ion drăguşanul: stigmatul lui prometeu

*

aprind în ceruri candele părinţii

ca să-mi vegheze nopţile barbare

în care eu încă desfac cu dinţii

aceeaşi ostenită întrebare,

deşi nici ei nu i-au aflat răspuns

şi nici urmaşii nu au să-l găsească,

şi-n coastă o lumină mi-a străpuns

şi sângele a prins să vremuiască:

 *

părinţii sunt în cer, nu pe pământ!,

îi strig, atunci, aceluia ce vineri

cu-nchipuiri şi cu vânări de vânt

să-mi ceară: umileşte-te, creştine!,

când sunt ursit revoltelor postume

şi de aceea-ncarcerat în trup,

vremelnicit prin desluşiri şi nume,

când rănile-mi cu alte răni le-astup

*

şi văd în ceruri şirul de morminte

din lungul şir al celor ce s-au dus

şi sufletul a început să cânte

şi îşi aşterne giulgiul drept apus:

părinţii sunt în cer, nu pe pământ!,

mai strig, o dată, umbrelor zălude

de-nchipuiri şi de vânări de vânt,

chiar dacă ştiu că nimeni nu aude

*

NOTĂ: probabil că acesta va fi titlul viitoarei mele cărţi de poezie, stigmatul lui prometeu.