Istoricul „Bucovina Rock Castle” – 2017

2017: Abonamente online la Bucovina Rock Castle. Festivalul „Bucovina Rock Castle”, ediţia a VII-a, care se va desfăşura, în intervalul 25-27 august a.c. (în fiecare seară între orele 20.00-02.00), în şanţul de apărare al Cetăţii de Scaun Suceava, scoate la vânzare, în premieră din acest an, abonamente online (costul unui abonament pentru trei nopţi de festival fiind de 30 de lei) care pot fi procurate pe www.iabilet.ro.

La Festivalul „Bucovina Rock Castle”, organizat de Consiliul Judeţean Suceava, Centrul Cultural „Bucovina” şi Muzeul Bucovinei, vor evolua următoarele trupe:

25 august: Toy Machines (Suceava), Relative (Cluj-Napoca), Basska (Bucureşti), Planets of Zeus (Grecia), Russkaja (Austria);

26 august: Sky Swallows Challenger (Cluj-Napoca), Fluturi Pe Asfalt (Cluj-Napoca), Travka (Focşani), Luna Amara (Cluj-Napoca), Twelve Foot Ninja (Australia);

27 august: Unflicted (Bucureşti), White Walls (Constanţa), Altar (Cluj-Napoca), Kempes (Bucureşti), Anti-Flag (SUA) / Tiberiu Cosovan (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 173 din 2 august 2017).

Bucovina Rock Castle 2017. Început cu emoţii la Bucovina Rock Castle, ediţia a VII-a, care a avut loc în perioada 25-27 august, în şanţul de apărare al Cetăţii de Scaun a Sucevei. Mai întâi, cu câteva zile înaintea debutului, festivalul a rămas fără unul dintre grupurile aşteptate, Travka, unul dintre componenţii acestuia având probleme medicale. Varianta „de rezervă” a fost perfectă, înlocuitorii, grupul bucureştean E.M.I.L., făcând un show excepţional, mult apreciat de fanii care i-au îndrăgit încă de anul trecut. A fost apoi, în plin concert al deschizătorilor de pârtie – Toy Machines, o pană de curent, care a întrerupt cântarea când sucevenii de pe scenă erau la apogeu, iar cei din public tot aşa. S-a trecut uşor peste acest incident, la fel de uşor cum avea să se treacă şi spre sfârşit de următorul, când cablul celor de la Russkaja a cedat şi a mai fost nevoie de încă o întrerupere de vreo jumătate de oră.

Aş zice că în toate celelalte ediţii la un loc n-au fost atâtea întâmplări nefericite, publicul fiind însă înţelegător şi generos ca întotdeauna. De altfel, aşa cum remarcau şi organizatorii, chiar directorul festivalului, Mihnea Blidaru, lucrul cel mai important realizat în cele şapte ediţii a fost crearea unei veritabile comunităţi rock aici, la Suceava. Au trecut peste incident şi Toy Machines, după întrerupere venind pe scenă cei de la Relative din Cluj, grup care nu cred că a lipsit de la vreuna din ediţii. De data asta a survenit o schimbare de personal, în locul vechiului toboşar Toedru Bangros apărând un „new entry”, Alex Balex, după cum mi l-au dat ceilalţi membri pe lista de pe care am făcut prezentarea. Apropo: o mare parte din timpul de prezentare mi-a fost ocupată cu anunţuri despre obiectele pierdute, în majoritate telefoane, care şi-au regăsit, toate, proprietarii, prilej cu care mulţumesc încă o dată publicului pentru corectitudine.

Basska, din Bucureşti, grupul care cântă „muzică cu suflet”, chiar asta a şi făcut, fiind primit cu aceeaşi dragoste cu care a fost întâmpinat şi la precedenta prezenţă aici. A urmat, vorba lui Ion Drăguşanul, „asediul austriac asupra Bucovinei”, primul dintre cele două grupuri prezente fiind, conform întregii familii Drăguşanul (că şi Andi zicea la fel, ba se mai şi mândrea că el i-a convins să vină!), revelaţia acestei ediţii a BRC. Într-adevăr, trio-ul Mother’s Cake care cântă, conform chitaristului/vocalistului Yves, o combinaţie de space rock cu psychedelic, a fost realmente excepţional, vocea şi chitara fiind o combinaţie de Page şi Plant cum nu am mai auzit.

Finalul primei seri a aparţinut, evident, tot Austriei, prin grupul Russkaja, alcătuit din ceva muzicieni cu origini ruseşti, dar şi băştinaşi austrieci, cu piese cântate predilect în rusă, produsul muzical fiind ceea ce ei numesc „Russian turbo polka metal” sau, dacă vreţi, „Kosmopoliturbo”, cum se intitulează ultimul lor album, datat 2017.

Continuare fără fisură. Cea de-a doua seară a fost una fără întâmplări neprevăzute, totul decurgând conform programului, mai puţin… programul însuşi! Adică, de unde în prima seară s-a pornit totul la fix, în cea de-a doua s-a întârziat aproape un sfert de oră cu sound check-ul unora dintre grupuri, lucru care oricum nu a deranjat pe nimeni. Invazia austriacă din seara de debut a fost înlocuită de cea clujeană, trei din cele cinci grupuri provenind de acolo. Primii au urcat pe scenă cei cinci Sky Swallows Challenger, aflaţi la prima prezenţă şi la festival, şi în Suceava. I-au urmat Fluturi Pe Asfalt, un cvartet tot clujean, care a avut o extraordinară priză la public, ceea ce mă face să cred că vor mai fi chemaţi şi la ediţiile următoare.

S-a făcut apoi o breşă în pachetul clujean prin apariţia lui E.M.I.L., grupul bucureştean care le-a dat o mână de ajutor organizatorilor, înlocuindu-i în ultimul moment pe cei de la Travka. Au fost primiţi la fel ca anul trecut, adică cu multă dragoste, chiar cu entuziasm, ei având deja un grup semnificativ de fani aici. Cel mai aşteptat moment al serii l-a constituit apariţia altor clujeni: Luna Amară, de departe cel mai iubit grup din întreaga istorie a festivalului. Acum, cu atât mai mult, deoarece anul trecut Mihnea Blidaru a hotărât să nu cânte, spre a lăsa loc şi altor grupuri să se afirme. Un gest de mare generozitate din partea directorului festivalului, un gest nu tocmai frecvent în lumea muzicală românească. Aşa cum era de aşteptat, publicul a aplaudat, a cântat împreună cu Mihnea şi cu ceilalţi, a dialogat consistent, ba parcă ar mai fi vrut şi ceva bis… până dimineaţă, cred! N-a fost, fiindcă timpul fiind întârziat, mai aveau de cântat şi grecii numiţi Planet of Zeus, un cvartet considerat cel mai bun grup de hard rock/heavy metal din Grecia. Fără a avea termen de comparaţie, întrucât muzica grecească în general nu e prea cunoscută la noi, cred totuşi că aşa este, Planet of Zeus având un sound consistent, chiar interesant, cu momente de virtuozitate excepţionale.

Închei aici cronica primelor două zile ale festivalului cu o concluzie: acest eveniment este deja unul intrat în conştiinţa rockerilor din Suceava şi din întreaga ţară, ceea ce părea acum şase ani o aventură transformându-se în timp într-un reper cultural major / Doru Popovici (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 193 din 28 august 2017).

Final la Bucovina Rock Castle, într-o ultimă seară care a adunat câteva generaţii de rockeri. Programul divers al ultimei seri a Festivalului Bucovina Rock Castle a adunat în Cetatea Sucevei mai multe generaţii de iubitori ai rockului. Câteva mii de rockeri s-au adunat duminică seara pentru ultima reprezentaţie a festivalului sucevean, devenit atât de îndrăgit de-a lungul celor şapte ediţii derulate în şanţul de apărare al Cetăţii de Scaun.

Începutul serii de duminică a fost în forţă, descărcând energia unui stoner rock cu influenţe alternative peste tinerii veniţi să-i vadă pe cei de la Unflicted, un grup înfiinţat de doar doi ani de zile. Formată în Bucureşti, această trupă tânără are deja la activ un album intitulat „Exposed” şi a făcut o impresie bună pe scena de la Cetate. Au urmat constănţenii de la White Walls, multaşteptaţi la Suceava, unde ajung destul de rar. După o perioadă de pauză, cei patru s-au reîntors în forţă cu o mare poftă de a-şi etala noile compoziţii în faţa publicului din nordul ţării. Atmosfera a fost apoi înviorată de etno metalul celor de la Dirty Shirt, care au creat o atmosferă de nebunie, plină de voie bună. Într-un show incendiar, cei doi vocalişti şi trupa din spate i-au făcut pe spectatori să vibreze la unison, cu telefoanele aprinse. Am aflat despre ei că s-au înfiinţat în micul orăşel Seini de lângă Baia Mare, în urmă cu 10 ani, şi că au avut întotdeauna planuri mari legate de perfecţionarea stilului lor unic.

Nume grele pe scenă pentru un final pe măsura întregului festival. Câteva generaţii de rockeri au vibrat împreună în partea a doua a serii de duminică, în timpul ultimelor două apariţii pe scena Bucovina Rock Castle. Cu o istorie lungă în spate, una dintre cele mai bune voci din România a fost auzită pe scena festivalului prin prezenţa lui Ovidiu Ioncu Kempes. De data asta în fruntea unui grup care îi poartă numele, Kempes, un adevărat rocker până în măduva oaselor, începând de la voce, feeling şi gestică, le-a arătat vechilor săi fani o formă de zile mari, întreaga audienţă cântând alături de el şi trupa lui piese vechi ale trupei Cargo, alături de care a dobândit celebritatea. El le-a arătat încă o dată fanilor de toate vârstele cât de mult îi iubeşte, transmiţând o energie unică.

Când oboseala îşi spunea cuvântul, după trei nopţi petrecute în muzică, dans şi multă bere, legendarul Uli Jon Roth şi-a făcut loc pe scenă, alături de Tokyo Tapes Revisited, pentru a le arăta celor rămaşi pe poziţii că nici ploaia şi nici oboseala nu pot învinge dorinţa de a asculta o muzică venită dintr-o altă epocă a rockului. Pusă în scenă cu stil şi bun-gust şi având în spate un grup al cărui vocalist de zile mari a făcut senzaţie, muzica lui Uli Jon Roth a plăcut şi celor tineri, rămaşi să o asculte pe o ploaie torenţială. Hituri din repertoriul trupei Scorpions, îmbrăcate acum în maniera proprie a marelui chitarist, alături de compoziţii proprii, pline de forţă, au arătat un nou proiect prin care inventatorul unui nou tip de chitară – Sky guitar – arată lumii că a rămas unul dintre cei mai importanţi muzicieni ai generaţiei sale şi nu numai. Plăcerea de a mânui chitara s-a văzut din primul şi până la ultimul acord al concertului, festivalul neputându-se încheia mai bine decât printr-un tribut adus marelui chitarist Jimi Hendrix. Prin interpretarea unică şi fascinantă a două piese din creaţia lui Hendrix, pe care muzicianul german l-a preţuit atât de mult, ”All along the watchtower” şi „Little wing”, Uli Jon Roth a reamintit audienţei de unde vin începuturile acestei muzici, atât de îndrăgită de cei veniţi să petreacă un minunat sfârşit de săptămână la Bucovina Rock Castle, în Cetatea Sucevei / Radu Lupaşcu (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 194 din 29 august 2017).

BRC 2017: Prima seară, primele probleme. Festivalul Bucovina Rock Castle a ajuns la a VII-a ediţie. Lucru pe care părea a nu-l şti şi prezentatorul evenimentului, care în deschiderea acestuia a ţinut-o langa cu „ediţia a VI-a”! După ce a coborât de pe scenă, cel puţin trei dintre cei prezenţi acolo, în backstage, i-au explicat, pe înţelesul lui, cum că 6 nu e 7, pe principiul „iarna nu-i ca vara”. Am încercat să aflu de unde vine eroarea şi în cele din urmă am înţeles: prima ediţie a fost în 2011, iar acum suntem în 2017. Omul a scăzut una din alta şi i-a dat 6. Ştiu precis că a fost aşa, întrucât ăla eram eu. N-are sens să cer scuze, ci doar să promit că până la ediţia următoare o să mă pun la punct la genul ăsta de calcule. Asta a fost prima minune, reparată de primii din program, Toy Machines, al căror leader, Andi Drăguşanul, a avut grijă să repete la microfon de câteva ori numărul corect. Iar tocmai când cântau ultima piesă din program s-a produs şi primul incident tehnic: a căzut curentul. Nu peste tot, stâlpii de iluminat alimentându-se din altă sursă, ci exact unde era nevoia mai mare: pe scenă şi la pupitrul de sunet. Până au fost aduşi meşterii de acasă, până au înlocuit (undeva în interiorul Cetăţii!) siguranţele arse rămase de la Ștefan cel Mare, să tot fi trecut vreo 20 de minute, ceea ce înseamnă totuşi un record de viteză la depanare. De bine ce s-a terminat cu asta, avea să vină una şi mai şi: înaintea ultimei apariţii din programul serii, grupul austriac Russkaja, a mai căzut o dată… nu, nu tot curentul, ci doar un cablu, cel principal de sunet. Aşa că a urmat o altă jumătate de oră de şedere, în care vocalistul grupului m-a rugat de câteva ori ca atunci când voi urca pe scenă să anunţ că ei îşi cer scuze pentru întârzierea… de care nu se făceau vinovaţi! A fost o dovadă de profesionalism, de bun simţ şi de respect faţă de public, numai bună de dat exemplu. Mai trebuie să spun şi că grupul Mother’s Cake, tot austriac, era cât pe ce să nu poată fi prezentat! Asta, fiindcă am luat de bun ce publicase „Crai Nou” cu două zile înainte, respectiv prezenţa pe scenă, vineri, a grupului grecesc Planet of Zeus. Aiurea! Ei erau programaţi sâmbătă, iar vineri Mother’s Cake. Prima zi a fost, aşadar, o înlănţuire de erori şi accidente, din care, mai ales datorită publicului minunat, am ieşit cu toţii nebătuţi. Mai ales eu / Doru Popovici (Jupînu’, 30 august 2017).

BRC 2017: Da, a fost şi muzică.În numărul trecut v-am povestit despre ciudatele întâmplări care au populat prima seară a ediţiei 2017 a Festivalului Bucovina Rock Castle. Au fost mai multe decât în toate ediţiile anterioare la un loc, astfel încât despre muzica în sine nici n-am mai apucat să scriu. Deschiderea festivalului a făcut-o Andi Drăguşanul cu grupul său Toy Machines, sucevenii care au lipsit de pe scenă la o singură ediţie, cea de anul trecut. Atunci, cei doi oficiali, Andi şi Mihnea Blidaru, au hotărât să cedeze locurile lor de drept de pe scenă în favoarea unor new entries. Ei bine, fanii n-au fost tocmai fericiţi atunci, aşa că acum s-au dezlănţuit chiar de la primele sunete, Toy Machines având mereu o primire cât se poate de entuziastă. Curentul a căzut chiar pe ultima lor piesă, iar următorii, clujenii Relative (şi ei abonaţi la aproape toate ediţiile), au refuzat să cânte… unplugged. După revenirea curentului, au urcat şi au produs acelaşi show dinamic cu care i-au făcut mereu pe spectatori să dezlănţuie nişte pogo-uri de mare angajament fizic. Nu s-au semnalat victime.

Bucureştenii numiţi Basska se laudă că ei cântă „music with soul”, şi chiar aşa e: pun suflet cât încape, iar publicul simte asta şi cuplează la toate iniţiativele lor, ba mai şi cântă împreună cu ei pe mai toate piesele. Penultimii au fost trei austrieci reuniţi sub titulatura de Mother’s Cake, despre care şi Ion, şi Andi Drăguşanul spuneau cu mult înainte că vor fi revelaţia acestei ediţii. Da, au avut dreptate, fiindcă deşi trimeteau la Led Zeppelin (o voce cât se poate de asemănătoare cu a lui Plant, ba şi o chitară amintind de Page), austriecii au fost originali şi extrem de muzicali. Tot Ion Drăguşanul m-a făcut să-l citez spre final, când am anunţat, cu cuvintele lui, că „asediul austriac asupra Bucovinei continuă”, ideea fiind că şi ultimul grup, deşi numit Russkaja, era tot austriac. Cântând pe filiera Bregovici – Zdob şi Zdub, cei şapte vienezi au cântat cu predilecţie piese în ruseşte, multe din ultimul lor album „Kosmopoliturbo” / Doru Popovici (Jupînu’, 6 septembrie 2017).

BRC 2027: o seară paşnică. După lanţul de întâmplări nefericite din seara de deschidere, zău că m-am dus cu emoţii în cea de-a doua, dar şi cu speranţa că toate bubele se spărseseră cu o zi înainte. Şi se pare că aşa a şi fost, din moment ce a doua seară a Festivalului a fost complet lipsită de incidente ori accidente. Cu toate acestea, muzica s-a auzit cu puţină întârziere, oricum, în limita „sfertului academic” (care oricum nu se ştie exact ce înseamnă!), chestie mai normală decât ce se întâmplase în prima seară, când startul s-a dat la ora 20.00, de parcă eram în Germania ori Anglia, nu în România! Deschiderea au făcut-o clujenii Sky Swallows Challenger, grup relativ tânăr, înfiinţat în 2009. A fost o veritabilă seară clujeană (de altfel în backstage au fost permanent discuţii despre capitala rock-ului românesc: Cluj sau Bucureşti?), fiindcă şi cel de-al doilea grup venea tot de acolo: Fluturi Pe Asfalt, cei patru fiind de asemenea pentru prima dată nu doar la festival, ci şi în Suceava, unde nici ca turişti nu au ajuns până acum. A sunat bine, drept pentru care cred că îi vom revedea şi în ediţiile următoare. Capitala a fost reprezentată de E.M.I.L. veniţi în locul grupului Travka, retras cu cîteva zile mai devreme din motive medicale. E.M.I.L. au fost primiţi cu entuziasm, publicul amintindu-şi de prestaţia lor entuziasmantă de anul trecut. Aşa a fost şi anul ăsta, cu scandări, cântări pe 2.000 de voci şi rechemare pe scenă. Despre Luna Amară n-are sens să detaliem. Sunt tot clujeni (deci al treilea grup de acolo într-o singură seară, record absolut), iar pe Mihnea Blidaru publicul nu-l iubeşte fiindcă e şi directorul Festivalului, ci pur şi simplu fiindcă este un personaj cu totul special, un mare artist, nu doar muzician, iar peste toate vorbeşte publicului exact pe înţelesul acestuia. În încheiere au evoluat grecii de la Planet of Zeus, despre care site-urile de specialitate zic că ar fi cel mai bun grup de hard rock/heavy metal din Grecia. Probabil că da. Păcat că publicul s-a rărit pe final, grecii cântând în faţa a doar vreo 1.000 de oameni / Doru Popovici (Jupînu’, 13 septembrie 2017).

BRC 2017: final grandios. Ca mai mereu, ultima seară de Festival este şi cea mai grea, nu fiindcă s-ar produce cine ştie ce evenimente neprevăzute, ci pur şi simplu deoarece urmează să se termine o nouă ediţie, iar nouă nu ne mai rămâne decât să începem să facem „A.M.R”-ul până la următoarea. Ceea ce pare de-a dreptul neverosimil este că deja am traversat şapte ediţii, la anul urmând să ne vedem pentru a opta oară în şanţul Cetăţii. Au deschis seara despărţirii cei numiţi Unflicted, grup înfiinţat cu doi ani în urmă la Bucureşti. O prestaţie rezonabilă, urmată de cea a constănţenilor White Walls, grup cu multe performanţe în palmares, cea mai importantă fiind câştigarea competiţiei naţionale „Global Battle of the Bands”, ceea ce i-a dus în finala mondială de la Kuala Lumpur din anul 2011. Trecerea către capetele de afiş a făcut-o Dirty Shirt, un grup absolut minunat, izvorât din… Seini, Maramureş, ceea ce mi se pare absolut senzaţional. Trebuie să spun că au fost poate cea mai plăcută prezenţă din întreg Festivalul, combinaţia de metal cu muzică populară, totul punctat cu mult umor, fiind apreciată entuziast de tot publicul. Despre Kempes ce să spui? Poate doar că a rămas şi el surprins că puştimea din faţa sa îi cunoştea piesele la fel de bine ca el însuşi şi că le-a cântat de la cap la coadă mai bine decât ar fi făcut-o părinţii celor prezenţi, cei care l-au cunoscut pe Ovidiu Ioncu „Kempes” încă din anii ’80. În sfârşit, Uli Jon Roth, legenda vie, chitarist la Scorpions în perioada 1974 – 1978, un muzician enorm, un chitarist, un profesor de chitară, un inventator de chitară (celebra „Sky”) şi un om cât se poate de plăcut, ca toţi marii artişti ai lumii. Am discutat preţ de vreo 15 minute cu el, mi-a dat voie să spun absolut ce consider eu că trebuie spus în prezentare, aşa că am fost destul de scurt şi, ceea ce în mod vădit i-a făcut mare plăcere, am încheiat anunţând că urmează Uli Jon Roth… and Roll! / Doru Popovici (Jupînu’, 6 septembrie 2017).

Arhiva „Monitorul de Suceava“: