MA GO RA sau Primăvara pe Muntele Soarelui (I)

Magura Wańkowa din Polonia

În dicţionare, toate cele 27 de definiţii ale cuvântului „măgură” converg spre explicaţii de genul „deal mare izolat (tăiat de ape)”, „movilă” sau „pădure (situată pe loc înalt)”, dar, cum de regulă nu mă interesează banalităţile dicţionarelor, eu convenisem, într-un material publicat în primăvară, că misterul măgurilor trebuie căutat în ceremoniile totemice de primăvară-vară, sărbătorite pe munţi, în Nedeea Cetate. Încă nu ştiam că Măgura este, ca şi ziguratul, „zidirea muntelui în munte”, în dublă ipostază: a). prin creaţie şi, indirect, prin iniţieri; b). prin ceremonialuri funerare, deci prin fantezie umană, bazată pe un model cosmic. Şi tot aşa, nu ştiam că nu doar noi, românii, avem o puzderie de măguri, de o parte şi de alta a lanţului carpatic, ci şi polonii, ucrainenii, slovacii, bulgarii, cuvântul respectiv nefiind nici românesc, nici slav şi nici măcar celtic, ci unul mult mai vechi, care vine din începuturile civilizaţiei totemice, în care cuvintele monosilabice alcătuiau fraze (de genul Ar Ra Ar Aum – crezi în Soare, crezi în Dumnezeu), transformate ulterior în toponime (Ararat, Ararau, adică Rarău), fraza iniţială Ma Go Ra (Primăvara pe Muntele Soarelui – numele primăverii fiind şi cel al Lunii, Ma), fiind celebrată, ceva mai târziu, drept „Chorea May” (dansul ceremonial al lunii mai) – deşi horirea aceasta se mai numea, ca şi templele cu câte 12 stâlpi totemici, „Chorea Gigantum”[1], adică „Dansul sau Hora Uriaşilor”, colindele fiind „Imnurile Uriaşilor”.

Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria

Unele neamuri timpurii, desprinse din civilizaţiile primordiale polară şi boreală (egiptenii, grecii, semiţii, pelasgii – în componenţa vlahilor balcanici şi carpatici, ba, prin druizi, şi irlandezi sau normanzi), au păstrat semnificaţia rotirii ceremoniale, deci a horirii (chorus), iar altele, doar pe cea a omagierii muntelui, deci cu semnificaţia „Maya Gora” (Muntele Maial, care înglobează ceremonialul). Munţii ceremoniali Magura, cu dubla lor natură, înseamnă o revelaţie repetată prin vremuri, până la recentele bagatelizări dicţionaristice, dar, înainte de a purcede cu povestea, să vă reamintesc, fragmentar, despre ce scrisesem eu, pe acest site, în 24 aprilie 2018:

Măguri, la curbura Carpaţilor, aproape de Braşov

„Legendara Nedeea Cetate, în care Blajinii „convieţuiau în armonie”[2], „întâia seminţie de oameni cuvântători (care) a fost de aur”[3], pentru că vieţuia în epocile în care Soarele răsărea din Constelaţia Leului (de aici, „Colindul Leului”), „nici vorbă s-aducă zeilor cinstire”[4], încă mai există pe câte o culme a Carpaţilor, de regulă numită, acum sau odinioară, „Măgura”, catalogată drept „cetate dacică” a „sistemului dacic de apărare”, de parcă dacii ar fi fost atât de naivi, încât să zidească cetăţi nu la intrarea în văi, ci în creştetul munţilor, acolo unde, şi fără să se adăpostească după ziduri, nu i-ar fi căutat nimeni niciodată. Nedeea Cetate, multele Nedeea Cetate de pe crestele Carpaţilor, în marea lor majoritate deja ocrotite de rădăcinile codrilor, cum e cazul celei de pe Măgura de la Gura Humorului, înseamnă, fiecare în parte, câte un „ziqqurat” – „zidirea muntelui în munte”, cu mult anterioare celor egiptene şi sumeriene, care, ca şi cele din Carpaţi, înseamnă zidirea Muntelui Ceahlău pe măgurile munţilor. Pentru că incintele pătrate şi „circulare descoperite de arheologi, majoritatea cocoțate pe crestele munților, ele au jucat același rol, de locuri sacre de contact cu divinitatea”[5], pentru că „Nedeile, la rândul lor, care erau urcări duminicale pe munte, și-au pierdut semnificația magico-mitică de ascensiuni spre cer, pentru faptul că Munții Carpați, coloana vertebrală a Daciei antice, au dobândit în perioada feudală hotare nefirești în corpul biospiritual al poporului român. Așa se face că, din urcări pe munte pentru contact direct cu cerul și rugăciuni lipsite de intermediari învestiți cu asemenea ocupații, nedeile au devenit un fel de întruniri cu scopuri practice, de schimburi de bunuri economice, de legături profesionale, de obiceiuri pastorale și de încuscriri ”[6] (În zorii spiritualităţii, pe măgurile Carpaţilor, publicat în 24 aprilie 2018, legătură directă: https://dragusanul.ro/in-zorii-spiritualitatii-pe-magurile-carpatilor/ ).

Măgura Uroiului, Hunedoara

Câteva dintre măgurile din Carpaţi, precum Uroi (Hunedoara) sau cea de pe valea Druii din Sălaj (valea druizilor, nu?), conservă relicve lingvistice primordiale, precum cele din formula sacramentală „Ler, Oi, Ler” (Legea, Doamne, e Lege); în Măgura Uroiului, deci, cu transcriere monosilabică MA GO RA UR OI, ceea ce s-ar traduce prin expresia „primăvara pe muntelele Soarelui şi al cerului (UR) lui Dumnezeu” sau, poate că şi mai potrivit, ca semnificaţie, „Logodna Cosmică sub cerul lui Dumnezeu” (iată mărturia… vremurilor de atunci, păstrată în peştera muntelui Magura din Blugaria):

Bulgarii numesc mărturia aceasta „calendar”, deşi, ca şi urcatul cu măşti ceremoniale pe munte (măştile din datinile noastre de anul nou, adică mutate de ortodoxie la anul nou, din mai-ul iniţial), din imaginea, postată mai sus, sub titlul „Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria”, sugerează altceva, dar peştera în sine, ca şi peştera din Măgura Bihorului, defineşte ceea ce eu numeam, la începutul acestui material, „zidirea muntelui în munte” prin creaţie şi, indirect, prin iniţieri, toate magura cu peşteră fiind create de natură astfel, deci cu dublă iniţiere: subpământeană şi cerească. Adică şi în cele trei ceruri subpământene ale Lunii – precum Zalmoxis, şi în cele trei ceruri suprapământene ale Soarelui – precum Enlil. Exemplul acesta natural a constituit un model pentru cei care urmau să se substituie şi Cerului (Anu), şi bunului Dumnezeu (AUM, dar se pronunţă OM, cu vocativul OI), şi care, „în italica Etrurie, dar şi într-alte multe părţi ale lumii, s-au scobit bolţi rotunde pe sub pământ şi s-au înălţat movile gheboşite deasupră-le, spre a astruca întrînsele pe răposaţi. În chipul acesta li s-a hărăzit, drept locuinţă veşnică, un spaţiu mărginit, care, însă, prin rotunjeala liniilor sale, atât în circuitul orizontal sau pieziş al pardoselilor şi al pereţilor, cât şi în boltirea verticală a tavanului, puteau să dea morţilor iluziunea unui microcosm”[1].

„Desemnele reduse din această pagină reprezintă planurile la bază şi secţiunile verticale a două măgure de pământ, cuprinzând în sânul lor bolţi mormântale de formă circulara. Una (a), având vreo 7 sau 8 metri înălţime şi 50 metri la bază, conţine zece bolţi de piatră în lăuntrul său. Ea se află în Normandia, lângă Caen, în localitatea Fontenay-le-Marmion. Cealaltă (b) este movila numita Kub-Oba sau Muntele-de-Aur, de lângă Kerci, în Crimea. Unica-i boltă interioară are 7 metri, în diametru, şi 12 înălţime. Prin urmare, tot gorganul scythic este cu mult mai mare decât tumulul celtic din Normandia” (Odobescu, nota de la p. 18).

*

[1] Odobescu, Alexandru I., Clădirile antice cu dom circular, Bucureşti, 1888, p. 17

[1] Odobescu, Alexandru I., Clădirile antice cu dom circular, Bucureşti, 1888, p. 19

[2] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[3] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[4] Hesiod, Munci şi zile, p. 46

[5] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[6] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 359