Între „norocul cel bun şi… norocul cel prost”

         Ştefăniţă Vodă, ajuns voievod la doar 9 ani, după moartea părintelui său, Bogdan, a avut parte, în bătălii, de „norocul cel bun”, începând din 8 august 1518, când îi zdrobea pe tătarii lui „Albu sultan de la Piericop” la Şerbanca, ferind ţinutul geografic al Bucovinei de o sălbatică năvală.

        În 1523, „în luna lui aprilie, în cetatea Hârlăului, Ştefan Vodă a tăiat pre Arburie hatmanul, pe care zic să-l fie aflat în viclenie, iar lucrul adevărat nu se ştie. Numai atâta putem cunoaşte că norocul, fie unde are zavistie, a ales un om ca acela, ce a crescut Ştefan vodă pe palmele lui, având atâta credinţă, şi, în tinereţile lui Ştefan vodă, toată ţara ocârmuia, unde mulţi vrăjmaşi i s-au aflat, cu multe cuvinte rele l-au îmbucat în urechile domnului său.
        Ci pururea tinerii se pleacă şi cred cuvintele cele rele (a puhlibuitorilor). Şi acea plată a luat de la dânsul, în loc de dulceaţă, amar, pentru nevoinţa lui cea mare, că nici judecat, nici dovedit, a pierit. De care lucru mulţi înspăimântaţi din locuitorii ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată ca şi Arburie, că nu multă vreme după aceea, într-acelaşi an, au tăiat şi pe feciorii lui Arburie, pe Toader şi pe Nichita” (Ureche, p. 132).

        Aflat într-un permanent conflict cu boierii, Ştefăniţă Vodă avea să moară, la Hotin, în 14 ianuarie 1527, fiind înmormântat la Putna. „Acest Ştefan vodă întru tot semăna cu firea moşului său, a lui Ştefan vodă cel Bun, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândea, şi lucrul său îl ştia purta, măcar că era tânăr de zile; altminteri, era om mânios şi prea lesne vărsa sânge” (Ureche, p. 135).

        Petru „Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, după numele muierii ce a fost după un alt bărbat, târgoveţ din Hârlău”, a fost uns domn în 20 ianuarie 1527, cică şi la sfatul lui Ştefăniţă Vodă, dat în zilele convalescenţei.

        În vara anului 1527, sosind dinspre Kracowia, un călător anonim face prima descriere a Moldovei, textul lui rămânând nucleul „Chorographiei” pe care o va publica, în 1541, la Viena, Reicherstorffer.
        În 1527, ţinutul din nordul Moldovei, deci teritoriul geografic Bucovina, cum era numit în cancelaria şi în relatările polone, „este destul de frumos şi foarte şes, şi nespus de bogat în văi şi oraşe şi sate, fără întărituri şi cetăţi – afară de una singură, numită Suceava (Czyczowe), înconjurată de ziduri – şi e întărit oarecum de la natură de râuri potrivite.
        În această regiune se vede că nimic nu lipseşte din cele trebuincioase omului pentru nevoile sau plăcerile sale, întrucât sunt dealuri cu vii şi, de asemenea, în orice loc ţara e binecuvântată şi foarte îmbelşugată în roade şi ogoare, şi în toate cele folositoare traiului; este şi foarte bogată şi în iazuri şi bălţi şi heleşteie într-atâta, încât omul nu poate dori nimic mai mult de la natură pentru nevoile vieţii.
        Apoi, în această parte a Moldovei, sunt munţi foarte bogaţi în mine de aur şi de argint, care, printr-o muncă necurmată, aduc, din zi în zi, un câştig şi un folos tot mai mare.
        Este adevărat că poporul de aici este primitiv şi rustic, totuşi este destul de deprins cu treburile războiului, după obiceiul lui. Ei au păstrat, de la început, până acum, cu foarte mare evlavie, credinţa Sfântului Pavel.
        Ci, aici, sunt deosebite credinţe şi secte, precum a rutenilor, a sârbilor şi a armenilor, a bulgarilor şi a tătarilor, şi chiar un număr destul de mare de saşi catolici locuiesc, risipiţi, în această ţară.
        Toţi sunt supuşi voievodului Moldovei.
        Fiecare naţiune, însă, se foloseşte şi se slujeşte de legile şi obiceiurile ei, după voia sa.
        Şi, tot aşa, călugării creştini, ce au îmbrăţişat călugăria, se bucură de toată libertatea în slujbele şi ceremoniile lor, potrivit canoanele bisericii şi tagmei lor.
        Aici ascultarea supuşilor faţă de principele Moldovei este foarte mare, şi pedeapsa şi mustrarea celor ce greşesc sunt nespus de grele şi de aspre” (Călători, I, pp. 192, 193).

        Petru Rareş a năvălit, cu oaste, în Ardeal, „prădând Ţara Secuiască”, ba chiar şi Braşovul şi Bistriţa, în trei rânduri, pe parcursul anului 1528. În anul următor, a năvălit în Pocuţia, pe care o revendica, pe baza împrumutului nereturnat din 1388.

         După trei războaie în Pocuţia, s-a încheiat pacea, dar „nu răbdă oastea leşească, ce era la margine, lăsată de strajă, ci a intrat în ţară, la Moldova, de a prădat şi a ars Cernăuţii şi alte sate, până la Botoşani, neavând moldovenii nici o grijă, fiind pacea legată” (Ureche, p. 142).
        Drept represalii, moldovenii au intrat în Podolia, au prădat şi ars localităţile mai mari, apoi au zdrobit o oaste leşească pe cursul superior al Siretului.

        În 1538, ca urmare a plângerii polonilor, turcii intră în Moldova, mai curând pentru a proteja Moldova de o posibilă ocupaţie polonă, pregătirile crăiei pentru un mare război fiind în toi. Petru Rareş, trădat de boieri, fuge în Transilvania, iar boierii se bulucesc, îngrijoraţi, la Bădeuţi.

        În „Itinerariul turc”, deci în jurnalul lui Soliman Magnificul, se menţionează un popas al sultanului şi al oştilor sale la Reuseni, în 13 septembrie, apoi, în 14 septembrie (duminică), un popas de nouă zile la Suceava, unde, în ziua de 20 septembrie, „s-a ţinut un divan şi s-a numit domn pentru Ţara Moldovei un vlăstar din familia domnească, cu numele de Cetne (Ştefan Lăcustă), fost domn. Boierii fugiţi au venit şi au sărutat mâna Domnului.
        Padişahul, ocrotitorul lumii, a binevoit să se întoarcă şi a plecat spre capitala sa. Duminică (21 septembrie – n.n.), plecând din Suceava, s-a poposit în localitatea numită Iandoş (Băneştii, de azi)” (Călători, I, p. 385).

        Iată cum este descris acest episod şi de Ureche: „Prădând şi stropşind Ţara Moldovei împăratul Suleiman, şi fiind ţara bejenită spre munţi, strânsu-s-au vlădicii şi boierii ţării, la sat, la Badeuţi, de s-au sfătuit cu toţii ce vor face de acea nevoie ce le venise asupră.
        Mai apoi, din toate, au ales sfatul ca să trimită sol la împăratul, cu mare rugăminte şi plângere, să-i ierte.
        Şi aşa au ales, dintre dânşii, pe Trifan Ciolpan, de l-au trimis sol în Suceava, la împăratul, de se rugară de pace şi-şi cerură domn. De care lucru, văzând împăratul rugămintea lor, s-a milostivit şi i-a iertat, şi a trimis la dânşii, cu Ciolpan, pe un ceauş mare, cu credinţă, de i-a chemat pe toţi la împărat, în Suceava. Care cu mare frică au mers şi au căzut la picioarele împăratului, pe care i-a iertat împăratul şi cu dragoste i-a primit, ca pe nişte robi ai săi.
        Mai apoi, le-a pus domn pe Ştefan vodă, feciorul lui Alixandru vodă, şi el s-a întors înapoi, cu multă dobândă, dimpreună cu toată oastea sa.
        De aici, Ştefan vodă, cu vlădicii şi cu toţi boierii, a petrecut pe împărat până la Dunăre şi, acolo, a întors împăratul tot pleanul şi robii, câţi s-au aflat de faţă, şi birul încă le-au iertat.
        Şi, de aici, a trecut Dunărea, iar Ştefan vodă s-a întors la scaunul său, la Suceava” (Ureche, p. 149).

        Anton Verancics susţine că „sultanul s-a întors la Constantinopol după ce a capturat o uriaşă comoară, precum şi mult bănet, pe care, după cum am auzit, îl îngropase voievodul Petru, în nişte butoaie foarte mari de vin, în chiar cetatea Suceava, şi nenumărate veşminte de lână şi de mătase, şi bătute cu ţinte de aur, pe care le-a găsit, şi, după ce fuseseră pricinuite Moldovei cele mai mari pagube – şi aceasta nu din partea turcilor, pe care, până atunci, îi oprise, chiar de la început, Sultanul de la jaf, cât mai ales din partea tătarilor” (Călători, I, p. 422).

        Petru Rareş, fugar în Ardeal, obţine, în cele din urmă, iertarea lui Soliman Magnificul, urmând să revină pe tronul Moldovei pentru o a doua domnie.

        Între timp, la Suceava, „s-au vorovit o samă de boieri din curtea lui (Ştefan Lăcustă), anume Găneştii şi Arbureştii, şi la aşternutul lui, unde odihnea, l-au omorât, în cetatea Sucevii.
        Începători şi aţâţători ai acestui lucru au fost Mihul hatmanul şi Trotuşanul logofătul, de s-au vorovit, într-o seară, ca nişte lupi gata spre vânat, ca să înece oaia cea nezlobivă, adică pe Ştefan vodă, şi, dând învăţătură slugilor lor ca toţi să se înarmeze, şi dându-le şi jurământ, ca să le fie cu dreptate, s-au pornit cu toţii.
        Şi, într-un foişor, sus, în cetate, unde odihnea, la aşternutul lui, au risipit uşa şi, neştiind Ştefan vodă nimic de aceasta, s-a sculat, fiind numai cu cămeşa, iar ei, cu toţii, ca nişte lei sălbatici au năvălit asupră-i şi, multe răni făcându-i, l-au omorât şi l-au scos afară” (Ureche, p. 155).

        Complotiştii l-au înscăunat, rapid, pe portarul Sucevei, Alexandru Cornea, voievod al Moldovei, apoi, pentru că prinseseră de veste că Petru Rareş revine, cu binecuvântarea sultanului şi cu „Imbrea aga, cu ieniceri şi cu multă oaste turcească”, l-au abandonat şi pe Cornea, care, după doar două luni şi trei săptămâni de domnie, cade în mâinile oştirii lui Rareş şi este decapitat, împreună cu singurul boier care îi rămăsese alături, Pătraşco.

        În 19 februarie 1541, Petru Rareş intra în Cetatea Sucevei.
        „Petru vodă, dacă a sosit la Suceava şi s-a aşezat la scaunul său, acolo a aflat în
viclenie şi pe Mihul hatmanul (ctitorul bisericii din Horodniceni – n.n.), şi pe Trotuşanul logofătul (ctitorul bisericii din Părhăuţi, ginerele lui Luca Arbure – n.n.), şi pe Crasneş, şi pe Cozma, de la care multă pedeapsă şi nevoie avusese Petru vodă, în domnia dintâi, când a pribegit Petru vodă din ţară… Îndată i-a prins şi cu grele munci i-a muncit, iar mai apoi le-a tăiat şi capetele” (Ureche, p. 158).

        După alte câteva expediţii în Ardeal, dar dublate de o temeinică aşezare a ţării, „Petru vodă, fiind bătrân de zile şi căzând în boală grea, a plătit datoria sa, ce a fost dator lumii, şi s-a săvârşit, (în 1545) septemvrie 2, vineri, la miezul nopţii, şi cu cinste l-au îngropat în mănăstire, în Pobrată („A fratelui”, Probota – n.n.), ce este făcută de dânsul (pe locul mănăstirii lui Petru Muşat – n.n.), cu multă jale şi plângere, ca după un părinte al său, care n-a fost mai jos decât alţii, ci a lăţit hotarul ţării, că pe săcui de multe ori i-a ars şi i-a prădat, şi, luându-le cetăţile şi oraşele sub puterea sa, i-a supus. Şi atâta groază le dăduse că, la vremea norocului celui prost, când era şi pribeag la dânşii şi se scăpase de domnie, şi după ce se dusese la turci, lăsându-şi doamna sa, cu coconii şi avuţia în Ciceu, necum să se bage să-i jefuiască, ci încă i-au păzit şi i-au socotit, până la venirea sa, în al doilea rând.
        Aşijderea, şi cu leşii, de multe ori, s-a bătut, şi Pocuţia încă le-a fost luat” (Ureche, p. 164).