gerando, A. de, La Transylvanie et ses habitans, Paris, 1845, în capitolul Vallée de Hàczeg. Demus. Várhely (Sarmizegethusa). Mosaïques. Costumes, p. 370

[5] Paget, John, Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical, London, 1855

[6] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[7] Herodot, Istorii, II, LIX