În 7 august 1984, m-am născut a doua oară

Fata mea, Ana Cozmina

Cărțile străvechi ale omenirii vesteau că omul este ursit pentru „șapte lumi”, iar „cele şapte lumi pot fi explicate ca lumile tatăl, bunicul, şi străbunicul, fiul, nepotul, şi strănepotul, şi însuşi jertfitorul” (Mundaka-Upanishad, I, notă de subsol, p. 31). Dar în 1984 nu prea știam eu cum vin viziunile îndătinate ale omenirii și nici nu prea aveam un orizont, din care să sorb puterea de a trăi și de a năzui. Din fericire, în dimineața zilei de 7 august a apărut, în calea sufletului și a minții, un mugur de crăiasă, un lăstar de lumină, o zeiță pentru restul zilelor mele, căreia, pentru că și miracolele poartă câte un nume, i-am zis, după ce am căutat printre antecesoare, Ana-Cozmina. Și am început să exist și să știu pentru ce exist.

Viorica, privindu-şi urmaşii

E adevărat: fiecare copil vine pe lume cu norocul lui, pe care îl răsfrânge asupra celor „șapte lumi”, cărora le ești jertfitorul. Am văzut, am trăit asta prin Cozmi și Andi, prin Darius și Carina, și tocmai de aceea, în ziua nașterii Crăiesei mele, nu pot să-mi ignor duioșia, adică universul sentimental, care există dincolo de tot și de toate, fiind singurul care și contează.

Andi, suflând în lumânări, ajutat de Cozmina

La mulți ani, prințesă,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!