Liliana Widocks, a doua îmblânzire a cuvintelor
Liliana Widocks, „o chemare de desene rupestre / de pe pereţii inimii” (Tristețile), descifrează, „în umbra timpului” (Criză de pământ), o verticalitate ciudată a cuvintelor, a zicerilor care caută și descoperă semnificații noi, durând o arhitectură existențială cosmică, în ciuda pigmentării cu „stranii picături de singurătate” (Neștiutele). Poezia ei „îmblânzeşte pentru a doua oară cuvintele” (A fost Cuvântul), pentru a le reînsufleți într-un protest oarecum stănescian (ca trăire), dar retrăit prin bine premeditate desprinderi și din inefabil, și din realitatea care „ascunde ochii sufletului sub şevalete de păun” (Drumeț), „pentru ca realitatea / să nu eternizeze în ridicol, / din lipsă de haz” (Eschivă).
*
Numărându-se, prin nemiloasă asumare, printre „pribegii timpului”, care îi „bat la porţi”, pentru a-i reaminti că „nemuririi” îi este „datoare chiria pe-o secundă” (Intermezzo), Liliana Widocks se modelează lăuntric prin trăire lirică și „îşi nenumără bătăile inimii, / una în faţa celeilalte, / una în spatele celeilalte” (Tempora… tandem…), întrezărind sau conturând căi, soluții, rațiuni sau doar fantasme care să consolideze puterea de a fi, de a duce pe suflet și alceva decât propriul trup, trupurile ființelor umane fiind, în fond, „îngerii incerţi / ai închisorilor prin care durerea se petrece” (Lipsă de mânie), mereu și mereu înșfăcate de vârtejul cosmic al unor „credinţe moarte şi aparenţe vii” și devenind, ca spațiu existențial, doar „o lume-n care doar orgoliul se perindă” (Păreri de marmeladă, fără pâine și unt).
*
O foame de lumină, o disperare de lumină, o „iernivoră” de lumină domină spațiul liric al Lilianei Widocks, frământându-l, fluidizându-l, risipindu-l în picuri și adunându-l în uriașă curgere, în frunză pe apă și în frunză pe cer, în inflorescențe care-i bat la fereastră, durându-i lăcașul și transparențele adăpării „din cazna celor făr’ de-amintiri” (Cai pe tâmple adormiți). O derută de lumină impune „delimitarea vieţii de / cadenţatul timp, / cât El stă tolănit / pe ani-lumină” (Iernivore), într-un univers „întors pe dos de nepăsări dumnezeieşti” (Încurcături), chiar și atunci când impulsul liric renunță „benevol / la dreptul meu de-a-mprumuta lumină, / pentru visele-mi născute oarbe” (Cazier), în supliciul și ispășirea vieții, care, în fond, nu este decât „un împrumut al secundelor din eternitate” (Umbre de gânduri pe Nil).
*
Se poate descoperi în poezia Lilianei Widocks un mai presus de cuvinte, deci o desfășurare de parabole (mai mult, mult mai mult decât metafore), care, aidoma curcubeului, se stâlpește undeva, întotdeauna pe două repere – de unde și iluzia iubirii, de unde și revolta discretă împotriva lumii urbane, care o ține înlănțuită, stabilindu-i și libertăți îngrădite, „gropi a neputinţă, gropi zădărnicite” (Criză de pământ), în care o „chinuie gastrita libertăţii, / dreptul de-a flămânzi şi de-a iubi din nou” (Lipsă de mânie). Iar evadările necesare din datul existențial istoricizat se săvârșesc prin cuvânt, deși, în acest spațiu al vremelniciei, „cuvântul e uşor beteag”(Apocalipsă) și „doar pământul aude / lacrimi, dictând în întuneric secunde” (Păcatul soarelui). Tocmai de aceea, în neprecizat și fără vreo trimitere la el, stă străvezimea chipului filosofului sau, mai curând, șuvoaiele înșiruite absolut surprinzător ale cărților de înțelepciune, din care sufletele și nicidecum oamenii își adună cele necesare durării de făgașuri spre speranță sau spre scepticism.
*
Poezia Lilianei Widocks înseamnă un astfel de făgaș, menit iluminării speranței, „care să se-mbăţoşeze de fericire / doar pentru câţiva paşi de vals” (Anunț de matrimoniu) sau pentru totdeauna (I. D.).