"Îmi dai oştenii sau te tai?" | Dragusanul.ro

„Îmi dai oştenii sau te tai?”

 

 

Şi au trecut munţii, în fruntea a câtorva sute de făgărăşeni aspri, îmbrăcaţi în haine miţoase. În cale li s-a ivit un pâlc de munteni, din rândurile cărora s-au desprins doi călăreţi, în vreme ce Vlad slobozea ultimele porunci pentru intrarea în luptă. Solia l-a surprins şi, când solii micii oştiri muntene s-au apropiat suficient, a dat pinteni calului, îndreptându-se spre ei.

 

– Unchiule Vlaicu! Unchiule Caloianul!…

 

Apoi s-a întors spre Ştefan, care, însoţit doar de căpetenia de tâlhari Tăbâltoc, se apropia în trap mărunt:

 

– Sunt unchii noştri, Vlaicu şi Caloianul, fraţii mai mici ai mamei tale, Doamna Oltea…

 

Ştefan, care nu mai era un copilandru, ci deja un adolescent, şi-a muşcat mustaţa bălaie, care începuse să dea în spic:

 

– Şi-atunci de ce sunt în fruntea vrăjma-şilor?

– Nu sunt vrăjmaşi, ci oamenii care i-au rămas credincioşi tatălui meu, Vlad Voievod; au venit să ne slujească.

 

Mica oştire făgărăşeană, întărită cu câteva sute de munteni, a întins corturile, a aprins focuri şi s-a aşternut la popas. Ştefan, care încă nu-şi cunoscuse unchii, îi cântărea, în tăcere, încercând să le sfredelească sufletele cu ochiul minţii, pe care generaţiile târzii aveau să-l numească ochi intuitiv. Nu cu intuiţia, ci cu ochiul intuitiv, cel din ce în ce mai ofilit şi mai neputincios, dintre sprâncene. Observă, mai întâi, că unchiul Caloianul, ca şi bătrânul Păstor din Rarău, are un cerc albastru, dar mai puţin viu, între sprâncene. Când văzuse, pentru prima dată, un astfel de ochi, crezuse că înseamnă un desen şamanic, aşa cum îşi fac solomonarii, şi nu un organism viu şi încă funcţional al minţii omeneşti, care minte, odată cu trecerea veacurilor şi cu câştigurile în civilizaţie pierde tot atât din funcţionalităţile metafizice.

 

Caloianul părea să fi rămas pe gânduri, zâmbind unor aduceri aminte doar de el ştiute. Avea pleoapele lăsate, iar dialogul dintre fratele său, Vlaicu, şi nepotul Vlad, despre anihilarea pâlcurilor boiereşti care-l ţineau în scaunul domniei pe Vladislav, părea să nu-l intereseze. Dar nimeni nu ştia nimic despre puterile minţii lui şi despre misiunea pe care o primise de la Marele Păstor, ca ucenic în iniţierile tăinuite ale credinţei dintotdeauna, credinţă care, prin Iisus, Soarele Dreptăţii, îşi contura specificul nou de revoluţie spirituală a omenirii, dar fără a se îndepărta de ceea ce a fost dintotdeauna: o nara-ţiune cosmică, în care se îmbinau şi, deci, puteau fi descifrate, toate ursirile vremelniciei. Îi plăcu firea dreaptă şi plină de demnitate a lui Vlad şi îl încântă firea zvăpăiată de stea în clocot a lui Ştefan. Chestiunilor mult prea pământeşti ale disputei pentru putere nu-l interesau, pentru că ştia preţul biruinţei: sfinţenia sau anatema. Cale de mijloc nu există, indiferent de povara pe care o duci pe suflet. Omul dăinuieşte nu prin faptele sale bune sau rele, ci prin binele sau suferinţele pe care le aduci încrengăturilor durabile ale neamului tău. Valorile istorice se schimbă de la un veac la altul; ceea ce a fost ieri bine, poate deveni mâine rău; valorile istorice sunt doar nişte simple convenţii, care se rup şi se fărâmiţează din bolta senină a valorilor umane, care sunt veşnice; în rest, doar o suprapunere densă şi vâscoasă de umbre, doar rătăciri şi cărări desprinse din Cale pentru a împovăra cu deşertăciune şi deşert largul luminos şi mereu proaspăt al naturii.

 

Pe neaşteptate, Caloianul tresări, atunci când Vlad izbucni aproape mistic, aidoma unui izvor proaspăt, prea multă vreme zăgăzuit în stâncă:

 

– Acei câţi se poartă cu duhul lui Dumne-zeu, aceia sunt fiii lui Dumnezeu, spune dumne-zeiescul apostol, căruia, pe urmă mergându-i, cei iubitori de dreptate, care se străduiesc spre cele bune, au dobândit viaţa dorită, cele pământeşti lăsându-le pământului şi alipindu-se de cer, auzind acel fericit glas de bucurie, pe care veşnic îl şi aud: „Veniţi, binecuvântaţi-i părintelui meu, să moşteniţi împărăţia gătită vouă, de la întemeierea luminii!”. Cărora şi eu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, Io Vlad voievod şi domn a toată ţara…a binevoit domnia mea, cu a sa bunăvoinţă, cu inimă luminată şi curată a domniei mele, să proslăvesc pe Dumnezeu, care m-a proslăvit şi m-a ridicat cu slavă în scaunul sfântrăposaţilor părinţi ai domniei mele…

 

– Da, acesta e Vlad cel adevărat, dar necunoscut, în ciuda faptului că aşa va rămâne în sfinţenia vremelniciei!, spuse iluminat Caloianul, iar frazele lui, Vlaicu, aprobă cu o vagă înclinare a capului, prin care fruntea se pleacă pentru a trăi respectul faţă de ceea ce cu adevărat contează.

 

Trecu o vreme, iar la un alt foc de tabără, Caloianul, care ştia că în regatele maghiar şi polon voievodul, mai curând căpitan de ţinut decât nobil, desemna cel mai mic rang nobiliar, glumi pe seama acestei deşertăciuni omeneşti, de a-ţi dori să fii doar un biet slujitor, dar care are autoritate asupra slugilor stăpânului său.

 

– Nu-i aşa, domnia ta, unchiule! Sau nu va fi aşa; dacă vom deveni voievozi ai ţinuturilor noastre, vom putea face ca voievod să însemne principe autoritar, despot, precum în veşnic birui-torul Bizanţ. Iar de la creşterea puterii noastre se poate dura puterea ţării.

 

Caloianul zâmbi amuzat. Ştia că omul ar trebui să râvnească la puterile depline, cu care a fost înzestrat dintotdeauna, dar iată că el renunţă la dimensiunea dumnezeiască, mereu ademenit de deşertăciunea puterii vremelnice. Omul nu-şi mai ajunge sieşi şi se revarsă dominator în toţi ceilalţi, chiar şi cu preţul răstignirii. I se păru atât de ciudată ruperea aceasta voluntară din mit, din metafizic, şi risipirea nisipoasă în legendă, pe calea fără de întoarcere a vremelniciei, încât nu mai zise nimic, deşi zâmbetul îi rămăsese agăţat de obraz ca o icoană.

 

*

 

În primăvară, la Târgovişte, tânărul Vlad Voievod îşi răzbună fratele. Poate că era şi un act de dreptate în această impunere la ispăşire, dar înverşunarea cu care se bucură Vlad Voievod de suferinţele boierilor care l-au chinuit şi ucis pe viteazul Mircea, după decapitarea, la Bălteni, a lui Vlad Dracul, în 1446, spulberă aura dreptăţii pentru a face loc negurii răzbunării. Conştienţi de îndreptăţirea lui Vlad Voievod de a-şi răzbuna fratele, boierii, deşi se simţeau nedreptăţiţi de soartă, au acceptat moartea, din poziţia celor înfrânţi, dar vociferau pentru o moarte demnă, cuvenită rangurilor fiecăruia dintre ei. Iar Vlad, ascultându-i, a izbucnit în râs:

 

– Aveţi dreptate, domniile voastre, aşa că voi porunci să vi se respecte rangurile… Gâdeo, fă ţepele mai mari sau mai mici, în funcţie mărimea pe care o vor călăuzi spre cer. Cei mari să aibă ţepele cele mai lungi! Înţelesu-m-ai?

 

Gâdea, un italian turcit, care îşi spunea Mustafa, iar mai nou Ionică, îşi puse oamenii la treabă pentru respectarea întocmai şi întrutotul a poruncii stăpânului ţării.

 

Un imens vaier al suferinţei inundă zările, şiroind până dincolo de ele, atunci când ucigaşii lui Mircea erau ridicaţi, unul după celălalt, în stâlpii ascuţiţi al unei altfel de răstigniri pe cer. Aşa era veacul, plin de cruzime. Peste tot în lume, nu doar în Europa, execuţiile erau însoţite de chinuri inimaginabile şi de satisfacţia sfidător afişată a biruitorilor. Mila creştină era doar o vorbă în vânt, aruncată aproape indiferent la câte o slujbă religioasă, pentru că natura umană a acelor generaţii omeneşti se nutrea până dincolo de saţietate cu icnetele purgatoriului pământesc, impus de sălbăticiunea firilor omeneşti, care savurau suferinţa semenilor cu voluptate. Pe cruce, pe rug, în ţeapă se murea lent, se smulgeau sufletele din trupuri cu leneşă violenţă, iar toate aceste crime monstruoase distribuiau cununile de spini nu după vinovăţii individuale, ci colective, adesea incluzând şi familiile, inclusiv pruncii, celor care, în loc să moară în luptă, au preferat o rămăşiţă de amăgitoare speranţă şi s-au predat.

 

Conform moralei creştine a acelui veac, pentru un despot crăiesc, regal sau voievodal, însemna o glorie, şi personală, şi a creştinătăţii, să i se împlinească drept hărăzire obligaţia şi dreptul ca, după cucerirea puterii, să treacă „negreşit prin ascuţişul sabiei pe locuitorii din cetatea aceea, s-o distrugi în întregime, împreună cu tot ce va fi în ea şi să treci chiar şi vitele prin ascuţişul sabiei”. Cu perspectiva aceasta biblică avea să-şi privească Ştefan distrugerea Brăile, în 27 februarie 1470, când „vărsă din plin şi mult sânge, şi arse cu desăvârşire târgul şi n-a lăsat viu nici pe copilul din pântecele mamei şi spintecă sânul mamelor şi smulse copiii din el”.

 

Cruzimea omenească însemna, pe atunci, în toată lumea despotică, inclusiv în despotismul religios, un mijloc de disciplinare a maselor, deci o metodă psihologică de mare impact şi eficienţă, privită şi subliniată drept slujire adevărată a lui Dumnezeu; iar oamenii nu-şi puneau întrebări, chiar dacă nu pricepeau, de pildă, de ce Iisus şi Sfânta lui Maică, niciodată proprietari în viaţa lor pământească, aveau nevoie, în ceruri, de atâtea averi, de bani, de moşii şi de robi.

 

Vlad Voievod, care folosise trasul în ţepe la Târgovişte, ca să răzbune martiriul lui Mircea, adoptă lucid, după aceea, folosirea acestei adevărate psihologii sociale pentru o mai bună organizare a statului, dar şi ca mijloc la fel de per-suasiv împotriva oştilor care-i călcau ţara. Iar luciditatea aceasta, care nu însemna şi cruzime, avea să o probeze şi în ultimul an al vieţii sale, când plecase, însoţit doar de câteva sute de moldoveni şi munteni, să-i ajute pe maghiari în recucerirea cetăţii Belgrad. Ajunsese prin preaj-ma zidurilor cu o zi mai devreme şi, ca să nu piardă timpul, în timpul zilei îşi strecurase oştenii, deghizaţi în turci, în cetate, iar noaptea porni atacul, iar garnizoana, năucită, i se predă. A doua zi, în faţa zidurilor cetăţii Belgrad apăruse o pădure de turci urcaţi în ţepe, îngrozindu-l chiar şi pe comandantul trupelor maghiare, care exclamase cutremurat:

 

– Dumnezeule, ce monstruozitate!

 

– Da’ de unde, domnia ta! Am pus în ţepe doar pe turcii căzuţi în luptă, ceilalţi fiind închişi în pivniţe, ca prizonieri, iar răniţii trataţi la mă-năstire… Dar dacă pe domnia ta, care îmi eşti aliat, te cutremură o astfel de privelişte, îţi poţi închipui ce efect va avea asupra trupelor otomane care vor veni să recucerească Belgradul?

 

Şi, într-adevăr, disciplinata şi curajoasa armată turcească rupse rândurile şi se împrăştie în neorânduială, bântuită de spaime, după ce dădu cu ochii de cumplita privelişte a iadului pământesc din vecinătatea Dunării. Fără să ucidă inutil nici un vrăjmaş, dar folosind oarecum diabolic trupurile celor căzuţi în luptă, Vlad Ţepeş avea să evite nu doar o bătălie, ci şi moartea a mii şi mii de alţi combatanţi.

 

*

 

După aproape un an de slujbă ostăşească în Muntenia, Ştefan nu mai avea răbdare. I se părea că Moldova ţipă disperată prin sângele lui şi că îi reproşează că pierde timpul prin alte oşti, unde, în fond, Ştefan ucenicea şi descifra tainele cele adânci ale războiului. În fiecare seară, intra în cortul vărului său, iar Vlad Voievod, deja agasat de atâta stăruinţă, răspundea plictisit:

 

– Încă nu eşti copt!

 

Dar Ştefan, care deja împlinise 18 ani, nu doar că nu mai avea răbdare, dar se şi simţea cu tălpile pe primele trepte ale maturităţii sale, pe care păşea sigur de sine, deşi avântat. Iar răspunsul lui Vlad, repetat, cu aceleaşi inflexiuni, în fiecare seară, îl scotea din minţi mai abitir decât o cumplită nedreptate. În timpul zilelor, se lua cu treburile ostăşeşti, luptând ba împotriva cetelor boiereşti potrivnice, ba a celor ale nume-roşilor pretendenţi la tron, care se iveau, de peste tot, pe neaşteptate. În jurul lui făceau zid tâlharii lui Tăbâltoc, pe care Vlad ar fi fost dispus nu doar să-i angajeze, ci să-i şi înnobileze, dar Tăbâltoc nici nu vroia să audă despre părăsirea celui pe care el şi-l alesese drept stăpân, într-o clipă de stare mistică, în care i se păru sau chiar îşi auzi străbunii şi strănepoţii îndemnându-l aidoma. Nici Tăbâltoc nu mai avea răbdare:

 

– Măria Ta, suntem deja treisprezece, cu unchiul Măriei Tale, Vlaicu; dacă urcăm Siretul, şi ţara se va trezi, şi-atunci nici o oştire leşească nu ne va mai putea sta în cale. Să mergem, Măria Ta, să ne luăm îndărăt Moldova!

 

Ştefan ştia că nu doar mercenarii leşi, ci şi mai toţi boierii moldoveni, cuceriţi de o bună guvernare, vegheau cu mare credinţă asupra noii domnii. Avea nevoie de o mică oaste, pe care numai vărul său putea să i-o pună la dispoziţie, o ceată puternică în luptă, care să-i asigure prima victorie şi, prin ea, sprijinul poporului. Cu fiecare zi care trece, puterea şi autoritatea lui Petru Aron sporesc, iar înfrângerea lui se va dovedi din ce în ce mai anevoioasă. Încă nu e copt? Dar unchii Vlaicu, luptătorului, şi Caloianul, înţeleptul, nu sunt atât de copţi, încât să-i pârguiască şi lui mintea? Încă nu e copt? Dar oare victoriile din ultima vreme, ale oştenilor pe care i-a condus în luptă, nu dovedesc contrariul.

 

Vreme de o eternitate s-au rostogolit, tot mai anevoios, clipitele unei jumătăţi de zi, apoi, seara, pe lună plină, Ştefan a intrat în cortul domnesc, a înşfăcat un iatagan din panoplie şi, năpustindu-se spre vărul său, a întrebat rece, cu glas îngroşat şi întărit de tăcere:

 

– Îmi dai oştenii sau te tai?

 

Ţepeş, care scria ceva tainic braşovenilor, îl privi încruntat pe sub sprâncenele stufoase şi abia apoi izbucni într-un hohot de râs, care făcu să se clatine pădurile şi munţii din apropiere:

 

 

– Acuma, da! Acum eşti copt!