Mânjina lui Costache Negri

„Mânjina”, în slovacă, înseamnă „om”, în bulgară, bosniacă şi slovenă – „minoritate”, deci numele definea, iniţial, o aşezare, o comunitate măruntă.

1900: „Mânjina, comună rurală, în judeţul Covurlui, plasa Siretul, la 43 kilometri de Galaţi. Se mărgineşte, la Vest, cu pârâul Gerul, ce o desparte de comuna Călmăţuiul (judeţul Tecuci, la Nord, cu Cudalbi, la Est cu cătunul Oasele (comuna Cuca) şi comuna Pechea, şi la Sud, cu Hanul Conachi. E formată dintr-un singur sat, locuit de foşti clăcaşi.

Are o populaţie de 196 familii, sau 800 suflete, din cari 406 bărbaţi şi 394 femei; o biserică parohială, cu hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel, sfinţită la 29 iunie 1883, deservită de un preot şi 2 cântăreţi; o şcoală mixtă, frecventată de 30 elevi; 3 cârciumi şi o prăvălie cu mărfuri.

Suprafaţa teritoriului comunei e de 6.239 hectare, din care 4.234 hectare arabile, 1.500 imaş, 415 fineţe, 25 vii şi 60 vatra satului; pădure mai deloc. Din acestea, 5.720 hectare ale proprietarilor mari şi 514 hectare ale proprietarilor mici. Proprietăţi mari sunt: moşiile Mânjina, Negrea – Potârnichea – Cocoraş şi Fântâna Gerului.

Pământul e mai mult şes, cu puţine văi şi ridicături; este favorabil culturii cerealelor.

Vite: 13 tauri, 544 boi, 323 vaci, 49 junci, 20 junce, 20 gonitori, 5 gonitoare, 46 mânzaţi, 24 mânzate şi 15 viţei; 9 armăsari, 68 iepe, 68 cai, 2 asini, 18 berbeci şi 1.293 oi.

Budgetul comunei e, la venituri, de 4.426 lei şi 12 bani, iar la cheltuieli, de 4.375 lei.

Prin comună trece calea vecino-comunală Pechea – Mânjina – Pechea.

Drumul către Mânjina trece prin o vale, numită Potârnichea.

Prin comună curge pârâiaşul Gologanul, ce formează şi Iazul Mânjinei.

Întreaga moşie Mânjina a fost odinioară proprietatea marelui patriot şi bărbat de stat Costache Negri. În satul Mânjina s-au ţinut multe din conciliabulele bătrânilor noştri patrioţi, din ambele ţări surori (Moldova şi Muntenia), care lucrau pentru renaşterea naţională a Românilor şi pentru Unire; dar, pentru că cauza redeşteptării neamului român şi a recâştigării drepturilor de neatârnare ca Stat cerea sacrificii mari, C. Negri, care nu cruţa nimica pentru aceasta, fu nevoit a o vinde, şi astfel trecu în alte mâini. Casa în care a locuit Costache Negri şi în care se ţineau sfaturile patrioţilor ambelor ţări române, se vede şi azi în Mânjina.

Mânjina, moşie particulară, de 2.145 ha, în jud. Covurlui, plasa Siretul, comuna cu acelaşi nume”[1].

*

1521, Iunie 1, Hârlău. Ştefan Vodă întăreşte lui Banul dvornic şi lui Gaja ureadnic de Vaslui şi lui Dragoş un loc în pustiu, pe Sohului, să-şi facă sat.

„Cu mila Iui Dumnezeu, Noi Ştefan Voevod, domn ţării Moldovei, ştire facem cu această carte a noastră tuturor cui pre dânsa vor căta sau cetindu-i-se o va auzi; adică au venit înaintea noastră şi înaintea a lor noştri moldoveneşti boiari ale noastre slugi, sluga noastră credinciosul pan Banul dvornic şi Gaja ureadnic în Vaslui, şi Dragoş, cari au slujit nouă cu dreptate şi cu credinţă; pentr-aceia şi noi, văzând a lor dreaptă slujbă spre noi, le-am dat în ţara noastră a Moldovei un loc din pustiu, la Sohului, mai în sus de Beachea, să-şi descalece singur sat, ca să le fie lor de la noi ocină şi moşie, lor şi copiilor lor, nepoţilor lor şi strănepoţilor lor şi la tot neamul lor, ce li se va alege mai de aproape neruşeit nici odinioară în veci de veci. Iar hotarul celui sat, ce-i în pustiu la Sohului, mai în sus de Beachea, să începe din matca Sohului, la stâlp, şi de-acolo la deal la un stâlp, şi de acolo prespre câmp la hotarul Mânjinii, şi iarăşi din vârf, să fie matca Sohului, la stâlp şi la vârful dealului, la stâlp, şi de acolo prespre câmp de unde să începe hotarul Mănjini; acela să fie tot hotarul, Iar la aceasta iaste credinţa domniei noastre mai sus scrisă, Noi Ştefan Voevod, şi credinţa prea iubitului frate al domniei noastre Petru şi credinţa tuturor boiarilor noştri…”[2].

*

1472, Iunie 25. Ştefan Vodă dă lui Ştefan Cudalbul şi lui Ilie Vrabie o bucată de loc pe valea Gerului (fals).

„Cu mila lui Dumnezeu Noi Ştefan Voevod, domn ţării Moldaviei, ştire facem cu această carte a domniei mele tuturor cui vor căta spre dânsa sau cetindu-se o vor auzi; adică au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor a lor noştri moldoveneşti boiari a mari şi a mici ale noastre slugi Ştefan Cudalbul vornic şi Ioan Vrabie izbaşă slujit-au nouă cu dreptate şi credinţă, deci noi, văzând a lor cu dreptate şi cu credinţă slujbă spre noi, miluitu-ne-am spre ei cu osebita noastră milă, datu-le-am şi le-am întărit lor, în pământul nostru al Moldaviei, o bucată de pământ peste valea Gerului, ca să le fie lor de la noi uric şi cu toate veniturile lor şi copiilor lor, şi nepoţilor şi strănepoţilor şi răstrănepoţilor şi la tot neamul lor, cine li se va alege mai de aproape neruşăit nici odinioară în veci. Iar hotarul celei bucăţi de pământ peste apa Gerului să fie în curmeziş spre apus, până în maica Hereştilor, şi spre răsărit până în valea Ţigancei, ce se apropie de apa Mănzinei şi merge marginea din jos până la Fileşti, şi partea din sus, până ta Troiandol, şi capetele se hotărăsc cu moşiile Bujorăştii şi Gologanul. Iar dinspre alte hotare să fie pe unde din veac au îmblat”

După Moise Pacu, care-l aduce în Dicţionarul Geografic al jud. Covurlui, Cf. Surete ms. XIX, 707. Avem aici a face cu o mistificare, întrucât se urmăreşte un vădit interes de hotare mărite ale moşiilor Cudalbeşti şi Vrăbieşti de pe valea Gerului. L-am dat ca model de falsificare”[3].

*

„În căsuţa pitită, sub umbra plopilor înalţi sau în iatacul ferit din curtea de la Mânjina, s-a înfăptuit închegarea minunii: minunea Unirii, căci acei drumeţi singuratici şi fugari erau oamenii Unirii. Iar drumul noroios, ce se strecoară printre ţarnele ruginite de razele soarelui, este drumul care şi astăzi duce la Mânjina, refugiul zilelor furtunoase ale acelor de pe vremea grea a Unirii. Paznicul cuminte, care le deschidea poarta, era bunicul ţăranului de-acum, iar plopii bătrâni, care-şi cântau glăsuirea lor ascuţită spre nemărginiri, stau şi azi în imensul parc şi-şi sclipesc, în fiece primăvară, argintul frunzelor lor în razele soarelui, care apune ca şi atunci, într-o mare volburoasă de purpură.

Da: acolo se adunau oamenii Unirii din cuprinsul Ţării şi îndrumau. Plecau apoi, de acolo, cu hotărâri, pe care le înfăptuiau, dar, mai ales, plecau cu zvoana iubirii în suflete…

Năzuinţele lor însă se izbeau de ziduri grele. Atunci veni vremea sacrificiului, pe care, necontenit, trebuia să-l facă omul Unirii, uitându-se mereu pe sine şi mistuindu-şi avutul cu o nepăsare demnă de înălţimea sacrificiului. Atunci Mânjina lui Negri începu să fie mâncată de datorii…

În cele de pe urmă, frământările lor ajunseră la un liman. Trecând peste fiinţa lor jertfită, oamenii Unirii au izbândit. Omului de la Mânjina, Regelui spiritului de atunci, i s-a oferit pe drept un Tron, acel pe care, în vremuri, stătuse Voeivodul Moldovean. Nu s-a tulburat sufletul lui Negri atunci. Nu era croit acest suflet dintr-o stofă de rând, sufletul lui descindea de-a dreptul din cel mai limpede izvor strămoşesc. El s-a văzut mic şi neînsemnat, cu rostul lui bine lămurit, cu lumina lui de jertfă şi iubire mereu gata la noi jertfe. Asta ştia şi simţea el: trebuinţa jertfei. Şi le-a spus celor din jur: „nu, mergeţi şi aflaţi pe Acel care trebuie să stea pe acest Tron, şi eu voi fi servul lui până la moarte, voi jertfi totul pentru a-l ajuta să-şi ducă Neamul”.

Şi astfel, din iubire şi jertfă, Unirea se făcuse.

Unirea este capătul unor anumite lupte seculare, care, odată înfăptuit, avea să fie începutul celeilalte lupte: a unirii desăvârşite a Românismului. Se făcea prin ea legătura puternică între trecut şi toate cele care aveau să fie în viitor. Şi iată-le cum se ridică tari şi neclintite, din negura îndepărtată a vremii, fantomele acelor Regi ai Unirii, uriaşe viziuni ridicate din inima Spiritului nostru colectiv.

Şi armele lor: iubirea şi jertfa… Iubire: pentru trecut, pentru întregul nostru patrimoniu sufletesc, iubire pentru pământul nostru; şi jertfă: jertfirea lucrurilor mici şi meschine, a tuturor năzuinţelor fiinţei lor, jertfirea măririlor şi a onorurilor, a averii şi a bunului trai, jertfirea întregii vieţi, de la leagăn, până în pragul ţintirimului, o jertfă adâncă, definitivă, adevărată…

Drept e că Unirea se făcuse şi că adevărul izbândise într-o măsură. Dar de aici, până la aşezarea în fapt a Unirii, mai era luptă.

Încredinţaţi de toate acestea, au pornit la treabă acei care înfăptuiseră ideea Unirii. Şi pentru sine, Omul Unirii îşi luă partea cea mai grea.

A lăsat curtea cu plopi înalţi din satul lui drag, a lăsat pământul ţarii, şi a plecat, dar mereu le-a simţit pe toate în preajma sufletului său, ca o lumină şi ca un îndemn. Ajuns pe ţărmuri străine, a început jertfa de fiece clipă, truda adâncă şi neîntreruptă care, neapărat, trebuia să învingă. Atunci începu să-şi arate puterea Cuvântul, această mare taină omenească. Tors din miezul misterios al sufletului, cuvântul înfăţişează, în mare măsură, chiar acest suflet. Adeseori însă oamenii i-au dispreţuit înţelesul, dar de-a lungul lanţului nostru de continuitate, cuvântul, graiul, a însemnat totdeauna prezenţa spiritului de-a lungul lanţului.

De toate acestea ştia şi pribeagul nostru, când a pornit să se jertfească… îşi jertfea sufletul pentru a culege un neam întreg roadele. Începu cu ajutorul puterii sufletului său, pe calea cuvântului, să convingă, îşi alesese locul cel mai greu, unde se părea că lupta are cei mai putini sorţi de izbândă: în lumea putredă a Constantinopolei. Un suflet pribeag, într-o mare Gheenă. Dar sufletul acela nu s-a spăimântat. Şi dacă ades cădea, tot ades se ridica… De câte ori ai noştri, „căzuţi fiind jos, nu s-au ridicat din nou asupra biruitorilor?”…

Şi viziunea viitorului i se arăta clara, îndemnătoare şi vie. A doua zi, pornea din nou. Şi iar cădea şi iar se ridica, mai tare, mai plin de avânt.

Trebuia înfăptuită o minune, asta voia omul nostru. Şi câte umilinţe!

Omul fărâma pretutindeni bucăţi din sufletul său, le împărţea cu un dispreţ regesc, tuturor, spre binele tuturor. Aceasta era singura şi marea lui răsplată: bucuria jertfei, fanatismul jertfei de sine.

În preajma terminării trebii lui, omul nostru s-a izbit de noi greutăţi. Reîncepea pribegia pe alte străine tărâmuri. Pe malul îndepărtatei Sene, acolo îşi duse lumea lui întreagă de fantome şi, ridicat ca o înalta stâncă de fiord, în pieptul căreia bat apele întunericului, aşa se ridică sfidător şi convins spiritul lui, în care mocnea şi dospea Spiritul unui neam întreg. Iar colo, în îndepărtata lui ţară, moşia-i scumpă, Mânjina, cu plopii înalţi şi cu toată comoara de amintiri, era ameninţată de datoriile făcute de omul nostru, pentru întreţinerea acestei lupte spre binele obştesc.

În această viaţă de necontenită şi desăvârşita jertfă, trebuie înţeles rostul Omului Unirii.

…În cele din urmă, cu datoria lui îndeplinită şi dusa până-n pragul izbânzii, se întoarse în ţară, regăsind-o în braţele unor grele zbuciumări de fondare.

Legi noi se făureau de la o zi la alta. Nicăieri, poate, ca în acest capitol al legilor, nu se vădeşte mai bine înstrăinarea de la albia noastră veche, tradiţională, a spiritului nostru obştesc, şi totodată se arată deplin şi răul care a ieşit din aceasta. În loc ca legiuitorul să se apropie de trecutul nostru şi să vadă că legea scrisă nu e altceva decât o înfăţişare a unui spirit obştesc, o emanaţie necesară, aproape fatală a vieţii unei obştimi, s-a repezit la legile străine şi, traducându-le de-a dreptul, le-a dat spre urmare poporului nostru, ca şi cum viaţa spirituală a unui popor se poate schimba într-o clipă, ca şi cum legea ar avea vreo fiinţă aparte, în afară de viaţa unui popor. Opera cea bună ar fi fost ca, păstrându-se neatins lanţul nostru de continuitate spirituală şi pe acest tărâm, să se adapteze acestui organism viu, care e neamul nostru, numai aceea ce-i convenea, numai aceea ce se potrivea cu intima lui esenţă, proprie numai lui, cu excluderea celorlalte. A crede că dând legi noi, străine, unui popor, l-ai şi schimbat în sensul acelor legi, este o absurdă şi ridicolă pretenţie. Legea, ca şi graiul, ca şi toate emanaţiile spiritului unei colectivităţi, îşi are fatala ei curbă de naştere şi evoluţiune –naştere şi evoluţiune care pot fi influenţate, dar schimbate niciodată – fără a nu stânjeni în acelaşi timp însuşi mersul organismului social din care face parte.

De toate acestea, Omul Unirii îşi dădu seama, dar nu ridică glas de dojană: era convins că toate, oricât de multe ar fi fost, nu puteau să smulgă spiritului nostru, adevăratul lui înţeles. Reîncepu lupta, reîncepu deci sacrificiul.

Regimul Unirii se apropia însă grabnic de sfârşitul lui. 11 Februarie se arăta de neînlăturat, ca o fatalitate istorică şi ca un finis al unei anumite vremi. Un inel al lanţului fusese turnat, acum trebuiau pregătite alte verigi ale aceluiaşi lanţ. O lume nouă se înfăţişa vremilor, Omul Unirii cădea Istorie, în comoara nepreţuită a celor trecute. Învăluit în uitarea vremii de atunci, avea să răsară măreţ, dimpreună cu celelalte fantome ale spiritului nostru mai pe urmă. Omul nostru avea să devie şi el un Voevod Moldovean, paşnic credincios al trecutului şi deci al clipelor de acum…

Când rădvanul domnesc purta spre graniţă pe acel care fusese Domnul Unirii, eroul nostru se retrase în pustnicie. Simţea că rostul lui se sfârşise, că vremea lui trecuse. Fără cuvânt de batjocorire şi fără vreo umbră de pizmuire pentru cineva, fără îndoială în suflet şi fără vreo imputare cuiva, omul nostru îndeplinea cea de pe urmă datorie a jertfei lui: dispărea, cu voia lui. Şi nici nu-şi făcea vreo fală deşartă din toate acestea.

Acum, Mânjina, cu plopii ei înalţi, era desăvârşit a altora, trupul lui era adânc bolnav, sărăcia cea mai umilă îl împresura de pretutindeni. Jertfa era deplină. Şi nicicând n-a ridicat glas de cerşire. Văd, în vremea noastră, mulţi, care, fiindcă au făcut ceva pentru ţara aceasta, ridică pretenţii de recompensare?! Oare datoria locului pe care-1 ocupi într-un popor, şi chiar ceea ce de la tine însuţi ai făcut peste datoria ta se poate calcula în bani şi plăţi?! Acesta e un semn de decădere morală, la care trebuie să ne gândim.

În micul orăşel al Ocnei, ca într-o schivnicie, s-a retras omul nostru şi, în preajma vieţii lui de om sărac şi bolnav, a pogorât el însuşi vălul de uitare. Din toate ale lui, el făurise încă un inel al lanţului nostru, şi aceasta-i era de ajuns.

Când noul regim se statornici, el răspundea cu glas cuminte celor care-l îmbiau să ia parte la viaţa publică: „nu… vremea mea a trecut, e acum, al altora rândul”.

Tot aşa de umil şi simplu a respins de la sine demnitatea de trimis al Naţiei, dată în lipsa lui. Era în viaţa lui o deplină legătură… Un granit de intransigenţă! Iar când conducătorii noului regim i-au propus ca, din averea Statului, să-i răscumpere Mânjina pierdută, atunci acest Rege s-a ridicat cu amărât glas de protestare şi i-a dojenit. Poate singura lui dojană. Sufletul lui se simţea jignit. Cum?

Să i se ia din suflet piatra cea mai fără de preţ? Să i se socotească în bani toată truda lui dezinteresată şi senină? Cum? Toate luminoasele lui gânduri şi simţirile lui nobile şi vibratoare, şi toată iubirea, şi toată jertfa lui, toate răsplătite în chipul acesta?… Nu, cu hotărâre, nu!… Şi a îndepărtat de la sine această jignitoare propunere. În anii grei ai bătrâneţii el nu avea decât o singură şi regească mângâiere: să petreacă prin faţa sufletului său icoanele luminoase ale trecutului, să le mai înţeleagă încă o dată rostul şi să le simtă aroma lor mângâietoare. Şi-aşa aştepta moartea. Dar moartea, în cugetarea lui, nu putea să însemne un sfârşii. Pentru trupul nemernic, da, dar pentru spiritul creator şi veşnic, niciodată. Simţea însuşi cum în sufletul lui se zbăteau, ca de acum, toate volburile spiritului celor trecute şi simţea că de îndată, după moarte, spiritul lui îmbogăţit cu încă o luptă avea sa cadă în patrimoniul spiritual comun, al obştimii noastre, ca un prisos: mai mult, neîncetat mai mult.

În umilinţă şi jertfă îşi dusese întreaga lui viaţă, în umilinţă şi jertfă a murit: simplu ca un Rege al spiritului ce era. Un mormânt necunoscut şi necercetat e semnul vremelnic al morţii lui. Dar, de îndată, după moarte, şi pentru totdeauna, fantoma spirituală a acestui Rege s-a ridicat neînduplecată şi luminoasă. Ea, în tovărăşia celorlalte fantome voievodale, ne împresură iubitoare şi caldă, ne îndeamnă şi ne ridică, ne învăluie proteguitoare de toate părţile, ca nu cumva vânturi rele, care bat, să stingă facla noastră de viaţă, aşa de trudnic păstrată de-a lungul vremii şi încredinţată nouă de înaintaşi spre ducere mai departe”[4].