Ion Grămadă, pe urmele lui T. Robeanu
*
În arhivele Academiei Române, se află, de pe urma lui Gh. Popovici, vrafuri de scrisori de la particulari, articole din jurnale, discursuri şi studii în domeniul vechiului drept românesc.
*
Un sentiment de pietate faţă de memoria lui, aşa de scumpă tinerimii bucovinene, dar şi curiozitatea m-au îndemnat să răscolesc aceste manuscrise, foaie după foaie, căutând să dau peste vreo poezie inedită, peste vreo scrisoare de interes literar sau biografic, să cetesc studiile lui nepublicate despre vechiul drept românesc, dar, fiind mai ales cu gândul la detestabila dezlănţuire de patimi josnice, ce-au otrăvit, iarăşi, în timpul din urmă, inimile bucovinenilor, doream ca, răsfoind aceste manuscrise, să retrăiesc, cu gândul măcar, în acea neuitată vreme de redeşteptare naţională, când a apărut, a trăit şi a luptat el în viaţa noastră politică jertfindu-şi toată averea pentru noi. Această jertfă prea mare a fost motivul principal al morţii sale năprasnice.
*
Răsfoind aceste manuscrise, care vor servi, cândva, ca documente pentru istoria Bucovinei, am aflat şi alte lucruri, am intrat, fără să vreau, în intimităţile intelectualilor rommâni din Bucovina, văzându-i pe mulţi nemascaţi. Pe o mulţime dintr-înşii, care, în Bucovina, trec drept români buni, dezinteresaţi, i-am văzut în altă lumină, şi m-am încredinţat că sunt români de paradă, nişte figuri de carton. M-a înspăimânta primejdia culturii şi limbii germane, care fac ravagii în rândurile românilor bucovineni, cari nu-şi dau seama de acest pericol ameninţător.
*
Toate partidele noastre politice au luptat când în contra rutenilor, când în contra evreilor, dar nicicând împotriva superioarei culturi germane, care, la noi, nu produce altceva decât nişte „catâri intelectuali” neproductivi, cum a spus-o un distins profesor universitar din Bucureşti (Nicolae Iorga – n.n.).
*
Între scrisorile adresate lui Gh. Popovici, sunt o sumedenie de felicitări de sărbători, dar mai ales cu ocazia alegerii lui ca deputat în Parlamentul din Viena. Bucovina întreagă e reprezentată în aceste scrisori şi cărţi de vizită, pe care el nu le-a distrus, cum a făcut cu cele mai de seamă, ci le-a lăsat parcă anume ca să servească de documente ale păcatelor şi indolenţei noastre. Trei sferturi din aceste felicitări, trimise de preoţi, advocaţi, medici, învăţători, judecători, profesori, ba chiar şi de deputaţi, sunt scrise şi tipărite în nemţeşte! Şi să nu se uite că scrisorile acestea, care nu erau destinate pentru publicitate, sunt oglinda cea mai fidelă, tocmai pentru că-i intimă, a culturii şi mentalităţii românilor bucovineni.
*
E interesantă constarea ce-am făcut-o: pe toţi aceşti gratulanţi „intelectuali” i-am aflat, după vreo lună de la alegerea lui Popovici ca deputat, venind cu alte scrisori, în care cereau o parohie mai bună, o permutare, un sprijin de la Dietă sau protecţie pentru ocuparea unui post de copist etc., dar şi aceste cereri, precum şi multe alte epistole, erau toate în limba germană sau într-o oribilă şi stâlcită limbă românească.
*
Am aflat, însă, şi o scrisoare de la un ţăran sau, mai bine zis, muntean din Câmpulung, o scrisoare care-i şi naivă, şi frumoasă, şi serioasă. Şi ce credeţi că cerea acest muntean cuminte şi cinstit? Pământ, vreo parohie grasă, vreun post de copist sau poate mijlocirea lui Popovici pentru o subvenţie? Ferit-a Dumneueu! El cerea şcoală, un liceu românesc la Câmpulung! Iată cât de frumos scrie el româneşte, cu mult mai frumos decât toţi „intelectualii” noştri la un loc! Adresa e aşa:
*
„Cătră mult doritul nostru d. doctor Gheorghe Popovici, mult iubitul nostru deputat şi Luminătorul Românilor din Bucovina. Dumnezeu să-l trăiască şi să-l ferească de duşmani, şi nouă să ne fie tuturor veşnic!
*
Noi ne-am ruga la mare mila d-tale să ni faci un Gimnaziu, ca să mai vie şi Românii la o cinste, că nu ţi-ar trebui alt bine să faci, că mulţi copii de-ai noştri s-ar folosi, şi mare bine ni-ai mai face pentru neamul nostru românesc, cât de curând în Câmpulung, şi în anul viitor; că mulţi oameni îşi iau băieţii de la Suceava pentru depărtare, şi cărţile-s scumpe, dar aici tare bine ar fi. Noi avem băieţi cari învaţă foarte bine; s-ar putea să ni iasă domni, dară până la Suceava îi foarte departe; şi noi pentru aceia te-am ruga, ca şi pentru celelalte treburi fi neajunsuri, dacă dă bunul Dumnezeu să-ţi lungească anii vieţii, să biruieşti ce-ai gândit. Amin!
*
Că tare se mai bagă toţi veneticii la alegeri şi împing pe Români, ca să rămânem de ruşinea veneticilor, dar Dumnezeu să te binecuvânteze şi mulţi ani să-ţi dăruiască. Amin. Ormă (?) Alexandru Rusu a scris aceasta”.
*
Am rămas foarte emoţionat, cetind scrisoarea aceasta, scrisă cu litere mari, greoaie, într-un caieţel mic, cu învelitoare verde, de acelea, pe care le cumpără ţăranii noştri pentru pomelnicul morţilor neuitaţi. Generaţii întregi, zeci şi sute de ani, vor vedea acest caieţel verde, în Arhivele Academiei Române, împreună cu scrisorile şi cărţile de vizită nemţeşti şi franţuzeşti ale „domnilor”, care scrisori vor fi o mustrare neîncetată la adresa inleleclualilor români din Bucovina, doritori de pensii, de posturi lăptoase şi subvenţii nemeritate. Caieţelul cel verde, însă, e un testimoniu de laudă pentru ţărănimea noastră, care ştie că deputaţii, aleşii ei, au să lupte numai pentru cultura şi drepturile întregii naţiuni româneşti, nu pentru favoruri personale, după cum cred „domnii”.
*
Se vor întreba cetitorii: cum, şi în Bucovina se tipăresc cărţi de vizită în franţuzeşte? Da, din fericire am aflat numai una şi pe aceasta ceteşti: „Le Chevalier…, docteur in droit!”.
Scrisorile acestea prezintă un tablou foarte variat, caleidoscopic. Două sunt de la M. Teliman, pe care le-am copiat în întregime. Iată ce scrie, pe o carte de vizită, nenorocitul nostru foilelonist: „Domnule doctor Popovici! Sunt prea blnav; n-am făcut nimic. Eu nu pot să mă urnesc. Cu distins respect, M. Teleman”.
*
Nişte participanţi la un banchet îi trimet salutări şi închină păhare în sănătatea lui. Diletantul în istoria românilor, F. A. Wickenhauser, îi mulţumeşte pentru nişte copii de documente şi-l roagă să-i traducă ceva, din româneşte, în nemţeşte, căci el „nu prea ştie româneşte”, o mărturisire care explică atâtea greşeli în opera lui Wickenhauser. Evreii îşi arată şi aici obrăznicia, vârându-i-se în suflet şi intitulându-l cu „lieber” sau chiar „liebster Popovici”. Iar d. Aurel Onciul, marele nostru romanizator, care, într-unul din numerele trecute ale „Foii Poporului”, îi dădea încă un ghiont fostului său prieten, mort acum, îi scria atunci: „Scumpe George! Fără să vreau mă gândesc la sărutarea dată lui Hristos în grădina Ghetsimani!”.
*
Unii dintre cerşitorii români de posturi bine plătite şi îmbinate cu puţină muncă îi scriau epistole nemţeşti, pe hârtie… roză, sperând că astfel le va satisface mai degrabă dorinţele. Un oarecare Iakob Handel – să fie cel ce a insultat preoţimea noastră? – îl felicită într-o poezie, dorind ca dl. Gh. Popovici, ajuns deputat, să nu-l uite, ci „er soll sich erinnern an das dicke Mandel. Mit Hochachtung: Jakob Handel”!
*
Se păstrează şi un foarte frumos şi gingaş răvaş către iubita lui, precum şi o importantă scrisoare de interes politic , adresată dlui Aurel Onciul: Popovici a fost prevăzător şi şi-a făcut o copie după respectiva epistolă, pe care voi publica-o altădată şi în alt loc.
*
Între hârtiile lui Popovici, am dat de o satiră politică la adresa fostei societăţi „Concordia”. E scrisă în felul satirelor lui Mihail Teliman, şi-i intitulată astfel: „O zi în Abdera, foi rupte din carnetul unui Cernăuţean, de M. (Marţial) Democritos”. Scrisul satirei nu-i al lui Popovici, e străin. Poate că-i unul din debuturile lui Teliman, trimise lui Popovici, spre îndreptare. Acesta face o mulţime de observaţii potrivite, pe margini, corectând pe unele locuri; de altfel, scrisul nu seamănă cu cel din epistolele de mai târziu ale lui Teliman. La începutul satirei, se află unele descrieri, într-adevăr frumoase, pe mijloc, însă, dar mai ales spre sfârşit, acţiunea e foarte dezlânată şi banală.
*
Cele mai de seamă manuscrise sunt, însă, studiile, în româneşte, despre vechiul drept românesc. Unele sunt isprăvite şi au chiar corectura pentru tipar, altele, iarăşi, nu-s decât nişte încercări, de pe vremea când era student, făcând parte din societatea „Junimea”, de la Cernăuţi. Sute de hârtii, cu notiţe privitoare la acele studii, aşteaptă încă omul care le va rândui şi publica la locul lor, împreună cu toate studiile de prin „Convorbiri”, „Candela” etc. şi cu poeziile rămase de pe urma lui Gh. Popovici.
*
Tinerimea bucovineană, al cărei conducător a fost, precum şi toate societăţile culturale din Bucovina sunt datoare să-şi arate prinosul lor de recunoştinţă, adunând banii necesari pentru editarea operelor lui Gh. Popovici, pentru care se va afla, cred, cineva care să le strângă, să le copieze sistematic şi să le publice.
*
Ion Grămadă
*
(Neamul Românesc Literar, Anul II, No. 52, 26 Decembre 1910, pp. 825-829)
*