Jupiter, pictat drept Hristos, la Suceviţa!

Jupiter, înfăţişat drept Hristos, la Suceviţa

1893, Maximowicz: Tipologia chipului lui Hristos în arta bizantină,

având în vedere deosebirile din pictura bisericească domestică

Prelegere susținută în adunarea generală a membrilor

Muzeului de Stat din Bucovina, de E. Maximowicz.

Nu mi-a fost dat să studiez din pictura bizantină, din punctul meu de vedere, așa cum apare în monumentele ecleziastice din țările balcanice sau din Muntele Athos. Din fericire, avem în țara noastră mai multe biserici monahale vechi, în care picturile bisericești sunt încă în mare parte păstrate. Într-adevăr, la biserica din Suceviţa, aceste picturi, care umplu complet pereții din interior și din exterior, sunt încă păstrate pe deplin, cu excepția unor pagube în partea de nord a clădirii. Astfel, aici, așa cum nu s-ar întâmpla cu o a doua biserică, putem studia întregul sistem de decorare a tabloului și amenajarea lui. Eu însumi m-am ocupat cu decorațiunea unor biserici gr. or. locale sau, dar abia acum pot să fac studii speciale aici, la Suceviţa, şi să acord și mai multă atenție acestor picturi bisericești. Dar nu am recunoscut asemănări ale acestor reprezentări cu arta bizantină, până nu am studiat cea mai interesantă lucrare, cea a lui H. Brockhaus, „Arta în mănăstirile din Athos“. Pentru a înțelege, în continuare, imaginile, am cercetat şi lucrarea lui Dionisie, „Manualul picturilor muntelui Athos“, care înseamnă un ghid bun.

Chipul Răscumpărătorului ocupă, desigur, poziția cea mai proeminentă în aceste picturi bisericești și, de asemenea, pare a fi cel mai important chip. Vreau să prezint aici, pe scurt, apariția acestui tip de Hristos. Este caracteristic creștinismului ca religie, care apare relativ târziu, imaginea lui Hristos ca atare. În primele începuturi ale așa-numitei ere creștine timpurii, Hristos este indicat doar prin alegorii, cum ar fi Mielul etc. sau chiar prin monograme. În picturile pictate în catacombe, Hristos este subiectul multor astfel de aluzii alegorice. Iubirea creştină, preocupată de Mântuitor, a găsit relaționări ușoare peste tot. Ca figură istorică, însă, Hristos nu este aproape reprezentat. Dacă se întâmplă acest lucru, chiar și în imaginile individuale, nu există urmă din efortul de a crea o figură tipică. S-a vrut doar exprimarea unei semnificației spirituale a Mântuitorului. Se pare chiar că s-a făcut în mod deliberat, pentru a scăpa de o pretenție de idolatrie, întrucât trebuia să se deosebească de orice fel de neamuri, de care creștinii erau înconjurați.

Pictorul bucovinean Eugen Maximovici – portret de Radu Bercea

Odată cu adoptarea creștinismului de către împăratul Constantin, creștinismul, care, până atunci, fusese tolerat doar, a primit o semnificație specială pentru lume. Abia acum creștinismul s-a putut dezvolta și s-au putut crea noi obiceiuri și condiții.

Recunoașterea creștinismului ca religie conducătoare a avut o influență mare şi asupra artelor vizuale. Iar ceea ce obișnuia să fie înfățișat într-un mod simbolic a câștigat anumite forme. Era firesc acum ca creștinii să tânjească după o imagine a Mântuitorului, în întruchiparea sa istorică pământească. La fel cum primii creștini au căutat doar să creeze idei supranaturale, prin reprezentarea lui Hristos, creștinii veniți la putere au dorit să aibă o imagine de încredere a Mântuitorului. Este interesant ce scrie scriitorul de artă Schnaase despre geneza acestui tip.

Într-adevăr, această dorință de a avea o imagine de încredere a Mântuitorului, foarte devreme, a fost, de asemenea, foarte dinamică. Chiar și Constanţia, sora împăratului Constantin, s-a pronunțat împotriva lui Eusebiu, cel mai cunoscut episcop al Cezareii. Într-o discuţie particulară cu acest cleric, care o acuza că ea mai degrabă cedează dorințelor unor oameni de rang înalt, el o întreabă ce înțelege ea despre chipul lui Hristos. Figura umilă a Mântuitorului, spunea el, ar putea însemna că, atunci când gloria divină a strălucit prin el, în Schimbarea la Față, nici măcar discipolii săi nu ar fi putut să înțeleagă vederea. El se referea la cuvintele Scripturii, care trebuiau să se regăsească în portret. Constanţia îi ceruse un portret adevărat episcopului, deşi nu exista decât unul presupus, dar care nu este sigur că era şi un portret real. Eusebiu însuși nu vorbește despre asta. El spune, într-o altă scriptură, că a văzut imagini străvechi ale lui Hristos, precum și ale lui Petru și Pavel, printre creștinii convertiți din păgânism și că portretele acestea au fost făcute și pictate pe tăblițe. El menționează în special o statuie a lui Hristos, care, conform zvonului, conformă asemănării personale cu Domnului, era făcută de femeia însetată de evanghelii din orașul Caesarea-Filipi sau Paneas din Palestina (inamicul creștinilor, Iulian Apostatul, ar fi dărâmatat această statuie). Eusebiu dezaproba statuia, această expresie păgână de recunoștință, și, prin urmare, probabil nu va fi acceptat autenticitatea portretului. Dar cel puțin opinia generală trebuie să fi fost că nu există o imagine fiabilă a Mântuitorului, pentru că, în caz contrar, Episcopul s-ar fi exprimat, în părerile sale nefavorabile asupra imaginilor și, pe fondul diversităţii de opinii, despre figura lui Hristos, iar dilema ar fi fost, apoi, ușor de rezolvat.

Mitropolitul Silvestru Morariu, pictat de Eugen Maximovici

Opinia mai veche, pe care Iustin Martirul (c. 130) și alții o pronunțaseră după el, și, în cele din urmă, a apărat-o cu mare vehemență Tertulian (mort în anul 220), cel care a apelat în continuare la Eusebiu, insistând că Mântuitorul a apărut într-o formă de umilinţă. În curând, această opinie avea să reziste sentimental. Mântuitorul a trebuit să trăiască și în moștenirea sa pământească. Mântuitorul, în aparența sa pământească, trebuie să fi fost demn de natura sa divină. Ulterior, unii dintre Părinții Bisericii, Hrisostom (mort în 407), Ieronim (mort în 420), se referă deja la descrierea frumuseții Domnului, din Psalmul 45, iar această părere a devenit din ce în ce mai răspândită; ideea a fost împărtășită, de asemenea, de faimosii învăţători ai bisericii, Ambrosie și Augustin. Dar acești părinți ai bisericii nu aveau în minte o imagine clară. Augustin remarca în mod expres că fațetele lui Hristos ne sunt complet necunoscute și, prin urmare, el este reprezentat foarte diferit, în funcție de multitudinea gândurilor. De asemenea, s-a ezitat, probabil, încă mult timp între reprezentarea istorică și cea simbolică.

Noua viziune asupra frumuseții Domnului, însă, a dat o sugestie periculoasă a sentimentelor păgâne. O legendă bizantină spune, despre un pictor, care a îndrăznit să înfățișeze imaginea Mântuitorului cu trăsăturile unui Jupiter, că mâna lui paralizase și că abia după ce a ispăşit în pocăință, mâna şi-ar fi revenit, printr-o minune săvârşită de arhiepiscopul Ghenadiu. Într-o cupolă a bisericii din Suceviţa, se află un Hristos care seamănă foarte mult cu Jupiter. Părul cenușiu și barba, din acest portret, sugerează formal o statuie.

Pentru a evita astfel de rele, a trebuit, prin urmare, să se dorească o imagine certificată de Biserică, iar din secolul al V-lea sau al VI-lea au apărut legende care vorbeau despre originea acesteia, nu prin revelaţiile artei, ci prin mijloace supranaturale.

Prima legendă a fost cea a regelui Abgarus din Edessa, în Mesopotania. Eusebiu spune doar despre vindecarea săvârşită de o icoană, dar mesajul minunilor lui Hristos i-a inspirat pe contemporanii Domnului, astfel încât acest mesaj este mereu mediat de către un apostol trimis de Hristos.

Istoricul armean Moise de Chorene, în al cincilea veac, și grecul Euagrius, în secolul al VI-lea, adaugă, totuși, că Hristos i-ar fi dat mesagerului Abgarus darul minunat într-o imagine pe pânză. Alți scriitori greci repetă legenda și scriu despre minuni care au fost făcute de această icoană, care a fost adusă, în sfârșit, cu mare solemnitate, de la Edessa, la Constantinopol, în anul 944, și se spune că a fost depusă, mai târziu, în bazilica Sf. Silvester din Roma. Legenda înrudită a Veronicăi apare mai târziu, și anume în Europa Occidentală. Legenda este următoarea: Sfânta Veronica a şters, cu o cârpă, transpirația de pe chipul lui Hristos, atunci când Hristos ducea crucea grea pe Pragul Patimilor, și că pe această pânză ar fi rămas întipărit chipul lui Hristos. Deși o scriere greacă, din vremea lui Iustinian, menționează pe femeia sângeroasă, căreia i se atribuie statuia lui Hristos din Panea, legenda detaliată despre chipul Domnului, imprimat pe pânza Veronicăi sau pe o piesă a rochiei sale, care icoană, apoi, ar fi înlăturat nenorocirile provocate de împăratul roman, prin distrugerea Ierusalimului, ca pedeapsă pentru moartea lui Hristos, apare, mai întâi, într-un manuscris anglo-saxon din secolul al XI-lea și, curând, cu multe schimbări, la scriitorii ocazionali de mai târziu. În secolul al VI-lea, pe pământ bizantin, de exemplu, existau icoane cu chipul Domnului și, într-adevăr, cu rănile Sale, ca ilustraţii la mormântul Domnului și așezate acolo, dar apărute, cică, în mod miraculos, iar uni oameni, pictând ca un memento, au adus adăugiri la suferința Domnului, prin ceea ce desemna sensul pânzelor.

Doi munteni cu desagi – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)

Chiar și în al șaselea sau al optulea an al secolului respectiv, au fost expuse icoane cu Fecioara, atribuite evanghelistului Luca, care fusese și pictor. În sfârșit, spre finele secolului al VI-lea, apar mai multe imagini, care, fără a da amănunte despre istoria lor, au fost descrise drept „nu făcute de mâinile oamenilor” și au dus la dovada autenticității lor nu prin documente scrise, ci prin miracole realizate de acestea. În acest moment, toată rezistența învăţătorilor bisericii la imagini a dispărut, iar la sfârșitul secolului al VII-lea chiar un Sinod a declarat că reprezentarea trăsăturilor umane ale Mântuitorului era preferabilă imaginii tradiționale a idolilor. Evident, trăsăturile feței lui Hristos au fost deja stabilite, iar arta nu avea voie să se abată de la ele. De aici scrierea postulativă a unui anumit Lentulus, pe care un neistoric l-a făcut predecesorul lui Pilat, în guvernarea Palestinei, pentru prima dată prin secolul al XI-lea, când a apărut, probabil. În această scrisoare, pretinsă ca fiind adresată Senatului Roman, Hristos este descris ca un bărbat cu o creștere frumoasă, cu părul închis la culoare, fruntea luminoasă, fața fără pată, nasul și gura fără vină, barba foarte roșiatică, nu lungă, dar tăiată, şi cu ochii strălucitori. Portretul acesta oral corespunde cu portretele timpurii ale lui Hristos și din ea putem să înțelegem cel puțin cum s-a ajuns, treptat, la chipul ideal.

Pe un sarcofag din cripta Sf. Petru, care pare să aparțină secolului al IV-lea, Petru apare, probabil pentru prima dată, alături de reprezentările lui Hristos tânăr. De la începutul secolului al V-lea, găsim acest tip de reprezentare din ce în ce mai pronunțat, într-o serie de mozaicuri ecleziastice, printre care cele mai vechi sunt cel din bazilica Sf. Giovanni din Ravenna și cel de pe arcul triumfal al Sfântului Pavel, din Roma. În toate vedem caracteristici conexe, precum părul pieptănat despicat, iar de cele mai multe ori, o barbă scurtă pe bărbie. Cel mai vechi desen cu acest tip de imaginare apare mai ales în catacombe, în schiţări rudimentare, pe care nu avem voie să le plasăm în rândul icoanelor, dar au fost făcute, cu siguranță, nu mai târziu decât în ​​secolul al șaptelea. Multă vreme, acest tip de reprezentare a Mântuitorului tânăr, fără barbă, care a fost înzestrat, unde era preferată o concepție simbolică sau o transfigurare supremă, a fost păstrat, în timp ce tipul de înfăţişări cu barbă apărea în mai multe scene istorice sau de închinare. Icoanele au predominat.

Astfel, în Sf. Nazaro e Celso, la Ravenna este icoana cu păstorul cel bun, în deplină frumusețe tinerească, dar vizavi de Mântuitor, arde niște cărți eretice sau păgâne Sf. Apollinare, iar într-un ciclu cronologic al vieții lui Hristos, în scenele Patimilor, apare chipul lui cu barbă, nu ca în minunile și în discursurile sale din tinereţe. Dar o regulă de durată nu se formează imediat și, chiar în momentul răstignirii, după ce scena a fost aprobată, găsim deseori imaginea tinerească a lui Hristos.

Fata cu cofiţe, tablou de Eugen Maximovici

După tradiție, aproape numai tipul de chip al Hristos din epoca de doliu a venit asupra noastră și descoperim că aceleași caracteristici au rămas şi în reprezentările de astăzi. O poziție exactă a feței, părul lung, căzând în jos, de sub coroană, de culoarea alunei, o barbă scurtă, dar nu roșiatică, fața plină de seriozitate, dar fără amărăciune caracterizează tipul de înfăţişări ale lui Hristos. În orice caz, fiecare artist dă ceva deosebit acestui tip de portret, în funcție de viziunea sa. În această privință, ne interesează părerea a doi pictori moderni, pictorul Jobst, care este ocupat, în prezent, cu decorarea catedralei, pe de o parte, și regretatul nostru pictor diecezan, Bucewski, pe de altă parte. De la Jobst sunt de menționat, aici, decorația pitorească a bisericii din seminar și capela arhiepiscopală din reședință. De la Bucewski, de exemplu, deoarece biserica este situată aproape de Cernăuți, ar trebui menționat iconostasul bisericii din Revna. Dacă se compară aceste lucrări semnificative din punct de vedere artistic, se va observa că, cu aceeași intenție de a crea tablouri bisericești decente, apare, totuși, o mare diferență de concepție. Jobst, care astăzi este unul dintre cei mai importanți pictori bisericești, prezintă un tip mai auster și arhaic, în timp ce Bucewski a armonizat picturile bizantine vechi cu aure renascentiste și personale.

Figura lui Hristos în arta bizantină, așa cum o găsim mai ales în reprezentarea mitică sublimă a mozaicurilor din bisericile bizantine, este cea mai importantă figură din pictura bisericească și a primit, astfel, o tipologie specială, care cu siguranță, prin seriozitatea și solemnitatea devotamentului se face.

Din păcate, trebuie spus că, în timpul Renașterii, cei mai cunoscuți artiști ai Occidentului s-au angajat în pictura bisericească, pe când în bisericile orientale mai mult prin imitație, uneori jalnică și neînțeleasă, a tradiționalului s-a lucrat şi, astfel, în loc de rafinarea formelor, în limitele tradiționale, simplitatea continuă să se manifesteze şi, în ultimele veacuri, s-a confiscat o solidificare a tipurilor. Motivul constă în faptul că artiștii majori au fost mai puțin folosiţi la aceste lucrări și picturile au fost făcute mai mult de diletanţi.

Întrucât necesitatea cultivării artei în Orient a fost abia recent recunoscută, acum au apărut condiții mai bune. În țara noastră, predecesorul meu în pictura diecezană, Bucewski, a avut sarcina de a iniția o renaștere a picturii bisericești bizantine, prin utilizarea elementelor adecvate din arta bisericească a Occidentului, manifestată, în special, prin operele lui Fűhrich și Schnorr, care au atras şi pictura bizantină, prin formele lor baroce și prin creare de tipuri care, la fel ca ultimele opere ale pictorilor bisericeşti slavoni, au o formă serioasă și bine conturată și, în același timp, manifestă seriozitatea care nu s-a mai păstrat în pictura bizantină. Astfel, imaginile lui Bucewski din bisericile care se află în această țară apar nobile și solemne. Dar, în capodopera sa, iconostasul din Catedrala de la Agram, a oferit lucrări de ultimă oră pentru pictura bizantină.

Materialul de sens ales de mine, despre așa cum este tipul înfăţişării lui Hristos în arta bizantină, nu poate fi suficient de epuizat într-o prelegere. Dar, întrucât sunt mai aproape de această substanță prin activitatea mea, sper că am exprimat un argument convingător în această scurtă examinare“[1].

Fluieraţul, tablou de Eugen Maximovici

[1] Maximovicz, E, Tipologia chipului lui Hristos în arta bizantină, având în vedere deosebirile din pictura bisericească domestică, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 21-26