Iosif Vulcan: Despărţirea

*

Nu ştiu din ce pricini (folosirea abuzivă a neologismelor “lătineşti”?), opera lirică a lui Iosif Vulcan a rămas în închistarea limbajului etimologist, fără să încerce cineva să o recupereze şi să ne-o ofere în limbajul contemporan. Ceea ce nu este greu, dovadă fiind poemul “Despărţirea”, pe care l-am copiat astăzi:

*

Mândrul soare-n depărtare,

Colo, sus, la răsărit,

Se-mbrăca, cu pompă mare,

În veşmântu-i strălucit;

Dar inima-mi iubitoare

Se încinse-n negru doi,

Căci al dânsei dulce soare

Nu mai surâdea vioi.

*

Ce suavă dimineaţă

Peste cer se revărsa,

Nicăieri o neagră ceaţă

Nu zării pe faţa sa;

Însă cerul zilei mele

Fu tot negru, de nori plin,

Inima-mi ofta de jele,

Pieptu-mi scoase tot suspin

 *

Căci era clipita-n care

Fericirea-mi apunea,

Întrucât în depărtare

Se ducea copila mea.

Ah, minut de despărţire,

Mult erai întristător,

Sub acea nefericire

Apăsat, stăteam să mor,

 *

Dar copila-ncântătoare

Mângâios îmi zice-aşa:

„Răsări-va şi-al nost’ soare,

Şi noi iară ne-om vedea!”.

Însă dânsa, deodată,

Îşi întoarse ochii vii

Şi pe faţa-i adorată

Două lacrime zării

 *

Şi ce ea, prin vorbe-uşoare

Şi prin fapte, n-a putut

Aste scumpe lăcrămioare

Mult mă mângâiau plăcut;

Căci aceste lăcrămioare

Îmi spuneau încet, mereu:

„Te iubesc eu cu ardoare,

Cu credinţă, scumpul meu!”.

 *

Iosif VULCAN

(Familia, Anul III, 1867, nr. 31, p. 1)