i
IABLONIŢA
Aşezată pe malul drept al Ceremuşului Alb, lângă Coniatin şi aproape de Câmpulung Rusesc, „Iabloniţa românească”, după cum era inserată în hărţile Marelui Stat Major austriac, la 1774, era populată, încă din 20 mai 1762, când egumenul Putnei arendează munţii unor „ruşi din Putila”, cu huţuli, aşa că, în 1774, 69 gospodării, împrăştiate pe coaste de munte, întregeau un sat pitoresc şi în continuă dezvoltare, care va ajunge, în 1784, la 82 gospodării, răspândite în trei cătune, Holoşena, Ialovicioara şi Plaiu, la poalele munţilor Berdo, Hrebeneşti, Maximeţ şi Medjeve.
În 12 iulie 1793, baronul Vasile Balş, care stăpânea Iabloniţa, o vinde lui Iacob Romaşcan.
În 24 iunie 1795, Mihalachi Giurgiuvan, care îşi făcea testamentul, stăpânea „parte din Iabloniţa”.
Biserica Sfântului Mihail din Iabloniţa a fost construită, pe locul unei bisericuţe vechi, în 1877, fiind dotată cu un iconostas în 1901. Capela Naşterii Maicii Domnului avea să fie construită în 1883.
În 1843, bisericuţa veche din Iabloniţa, cu 937 enoriaşi, avea postul vacant, patroni bisericeşti fiind Mihail de ROMAŞCAN, Georgie de GIURGIUVAN şi Grigore de AIVAS. În 1876, patron bisericesc rămăsese doar Grigore de AIVAS, paroh fiind Miron GRIBOVSCHI, care păstorea 1.105 suflete. În 1907, când patron bisericesc era Ladislaus graf BAWOROWSKI, comuna bisericească Iabloniţa, Holoşena, Ialovicioara şi Plai îl avea paroh pe Ştefan HALIP, născut în 1864, preot din 1894, paroh din 1899, cantor fiind, din 1900, Cornel PATAKOWSKI, născut în 1849.
În Iabloniţa funcţiona, din 1884, o şcoală cu o clasă .
În 1890, Iabloniţa avea 1.190 locuitori. Primar era Michail Mironeţ, paroh – Constantin Iaworowski, învăţător – Calinic Şcraba, iar cantor bisericesc – Cornelie Potakowski.
În 1910, „Iabloniţa românească”, în care se stabiliseră şi vreo sută de evrei, era în totalitate o localitate huţulă.
IACOBENI
Satul „Ecobenilor de pe Bistriţă”, care, în 23 mai 1765, erau chemaţi la judecata vornicului câmpulungean Constantin Cantacuzino de către Toader Tolovan, „zicând Tolovan că are şi el moşie acolo unde şed Ecobenii”, pe locul „ce-i zic Tolovan şi pentru că au chemat pe tată-său Tolovan”. Câştig de cauză au avut „Ecobenii”, foşti emigranţi transilvăneni, stabiliţi de multă vreme în munţii obştilor înfrăţite câmpulungene.
În 1775, Iacobenii încă mai ţineau de Vatra Dornei, împreună cu care avea 4 popi şi 302 ţărani, în mare majoritate dorneni, din moment ce, în 1784, au fost înregistrate la Iacobeni doar 70 familii.
Între anii 1780-781, minereurile de cupru şi de mangan, precum şi cele de fier au fost descoperite în munţii din vecinătatea Iacobenilor, iar un investitor german Karl Manz, Cavaler al Mariensee, a concesionat terenuri şi a trimis recrutori, în regiunea Zips din Slovacia, în căutare de mineri dispuşi să se mute în Bucovina.
În 1783, zidari şi dulgheri din regimente de Transilvania, puşi la dispoziţia lui Manz, au început construcţia unei turnătorii în Iacobeni, proiect finalizat în 1784, când s-a folosit materie primă adusă din Transilvania. În acelaşi timp, s-au construit douăsprezece case pentru muncitori, puse la dispoziţia primilor colonişti, germani din Transilvania şi din Zips, deci din regiunea dintre Gelniće, Smelniće, Opaka, Stoss şi Iaco, de unde au venit 22 familii. Primele opt familii de germani, sosite din Zips (Slovacia), în 1785, au fost: Schröder, Mieslinger, Stark, Schneider, Knobloch, Wahnsiedel, Hoffmann şi Theiss.
În 1784, la Eisenthal, s-au stabilit ţipterii Weisshaupt, Brier, Klein, Scheike, Henig şi Stark. Prima casă, pe malul Bistriţei Aurii, a fost construită de Johann Klein.
În 1786, alţi imigranţi au sosit în Jakobeni, într-un grup cuprinzând douăzeci şi cinci bărbaţi şi cinci femei, proveniţi din sate ale landului Grundler (Zips), unii dintre ei lucrând la Rafinăria de sare din Pleschberg, lângă Iacobeni, mutată, în 1892, la Cacica.
În 1796, alte patruzeci de familii germane din Zips se stabilesc la Iacobeni, printre acestea, Hoffmann, Mieslinger, Schröder, Stark şi Gleisner. Ulterior, vin, din Silezia Superioară, familiile Jalowsky, Gaschinsky, Nikelsky, Zawetzky, Gorsky, Schirosky, Ottschowsky şi Terschansky.
Colonişti primeau, la sosire, o casă sau un bordei, dar şi bucata de teren din jur, fără drept de înstrăinare, inclusiv prin moştenire, pe care le stăpâneau, pentru o sumă de 30-40 coroane, plătită în rate, pe durata activităţii lor minereşti.
Învăţământul în limba germană funcţionează, la Iacobeni, din 1808, primul profesor fiind fostul maistru cizmar Leiser, printre elevi numărându-se copiii familiilor Steiner, Krieger, Lang, Muhm, Gartner, Gotsch, Sapadi, Kollarek, care familii au construit şi o şcoală cu două camere, demolată, după un secol de funcţionare, de noul director al şcolii nemţeşti din Iacobeni, Carl Frankendorfer, un emigrant din oraşul maghiar de Modra, care a coordonat construirea a două clădiri şcolare noi, cele care există şi astăzi.
Numele germanilor din Iacobeni şi al oraşelor germane din care proveneau s-au păstrat , din EINSIEDL sosind familiile Drotzinger, Duck, Gärtner, Göttel, Hönig, Joschy, Klein, Kohler, Kolarik, Koschka, Kozmann, Kucharek, Lerch, Löffler, Meitner, Münich, Nigelski, Regetz, Sapadi, Schlosser, Schneider, Seufzer, Simon, Stark, Steiner, Spitschuh, Thomasi, Theiss, Weishaupt şi Wenzel; din GOLLNITZ au venit familiile Brauer, Brodacz, Gotsch, Gorski, Hennel, Hermely, Kandra, Knoblauch, Krieger, Leutscher, Muhm, Müller, Quirsfeld, Skibak, Ublauer şi Wagner); din SCHWEDLAR, Dobosch, Grän, Heinz, Knebel, Kotzur, Müller, Theiss, Tambor şi Wenzel; din SCHMOLLNITZ, Reiss, Stenzel şi Terschanski; din LAPOSCH, Tauber, iar din STOSS, Otschofski şi Zippenfenig.
În 1825, Ioan Zugrav, administratorul parohial din Iacobeni, vânduse Direcţiei minelor şi topitoriilor din Iacobeni casa parohială, acareturile şi un loc de 30 prăjini, pentru 149 lei şi 32 creiţari, casă cumpărată, tot de Zugrav, dar cu 400 lei, de la Dumitru Ecoban. Conform dreptului valah, încă în vigoare prin munţii noştri, locuitorii comunei aveau întâietate la cumpărare, aşa că, în 8 ianuarie 1825, răscumpărau casa parohială, acareturile şi terenul de la directorul Direcţiei minelor şi topitoriilor, Johann Meneş, administratorul bisericesc rămânând cu banii încasaţi în buzunar.
În 5 iunie 1836, când forjorul („hămurai”) neamţ Filip Henris se stabilea la Iacobeni, el a cumpărat o moşioară, în Poiana Iacobenilor, de la Niculai Groza din Iacobeni şi de la Ion Iacoban din Ciocăneşti.
Biserica Sfântului Gheorghe din Iacobeni a fost construită, în anii 1817-1818, din banii Fondului Religionar şi din ofranda lui Grigore ERHAN. Iconostasul a fost făcut în 1831, o reparaţie generală a bisericii făcându-se în 1868.
Biserica Sfinţilor Mihail şi Gavril din Valea Putnei, filială a celei din Iacobeni, fusese ctitorită, în 1762, de Ioan TĂPĂRDĂU şi de Metodie CÂRPĂ din Dorna Candreni. În 1843, când parohia Iacobeni, Valea Putnei şi Puciosu avea 533 enoriaşi, altarul bisericii era slujit de Georgie IANOVICI. În 1876, preot era Ioan BERARIU. În 1907, comuna bisericească Iacobeni, Ciotina, Puciosul şi Valea Putnei îl avea paroh pe Nicolai MIHALCE, născut în 1865, preot din 1892, paroh din 1905, cantor fiind, din 1900, Nicolai NICHITUŞ, născut în 1847.
În Iacobeni au funcţionat câte o şcoală germană de băieţi şi de fetiţe, cu 4 şi, respectiv, 3 clase, din 1870, dar şi o şcoală filială cu o clasă. Şcoala din Valea Putnei, cu o clasă, a fost înfiinţată în 1871 .
În 1890, comuna Iacobeni avea 2.858 locuitori, primarul Nicolai Nichituş fiind şi cantor bisericesc. Paroh era Victor Ţurcan, iar învăţători erau Wilhelm Decker, Amalia Decker şi Leopoldina Hlavin.
Banca populară raiffeisiană din Iacobeni, Ciocăneşti şi Valea Putnei s-a înfiinţat în 1903, sub direcţiunea lui Oreste Tarangul nobil de Valea Uţei. Din consiliul de conducere şi control făceau parte Grigori Vartic şi vistierul Gavriil Beleca. Cabinetul de lectură funcţiona, din 1896, în cancelaria comunală, cu 24 membri, 32 cărţi şi 3 abonamente la gazete. Această primă bibliotecă era condusă de Victor Ţurcan, Nicolai Nichituş şi Alexandru Dranca.
La Valea Putnei funcţiona, din 1898, cabinetul „Dreptatea”, în casa lui Gavril Larion, cu 58 membri, 66 cărţi, 2 abonamente la gazete şi o avere de 35 florini şi 48 creiţari, conducerea acestei biblioteci în formare fiind asigurată de Constantin Hău, Gavril Larion şi Emilian Nimigean.
IACOBEŞTI
În 12 decembrie 1627, Miron Barnovschi Vodă întărea lui Grama şi jupânesei Anghelina, nepoţii lui Vascan Horeş şi ai lui Lupu Cup, jumătate din satul şi moşia Iacobeşti. Cealaltă jumătate aparţinea neamului Stârcea, care, în 6 aprilie 1659, prin Miron Stârcea, stăpânul „unei moşii din Iacobeşti”, obţinea hotarnică nouă, înspre Româneşti, cu moşia lui Gheorghe Mălai. Hotarul cuprindea toponimele: pâraiele Racova şi Horaeţ, Cornişor, Poiana de Jos, vârful Lazul Mongulei, Fântâna lui Baloş , pârâul Racoviţa „care se cheamă Malora”, hotarul Comâneştilor.
În 8 martie 1667, stăpân peste jumătatea de sat a lui Grama era Solomon Costachi, jupânul Catrinei Ursachi, care făcea un schimb de moşii, reconfirmat în 8 martie 1697, cu cumnatul lui, Dumitraşco Ursachi, primind jumătate din satul Todereni, din Ţinutul Fălciului. Dumitraşco Ursachi vinde postelnicului Iuon Abăza, în 28 august 1700, „jumătate de sat Iacobeşti, la apa Sucevii, ţinutul Suceava, la gura pârâului Horaeţ… cu vad de moară pe apa Sucevii şi pe pârâul Horaeţ, cu câmpuri, fânaţe, pădure, cu toţi vecinii care se vor găsi”, pentru 33o lei turceşti.
În 12 februarie 1715, Toader Stârcea şi surorile sale, Angheluşa Hăjdoaie şi Maria Ciogoloaie, amândouă văduve, după cum o sugerează terminaţia numelor („oaie”), vând medelnicerului Dumitraş Miclescul, pentru 150 lei turceşti, „jumătate de sat Iacobeşti, jumătatea de jos, cu fânaţe şi vad de moară pe Horaeţ”.
Mănăstirea Ilişeşti devine proprietara sfertului de sat şi moşie, pe care se va stabili, ulterior, o puternică obşte secuiască, în 14 mai 1737, când ctitorul ei, Ionaşco Isăcescul, o înzestrează cu moşii.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Iacobeşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „21 – toată suma caselor”, însemnând 1 nevolnic şi 20 birnici.
În 1775, satul Iacobeşti, din Ocolul Vicovilor, avea 20 familii de ţărani, plus 74 familii de secui şi unguri, în bună parte componenţi ai Regimentului I Secuiesc de graniţă, aşezate pe moşia mănăstirii Ilişeşti, între anii 1752-1772.
Din St. Toma au sosit, Moise BIRO (1766), Mihai ANDRAŞ (1765), cizmarul Paul AKON (1768), Ionaş IURKO (1768), Ionaş şi Iacob AKON (1768), Iosif KATUR (1772), Iosif BALOG (1771), Iankli IENE (1770), din Ghilolţ, zidarul Mire MARTON (1764), Iurgo IENI (1770), din Gheorghieni, Ioan MARTON (1758), Ion RENIBI (1771), Petru RACZ (1771), Ştefan BABOR (1772), Michai IONAŞ (1765), Ionaş LORENZ (1770), Matei MESAROŞ (1771) şi Iosepa BOGAV (1762), din Şemniţ (Ungaria), Ion FEKETTE (1750), din Mădaraş, Petru CALMAY (1752), din Sândomocuş, Anton DOBOŞ (1771) şi Anton BIRO (1771), din Şoimeni, Teodor BAOG (1771), din Ditrău, Iştvan OROH (1758), Andraş TIBI (1765), Mihai MERA (1768), Adam REHIBI (1771) şi morarul Ferenz MORA (1768), din St. Micloş, Anton KEMINIK (1770), rotarul Gigo MATON (1773) şi fierarul David BATEZ (1773), din Bodogaia, Iosif BATEZ (1772), Iosif NAGY (1773) şi Laslo NAGY (1773), din Râpa de Sus, Ion BODEC (1776), din Cluj, Ianoş TODOK (1774), din Ghelniţa, Petru DARAGAMOŞ (1753), din Ghidfalău, Andorak CATO (1758), din Sândominic, Marton CAŞPAR (1770), Ianoş CAŞPAR (1771), Adam, Samuil şi Iosif POP (1771), Ştefan BATHIE (1772), Petru IANUŞ (1772) şi Albert PATSE (1772), din Mănăştur, Andraş OKOS (1772), din Rachiş, Iodif ZUL (1769), din Sacheihid, Ianoş LASLO (1768), din Hăţuica, Diak ZECH (1771), Ferenz şi Iştvan BATROK (1758), din St. Mihai, Mihai şi Ianus LORENZ (1772), Ianoş LORENZ (1771) şi morarul Mihai ŞANDOR (1763), din Icafalău, Ştefan BURZAN (1772) şi Ianoş KOLOK (1772), din Boiţa, Anton BEKLO (1772), din Vaz, Ianuş FORGACZ (1770), din Horta-Arad, Petru TEPLU (1772), din St. George, Istvan CHERBAM (1777), din St. Simeon, Mihai DALLAK (1772), din Michaza, Ianuş OCOC (1768), iar din CHICHIŞ, morarul Ianoş MATHE (1770).
În 1 septembrie 1785, Maria, jupâneasa lui Alexandru Vasilco din Berhomet, vindea armeanului Ivan Căprăi, boierul de la Mărăţăi, a patra parte a satului Iacobeşti, zestre de la tatăl ei, Constantin, fiul lui Ion Abăza.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ioan LUPULEAC (22 ani în 1907) din Iacobeşti.
IASLOVĂŢ
Numele satului Iaslovăţ, menţionat, pentru prima dată, într-un uric din 4 iunie 1588, prin care Solomia, fata lui Solomon logofăt, primeşte satul Iaslovăţ, parte din vechea moşie Solca Mică (Arbore) a lui Luca Arbore, pare să fi fost mult mai vechi, numele satului amintind de Laslo, ctitorul unei dintre primele 50 de biserici din nordul Moldovei. Ipoteza pare să fie susţinută şi de menţionarea, în 1575, a „săliştii Iaslovăţul, pe apa Solcii”. Dar, chiar dacă ar fi fost întemeiat în vremea lui Luca Arbure, nobleţea lui, consolidată şi redefinită după împroprietăririle din 1783, nu poate fi contestată de nimeni.
Solomia, fata lui Solomon logofăt, a dăruit satul moştenit mănăstirii Suceviţa, care, prin mijlocirea voievodului Radu Mihnea, în cedează, în 11 februarie 1625, mănăstirii Solca, în cadrul unui schimb de proprietăţi.
Un regim constant de proprietate anonimizează istoria unei localităţi, în condiţiile în care noi n-am fost, niciodată, un neam mărturisitor. Şi totuşi, toponimele par să înveşnicească nume de străbuni ai iasloviţenilor: Groza (Pârâul Grozii, 1783), Trif (Dealul lui Trif, 1786), Buga (Rediul Bughii, 1786 – dar Leonte Buga, diacon din Blaşfalău, sosise la Iaslovăţ, împreună cu soţia şi cei doi feciori ai săi, încă din anul 1758), Bercu, Dolina (Ţarina Bercu, Ţarina Dolina, sec. XIX).
Începând cu 1753, când se stabilesc la Iaslovăţ primii emigranţi transilvăneni, satul cunoaşte o continuă înflorire. De altfel, vornicul satului de după ocupaţia austriacă a fost Toader Fragă, fost plugar în Sf. George, adică Sângeorz, sosit la Iaslovăţ în 1764. Dar iată lista acestor emigranţi, care au adus pe vatra de sat şi sânge proaspăt, şi o anume identitate spirituală, care constituie nobleţea spiritului şi folclorului iaslovăţian: diaconul Leonte BUGA şi Simeon LAURIAN, din Blaşfalău, diaconul Ursu MARTINESCU, Toader AVRAM, Ion BULCĂ, Gavril MOLDOVAN, Maria MOROŞAN, Mihai FERMEGEAN, Gavril LUPROI, Filip şi George CĂILEAN, Gavril MAXINEC şi Petru a MARINEI, din Căila, vornicul Toader FRAGĂ, Precop FRAGĂ, Ion GRIGORE, Maftei GRIGORE, Paloş GRIGORE, Iacob STRUGAR, George BODNAR, Toader CHINOC, Filip SIMION, Teodor SBIERĂ, Vasile FANSOLĂ, Vartolomei SILVESTRU, Marcu OPROI, Vasile FRINT, Gavril BOGA şi Toder FRAGĂ, toţi din Sângeorz, Iacob FLANCĂ (Săcalăşău), Iolec IACOB, Ion LOGHIN şi bodnarul Vartolomei PARPUHA, din Bârgău, Petru IUDCA (Mintec), Chiriac BUCUR (bodnar din Rebra), Dumitru BULILAC (Bistriţa), Daniil BORŞAN, Maftei FANSOLĂ, Vasile Artenie FANSOLĂ şi Ion BUDA, din Săliştea, Arsenie RUSU, George PINTOI şi Ion ARENDAR, din Ţigău, Martin NUZULI (Ciochiş), George FERMEGEAN (Lunca), Ion MULGAN (Buduş), Vasile FERMEGEAN (Bochia), Ursul CHIRILĂ şi Ioan RUSU, din Chiraleş, Vasile FILIP (Arcalia), Nicu UTALY (Feleac),
Multe dintre numele acestea au dispărut pentru totdeauna, fie pentru că au fost reformulate, după prenumele părintelui, fie datorită căsătoriilor, fie în urma plecării unor familii în alte sate. Dar ei se numără printre străbunii iaslovăţenilor şi merită cinstiţi ca atare.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Iazlovăţ, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „44 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, 2 femei sărace şi 40 de birnici.
În 1774, satul Iaslovăţ avea 48 de familii, iar în 1784, deci după prima reformă agrară, 113 familii.
Biserica Sfântului Nicolai din Iaslovăţ, construită pe locul unei vechi bisericuţe, între anii 1870-1877, avea, în 1843, 1.103 enoriaşi, păstoriţi de preotul Constantin BUMBUL. În 1876, parohia avea 1.521 enoriaşi, altarul bisericii fiind slujit de parohul Theodor USATIUC. În 1907, paroh era Vichentie VASILOSCHI, născut în 1858, preot din 1883, paroh din 1887, iar cantor, din 1903, Theodor HLUŞAC, născut în 1851.
O şcoală cu 5 clase avea să fie deschisă, la Iaslovăţ, în 1891 .
În 1895, Iaslovăţul avea 1.682 locuitori, primar al satului era Mihail Olariu, învăţător – George Grigorean, preot – Leon Maximovici, iar cantor era Ioan Şindilariu.
Însoţirea raiffeisiană din Iaslovăţ a fost făcută în 6 octombrie 1902, sub preşedinţia lui Emanuil Cimpoieş şi sub direcţiunea preotului Leon Maximovici. Învăţătorul Georgie Grigorean era vicedirector, iar din consiliul de control făceau parte Tanasi Semeniuc şi vistiernicul Toader Hluşac.
IGEŞTI
Igeşti, Iuginţii sau Iugeşti, dar şi Jijeştii, cum s-a numit iniţial satul de pe Sereţel, situat între cele două Crasne, Ciudei, Budeniţ şi Pătrăuţi pe Siret, a fost atestat documentar, în 17 august 1428, când Alexandru cel Bun îl întărea lui „Crâstea şi femeii sale, Maria, Iuginţii”, apoi în 20 aprilie 1481, când Ştefan cel Mare întăreşte Zberii satul „Jijeştii, pe dealul Putnii”, pe care Zbiera îl cumpărase de la nepoţii lui Dragoş Viteazul, feciorii lui Stanislav Rotinpan, Sima, Şteful şi Maseico.
în 20 martie şi în 7 mai 1555, şi tot ca proprietate, pe jumătate, a nepoţilor lui Danco din Bănila, Fedco şi Maruşca, copiii Magdei Banilovschi, şi verilor lor, Alexandru şi Avram, feciorii lui Ioan Banilovschi, nepoţii lui Danco Banilovschi şi strănepoţii lui Stanciul. Cealaltă parte din sat aparţinea, probabil, răzeşilor (după cum o sugerează tranzacţiile funciare ulterioare), dar mărturii, vreme de vreun secol, nu există.
În 8 martie 1641, prin care „Petre, fiul lui Isac, fratele său Toader şi surorile sale Ana, Gaftona şi Toader, copiii lui Grama de Călineşti”, cumpără, cu 150 galbeni, părţile Onacăi Ropceanul, fiica Vasilinei, ale Mariuţei şi ale lui Gheorghie, copiii Saftei, şi ale lui Ionică, fiul lui Constantin, toţi nepoţi ai Vasilinii, din satele Lucavăţ, Bănila, Igeşti şi Hliboca, iar în 24 august, fraţii Toader şi Pătraşcu Goian vând popii Mihai din Igeşti, pentru 15 galbeni, a patra parte din sat.
În 29 iulie 1675, doi răzeşi din Igeşti, Costin şi Gligorie, cumpără, cu 20 de galbeni, părţile de sat ale Nastasiei Gorcea. Dările igeştenilor sunt încasate, începând cu 9 octombrie 1714, de vornicul Calafindeştilor, Pavel Morţun.
Hotarnica moşiilor răzăşeşti din Igeşti s-a făcut, la cererea popii Vasile, care-şi considera moşia împresurată, în 15 iunie 1723.
Conform hotarnicei, moşia popii Vasile se învecina cu moşioarele răzeşeşti ale fraţilor Ionaşco, Vasilie şi Chiful Gavrilescu, cu cele ale fraţilor Teodosie, Loghin şi Andrieş Frunce (feciorii popii Păntelei Frunce), cu moşioara lui Simion al lui Iuraşco (nepotul lui Dodorici), cu cea a lui Dumitraş, fiul lui Ştefan Cernăuţeanul, şi cu moşioara ginerilor lui Mereuţă, Constantin şi Mihăilă.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Igeşti, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „41 – toată suma caselor”, însemnând 1 panţir, 1 jidov botezat, 2 popi, 6 femei sărace şi 12 birnici.
În 1774, când austriecii ocupă Bucovina, recensământul guvernatorului militar Gabriel von Spleny consemnează, pentru Igeşti, din Ocolul Berhometelor, 7 mazili, 1 popă şi 27 ţărani.
Biserica Sfântului Dimitrie din Igeşti a fost construită în anul 1897. Vechea bisericuţă, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, patronată, în 1843, de Ienachi de REUS, cu 1.566 enoriaşi, era slujită de parohul Theodor BOCANCE. În 1876, patron bisericesc era Ioan de REUS, iar parohul Alexander PLEŞCA păstorea peste 2.482 suflete. În 1907, patronii bisericii din Igeşti erau Daniil GRIGOROVICI, Ecaterina UDRZCKI (născută REUS), Petru de REY şi evreul Feibisch HUBNER, paroh era Iosif COCZYNSKI, născut în 1855, preot din 1881, paroh din 1893, iar cantor, din 1900, Dimitrie VLAD, născut în 1835.
O şcoală cu 4 clase şi o şcoală filială cu o clasă au fost deschise, la Igeşti, din 1883 .
Banca populară raiffeisiană din Igeşti s-a înfiinţat în primăvara anului 1903, sub directoratul lui I. Grigorovici, vistiernic fiind Iancu de Tiron.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la igeştenii Ioana a lui Ioan VICOVAN (38 ani în 1909), Agripina VLAD (răzeşiţă, 33 ani în 1909), Nicu de REUS (mazil, 38 ani în 1909) şi Constantin UNGUREAN (23 ani în 1909).
În 1910, satul Igeşti era în totalitate românesc.
La Igeşti s-a născut Corneliu ZELEA-CODREANU (1899-1938), fondatorul şi conducătorul mişcării legionare din România.
ILIŞEŞTI
În vreme ce biserica de la Ilişeşti este menţionată, în 11 iulie 1428, alături de alte 49, închinate mănăstirii Bistriţa, în uricul lui Alexandru cel Bun, o parte a satului Ilişeşti, numită, în 29 noiembrie 1443, Săsciori, apare într-un uric al lui Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, dar numele Ilieaşinţi apare, pentru prima dată, în 15 martie 1490, când printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 35-a biserică, la Ilieşiniţi, cu popă”.
Satul aparţinuse lui Petru, fiul lui Paşcu Hăciugă, iar Cozma Şarpe îl cumpărare de la nepoţii acestuia, Gavril şi Romaşco, feciorii Sorei, dar îl schimbă, în 26 decembrie 1517, pentru alte sate.
În 1 ianuarie 1572, Bogdan Vodă întărea Mariţii, fata lui Moţocel, jumătate din satul Ilişeşti. În 20 mai 1610, Constantin Movilă întărea Mariţii doar un sfert de sat, cumpărătura lui Moţocel de la Gavril şi Nastea, copiii Anuşcăi, în 1611 cumpărând vornicul Gligoraş Gherman, nepotul Mariţii, moşioara Odochiei, jupâneasa lui Nacul, feciorul Maricuţei uşeroaia. Şi tot în 1611, Constantin, fiul Nacului de Ilişeşti, vindea alte 2 părţi din Ilişeşti lui Gligoraş Gherman, care mai cumpără moşioare şi de la Vasile, feciorul popii Păcurar, şi de la Savin Boghian, totalul moşiei lui ilişeştene ajungând la un sfert de sat.
În 1617, o parte din sat şi-o disputau doi dintre stăpânii lui, Nechita Popşescul şi cumnatul lui, Dumitru Solomonescu, iar Radu Vodă porunceşte, în 4 aprilie, lui Zaharia Tăutul şi lui Constantin uricar să meargă la Ilişeşti şi să cerceteze pricina. Popşescul stăpânea a patra parte din sat, după cum se poate deduce din uricul din 26 iunie 1625, prin care nepoţii lui (trecut, în uric, Popşea), Ionaşco Moga şi popa Păcurar, primesc întăritură pentru moşia „Ileşeşti, a patra parte, partea din mijloc”.
În 15 octombrie 1668, Nastasia Pelin, Angheluşe şi Toader din Ilişeaşti se înfăţişează divanului lui Iliaş Alexandru Vodă, revendicând partea din „Ilişeaşti, cu vecini şi cu mori, şi cu tot venitul lui Pelin vistiernic”, pe care o stăpânea Andriaş medelnicer, feciorul lui Todiraşco logofăt” şi care va rămâne stăpânul acelei părţi de sat până în 16 noiembrie 1668, când face „zapis de danie acii cucoane, Irinii, fata Nastasiei Pelin”.
Irina Pelin, jupâneasa lui Alexandru Cercheazul, pierde zapisul de danie, iar un răzeş profită de întâmplare, încercând, fără succes, să obţină uric, în 19 august 1671, pentru acea moşie, care ar fi aparţinut tatălui lui Andriaş medelnicer, Todiraşco logofăt, şi care l-ar fi cumpărat „de la Ion Popşulescul şi de la popa Păcurar, şi de la alţi răzeaşi din Ilişeaşti”. Irina Pelin şi bărbatul ei, Alexandru Cercheazul, primesc danie, în 5 aprilie 1673, şi partea de sat a mamei sale, Nastasia Pelin, adică „a patra parte de sat şi casele din Ilişeaşti, care sănt făcute de mine, cu jupănul mieu…, cu vad de moară şi cu fănaţe, şi cu eleşteu în ţarină, şi cu branişte în pădure, şi cu doi vecini, anume Constantin Ivul, cu feciorii săi, şi Timco Rusul, cu feciorii săi”.
În 24 iulie 1701, Angheluşa, fata Nacului de Ilişeaşti, vinde vornicului Ionaşco Isăcescul, pentru 30 lei turceşti, „a me dreaptă ocină şi moşie den partea Nacului, unde au ţinut cu logofătul şi cu Marie Peliniasă”.
Cumpărând moşia Ionaşco Isăcescul ctitoreşte mănăstirea Ilişeşti, pe care începe să o înzestreze cu moşii, inclusiv una din vecinătatea sfântului lăcaş, cumpărată de la mănăstirea Moldoviţa cu 100 lei turceşti şi dăruită ctitoriei sale în 21 iunie 1714.
Maria Pelinoia lasă moşioara ei, în 23 septembrie 1733, tot mănăstirii Ilişeşti.
În 14 mai 1737, pentru că Ionaşco Isăcescul murise fără să lase un testament, Grigori Ghica Vodă întăreşte ctitoriei sale, mănăstirea Ilişeşti, „trii părţi de sat de Ilişeşti, fără a patra parte ce easte omenească”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Mănăstirea Ilişeştii, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „49 – toată suma caselor”, însemnând 33 scutelnici ai mănăstirii, 13 panţiri isprăvniceşti, 1 femeie săracă, 1 popă şi 1 jidov.
În 1774, satul Ilişeşti avea 40 familii, iar în 1775, când ţinea de Ocolul Moldovenesc, avea, împreună cu Braşca, (Briaţca, în recensământul lui von Spleny) 31 familii de ţărani şi 13 familii de călăraşi.
Pe moşia mănăstirii Ilişeşti se aşează, în perioada 1762-1778, 50 de familii de emigranţi transilvăneni.
Din Sărsig vine vornicul Vereş LUPU, din Blajeni, Roman OLAR, din Vereşhaza, Maria lui GRIGORE şi Moldovan GRAROCEAN, din Căila, Masai şi Gavril ALEXA, Costan IOAN, Ion PĂCURĂ şi Precop a ILIEI, din Bârgău, muzicantul Petru OBITAŞ şi Ioan MOLDOVAN, din Enciu pe Someş, Filip MOLDOVAN şi Precop ILIE, din Lomoşeni, Ioniţă SICRIAŞ, din Pintic, Ioan HEGHIDUŞ, din Topliţa, Gheorghe JAUCĂ, scripcarul Papa LUCA şi Teodor LUCA, din Bosmuş, Grigore şi Teodor VAŞINCĂ, din Slatina, Martin ORĂŞ, din St. Andraş, George şi Gavril SPODAR, Timuş SERINDAN, din Cintiş, Precop BOID şi Petre POPEI, din Orhei, Costan FLOREA, Iacob şi Lupu CUCU şi Ştefan GRAROCEAN, din Budacul de Sus, Orăş MOLDOVAN, din Prislop, Vasile RUSU, Sandu MOLDOVAN şi Andriaş MERSURLEI, din Bretea pe Someş, Nicolai ORTELI, Ştefan TOMOIOAGĂ, Ştefan TUDOR şi Grigore NICOLA, din Chintelec, Ioan MOLDOVAN, din Ernei, Nichita PETRU, din Feldru, Dumitru CHIRILĂ, din Nimigea, Ioan PIUŞĂ, din Glodeni, Ilie POP, din Bistriţa, Ion RUSU, Vasile HORDA şi Ieremie MOLDOVAN, din Odorhei pe Someş, George FLOREA, Florian NATU şi Nichita LUPUL, iar din Leşu Ilvei, Miron MOROŞAN.
În 26 noiembrie 1782, după cum declara în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Vasile Calmuţchi stăpânea un sfert de sat Ilişeşti (Braşca), zestrea lui Vasile Calmuţchi, care s-a însurat cu fata lui Gligoraş Gherman, sfert de sat trecut, apoi, la Sandul Calmuţchi, iar de la el la Vasile, dar mereu împresurat de mănăstire. Mănăstirea Ilişeşti trebuia să stăpânească o jumătate şi trei pătrimi dintr-o jumătate de sat.
În 1784, şi în baza emigraţiilor transilvănene, Ilişeştii aveau 142 familii.
În 1785, fraţii Vasile, Gavril şi Vasile Calmuţchi declară că o treime din a patra parte din satul Ilişeşti, din cea numită Braşca, aparţine surorii lor, Aniţa, jupâneasa lui Dumitraş Tăutul.
În 1787, câteva din cele optzeci de familii de colonişti germani, sosite din Renania, din Bavaria şi Baden-Württemberg, s-au aşezat la Ilişeşti, dar şi la Braşca.
O parte din satul Braşca va fi vândută, în 4 aprilie 1803, de Ioan Baloşescul şi jupâneasa Maria, de Vasile Goian şi jupâneasa Nastasia, de Alexandru Tăutul şi de Vasile Tăutul negustorul armean din Suceava, Vasile Moisă. O altă parte din Braşca va fi vândută, odată cu partea din Părhăuţi, de Ilie Calmuţchi, fratele lui Ilie, şi de jupâneasa Paraschiva, în 10 aprilie 1805, lui Nicolaus baron Capri, pentru 16.000 floreni bani turceşti. Fiul lui Capri, Andreaş, va vinde partea aceea de sat, în 23 mai 1825, lui Andronic Moisa. Treimea rămasă din satul Braşca avea să se împartă, în 28 ianuarie 1807, între copiii Aniţei şi ai lui Dumitraş Tăutul: Maria Baloşescul, Vasile Tăutul, Nastasia Gorău şi Alexandru Tăutul.
În 1 mai 1840, Vasile Florea din Ilişeşti, nepotul emigrantului transilvan din Orhei, Costan Florea, vinde lui Costan Sărghe, din Breaza, un loc de moară, „la starea locului, unde se numeşte părăul Benea”, pentru 64 lei, teren pe care îl moştenea de la mama sa, Nastasia, fata popii Vasile Şandru din Câmpulung.
Biserica din Ilişeşti, ctitorită în 1714 de mazilul Ionaşcu ISECESCUL şi de jupâneasa Alexandra, era slujită, în 1843, de parohul Georgie BUCEVSCHI, numărul enoriaşilor ajungând la 1.146. În 1876, numărul enoriaşilor ajunsese la 1.760, paroh fiind Nicolai BACINSCHI. În 1907, paroh era tot Nicolai BACINSCHI, născut în 1818, preot din 1844, paroh din 1847, preot cooperator fiind Vichentie SIMIGANOVSCHI, născut în 1863, preot din 1891, iar cantor, din 1894, Dometie SCRIPCARIU, născut în 1869.
O şcoală germană, cu 6 clase, funcţiona în comună din 1789, şcoala românească cu 6 clase fiind deschisă în 1859 .
În 30 iunie 1848, primarul român, Gabriel Paşcan, şi primarul comunităţii germane, evreul Mendel Zachmann, din Ilişeşti, semnează, alături de humoreni şi de brăşcăneni petiţia, în 17 puncte, trimisă împăratului Ferdinand.
În 1886, coloniştii germani din Ilişeşti, după ce trimiseseră un delegat în America ca să se încredinţeze despre cum merg lucrurile în „Lumea Nouă”, încep să-şi vândă pământul, vreo douăzeci de familii germane fiind deja pregătite de emigrare.
În 26 aprilie 1887, un incendiu devastator a cuprins comuna Ilişeşti, fiind rase de pe faţa pământului 70 gospodării, paguba satului fiind de peste 500.000 florini. Cele mai multe gospodării transformate în scrum aparţineau germanilor, dar au ars şi şase gospodării româneşti, precum şi o parte dintre dughenele evreilor şi armenilor. O subscripţie publică a fost demarată a doua zi, în 27 aprilie, de preşedintele ţării, baronul Pino, care a donat, în sprijinul sinistraţilor, 400 florini. Comitetul Ţării, reprezentat de baronul Mustaţă, a trimis 500 florini, Împăratul Francisc Iosif – 800 florini, prefectul districtului Suceava, Stroner, a donat 100 florini, iar medicul districtual Kluczenko – 50 florini .
În 1890, Ilişeştii aveau 3.727 locuitori, germani, evrei, poloni, români, armeni, biserica ortodoxă fiind slujită de preoţii Nicolai Bacinschi şi Mihai Torac, cantor bisericesc fiind Dometian Scripcariu. La Şcoala germană profesau învăţătorul superior Iacov Decker, Carol Heiler, Franz Berţ, Elisaveta Decker şi Victoria Podwyszynska. Şcoala românească avea şi ea un învăţător superior, pe Ioan Abager, ceilalţi învăţători fiind George şi Maria Brăteanu. Primar era Heinrich Kipper, tatăl celebrului poet cu acelaşi nume.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Niculaiu Bacinschi, paroch în Ilişeşti”, menţionează, printre familiile comunei pe: Avram GHIUŢA, Precop BERINŢAN, Rachila MIHUŢĂ şi Andreiu ROTARU .
Însoţirea raiffeisiană din Ilişeşti s-a înfiinţat în 1899, cu 62 părtaşi şi 75 părtăşii, sub o direcţiune formată din Iacob Seserman, Danila Lup şi Foca Nichita şi cu un Consiliu de control, din care făceau parte Dimitrie Forgaci, Istavi Nichita, Teofil Vasilovici şi Haralambrie Sîrghie, preşedinte fiind parohul Vichenti Bucevschi, vicepreşedinte – Zaharie Pop, iar vicedirector – Archip Forgaci.
„Cabinetul de lectură „Sprijinitorul” din Ilişeşti are onoare a invita onoratul public românesc la petrecerea poporală ce se va aranja a doua zi de Crăciun (1910) în sala comunală din Ilişeşti. Intrarea – o coroană de persoană” .
„Miron Prislopan şi Dumitru Dârzu, gospodari şi deputaţi comunali din Ilişeşti, au strâns vreo două sute de iscălituri ca să se poată da concesia de crâşmărit lui Mendel Schachter, care îşi deschide crâşma la o depărtare de vreo 20 paşi de şcoala românească. Ruşine obrazului să le fie!” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la ilişeştenii Toader ROŞCA (50 ani în 1908), Maria HUSARCIUC (învăţătoare, 24 ani în 1908) şi Alexandra BOTUŞAN (21 ani în 1907).
La Ilişeşti, satul copilăriei primilor pictori ai Bucovinei, Epaminonda BUCEVSCHI şi Archip ROŞCA, s-au născut publicistul şi folcloristul Simion FLOREA MARIAN (1 septembrie 1847), lingvistul Nicolai I. NICULIŢĂ (17 noiembrie 1849), poetul de limbă germană Heinrich KIPPER (16 decembrie 1875), poetul Dimitrie FLOREA-RARIŞTE (21 mai 1914), scriitorul Gheorghe SCRIPCĂ (27 iulie 1930, descendent al scripcarul Papa LUCA din Topliţa, stabilit la Ilişeşti în 1773) şi artistul plastic Mihai Pânzaru-PIM (16 ianuarie 1946).
IORDĂNEŞTI
Sat vechi, dar cunoscut, în vechime, sub numele de Ardăneşti, Iordăneştii, satul de pe Siret din megieşia localităţilor Carapciu pe Siret, Cupca, Ropcea, Cuciurul Mare, se întinde pe valea pârâului Hatniul, de la obârşie, şi pe pârâul Turii, unde există, îngropată în pământ, o vatră veche, care s-a pustiit, devenind selişte.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Iordăneşti din Ocolul Berhometelor „15 – toată suma caselor”, însemnând 1 ruptaş, 4 femei sărace şi 10 birnici.
În 1774, Iordăneşti avea 13 familii de ţărani (67, în 1784).
Format din două cătune, Pribanul şi Slobozia Ropcei, Iordăneştii sugerează rădăcini ale reînvierii prin toponimele părţilor de sat: Blându, Bostaneni, Mihalacheni, Opaiţeni, Tomiceni etc.
În 1843, biserica Sfântul Arhanghel Mihail din Iordăneşti, patronată de Împăratul Austriei, cu 1.139 enoriaşi, era slujită de preotul administrator Constantin HOSTIUC. În 1876, când, alături de Împărat, patron bisericesc era şi Alexandru de GRIGORCEA, paroh era Constantin HOSTIUC, numărul enoriaşilor ajungând la 1.890. În 1907, biserica nouă din Iordăneşti, construită în 1898, sfinţită în anul 1900 şi închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, îl avea paroh pe Teofil SAUCIUFC, născut în 1857, preot din 1881, paroh din 1887, cantor fiind, din 1899, Emilian PALIEVICI, născut în 1871.
O şcoală cu 3 clase a fost deschisă în comună în anul 1882 .
În 1890, comuna Iordăneşti avea 1.670 locuitori. Primar era Ioan Floare Bojescul, învăţător – Eugenie Nemeş, paroh – Teofil Sauciuc, iar cantor bisericesc – Dimitrie Palievici.
Însoţirea raiffeisiană s-a înfiinţat în primăvara anului 1903, din iniţiativa preotului Teofil Sauciuc.
În 1 aprilie 1941, la Fântâna Albă, au căzut, printre cei două sute de români, care au căzut victime ale masacrului bolşevic, şi cinci săteni din Iordăneşti, Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai şi Constantin Molnar.
La Iordăneşti s-a născut poetul Mircea LUTIC (29 mai 1939).
IOSEFFALVA sau TOLVA
Pentru că Vornicenii rămăseseră, încă de la 1742, când se afla sub stăpânirea mănăstirii slatina, o selişte pustie, austriecii au înfiinţat, în 1783, pe vatra vechii Tulova, satul Ioseffalva, numit de români Tolva, românii aşezându-se pe vatra pustie, partea nordică, încă din acel an, iar secuii, 60 de familii, venite din Scaunul Csik, în 1785, în partea sudică a seliştii. Dintre românii care au venit din Transilvania, doar familia lui Timofteu Ursu şi cea a lui Ion Oprea, ambele, din Mica pe Someş, s-au stabilit, în 1778, la Tolva.
Biserica Arhanghelilor Mihail şi Gavril din Vorniceni a fost construită în 1905, paroh fiind cel al comunei bisericeşti Drăgoieşti şi Vorniceni sau Tolva Mică (Joseffalva), Gavriil BOCA, născut în 1877.
O şcoală cu 2 clase a fost deschisă în Vorniceni în anul 1892 .
În 1890, Ioseffalva avea 992 locuitori. Primar era ungurul Petru Ferencz, iar învăţători – Andrei Varda şi Pastei Ursachi.
IPOTEŞTI
Menţionat în 17 august 1586, printr-un lider al comunităţii sale, „Simaşco vătăman den Epoteşti”, care, împreună cu vătămanul Lisaurei (Iucşeni), Guţul, participa la hotărnicirea Borhineştilor, satul Ipoteşti va fi cumpărat, în bună parte, de la Toader Mălai, în 3 august 1716, de Şerbul, feciorul lui Scarlet şi nepotul Rustei, stâlpirea hotarului făcându-se în prezenţa răzeşilor ipoteşteni Gheorghe Căzacu şi Gheorghiţă, feciorul Gănschei. Hotarul moşiei cumpărate a Ipoteştilor are ca toponime: drumul care vine de la Rus şi merge pe la seliştea Tătăraşilor, drumul care vine de la Ipoteşti şi duce la târg, podul pietrarului, heleşteul lui Ursachi, heleşteul Parţăcului, , drumul ce vine de la Bosance şi merge la Ipoteşti, prisaca lui Gavril hatman, culmea păduricei… care se cheamă Dona, drumul mare ce vine de la Rus, fântâna Armencei, fântâna lui Alecsa.
Şerbul Scarlet şi sora lui, Lupa, vând moşia lui din Ipoteşti, în 1726, lui Iordachi Cantacuzino, care-o dăruieşte fetei sale, Safta, mama lui Ienacachi Cantacuzino.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Ipoteşti, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 4 femei sărace şi 17 birnici.
În 1774, satul Ipoteşti avea 22 familii, iar în 1775, când ţinea de Ocolul Mijlociu, 19 familii de ţărani. În 1784, numărul familiilor ţărăneşti din Ipoteşti ajunge la 91, în baza unei importante colonizări cu ruteni, făcută de Iordachi Cantacuzino, care, astfel, îşi rentabiliza moşia, pe care o oferă, la schimb cu alte sate din ţinutul Botoşanilor, cu Mitropolia Moldovei, care primea şi Ipoteştii, şi Tişăuţii.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Ipoteşti a fost construită în 1829 şi dotată cu un nou iconostas în 1837. În 1843, biserica avea 913 enoriaş şi era slujită de parohul Georgie GRIGOROVICI. În 1876, paroh era acelaşi George Grigorovici, numărul enoriaşilor ajungând la 1.424. În 1907, paroh era Ioan alui George GRIGOROVICI, născut în 1842, preot din 1872, paroh din 1875, iar cantor, din 1895, Ştefan HLADIUC, născut în 1865.
Din 1894, funcţiona în comună o şcoală cu 3 clase .
În 1890, comuna Ipoteşti avea 1.610 locuitori, aflaţi sub autoritatea primarului ucrainean George Cidereac. Parohi erau George Grigorovici şi Ioan Voloşciuc, ajutaţi de cantorul bisericesc Ştefan Hladiuc. Satul avea şcoală, învăţător fiind Xenofon Danciul.
O listă cu ipoteştenii care „au făgăduit că nu vor mai bea rachiu”, semnată în 15/27 august 1893, dezvăluieşte care erau principalele familii din sat în acea vreme: primarul George CIBEREAC, cantorul Ştefan HLADIUC, Ioan LUCACIUC, Ioan DOMENCO, George HORBANIUC, George CHIBICI, George HOSTIUC, George GULI, Nicolai REGUŞ, Ioan TOFAN, Ioan BURAC, Dumitru BOCACI, Dimitrie SAIU, Simion SEUCIUC, Dimitrie BOCACI, Dimitrie SEUCIUC, Dimitrie HOSTIUC, Mihai IAŢCO, Petre HOSTIUC, Constantin HRENIUC, Ioan HOSTIUC, Dimitrie HOSTIUC, Vasile HRECINIUC, Andrei REGUŞ, Vasile CHIBICI, Vasile MELNICIUC, Teodor MELNICIUC, Dimitrie CHIBICI, George TOFAN, Petre BOCACI, George GRENIUC, Andrei BURAC, Andrei TOFAN, Dimitrie POLICIUC, Ioan DOMENCO, Teodor GULI, Ioan TOMAŞCIUC, Ioan REGUŞ, Vasile BOCACIUC, Nicolai CRASI, Nicolai DOMENCO, Ioan BOCACI, Vasile TUCHII, Petre HOSTIUC, George PÂNZARIU, George IAŢCO, Ştefan HRENIUC, Vasile POLICIUC, Andrei PÂNZARIU, George POLICIUC, Petre BOCACI, Petre ILEŢCHI, Dimitrie HOSTIUC, Dimitrie BOCACIUC, George TOFAN, George HRENIUC, Ioan HRECINIUC, Ioan CHIBICI, Ioan REGUŞ, Dimitrie HRECINIUC, Ioan CHIBICI, Ioan REGUŞ, Dimitrie HRECINIUC, Vasile HOSTIUC, Mihai HRECINIUC, Ioan BOTUŞAN, Dimitrie REGUŞ, Mihai ŢIGĂNESCU, Ioan HOSTIUC, Ştefan HLADIUC, Vasile HORBANIUC, Ioan ŢIGĂNESCU, Petru BODNARIU, Ioan BOCACI, Leon HRENIUC, Teodor BODNARIU, Petre SENCIUC, Petre IEREMICIUC, George BERLODIUC, Dimitrie HOSTIUC, George BOCACI, Vasile REGUŞ, Mihai CONUL, Eugen NESTIRIUC, Petru TOFAN, Mihai IERIMICIUC, Dimitrie BOCACI, Simion HOSTIUC, Mihai REGUŞ, Dimitrie DOMENCO, Dimitrie TOFAN, Dimitrie HRENIUC, Mihai SENCIUC, Mihai BOTUŞAN, Mihai HORBANIUC, Petre IAŢCO, Constantin HRECINIUC, Dimitrie CECH, Mihai SAINIUC, Petre CECH, Andrei HOSTIUC, Mihai LUCACIUC, Mihai HOSTIUC, Dimitrie IERIMICIUC, Dimitrie HOSTIUC, Eusebie PAULIUC, Mihai REGUŞ, Dimitrie HOSTIUC, Roman SENCIUC, Andrei IABLONŢCHI, Mihai CHEBICI, Mihai BOTUŞAN, Mihai SENCIUC, Mihai NEGRIU, Mihai DOCIUC, Ioan CHIBICI, Andrei HOSTIUC, Dimitrie BOTUŞAN, Nicolai HORBANIUC, Ioan BODNARIUC, George TOMAŞCIUC, Teodor CIBEREAC, Ioan GOLICIUC, George HLADIUC, Mihai PAFACI, Mihai LUCACIUC, Mihai DOMENCU, Andrei TOMAŞCIUC, Petre BUCACIUC, Mihai VEREHA, Mihai GULI, Petre CRASI, Mihai GOLICIUC, Mihai MELNICIUC, Mihai DOICIUC, Ioan DOMENCIUC, Nicolai DICIUC, Vasile GOLICIUC, Eugen IABLONOVICI, Mihai PARANICI, Andrei GULI şi Vasile BOTUŞAN .
ISPAS
Menţionat de Ion Neculce drept sat al logofătului Ion Tăutul („Când au aşezat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa” ), Ispasul este atestat documentar în 13 decembrie 1433, când Regele Vladislav al Poloniei şi Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun (şi nu Ştefan cel Mare, cum greşit înţelesese Neculce), stabileau hotarul moldo-polon, Vladislav lăsându-i negociatorului, logofătul Tăutul, moşiile Coroanei din nordul Moldovei.
În 14 noiembrie 1691, Rafila, fata lui Lupu Popăscul, lasă soţului ei, Miron Cucoranul, şi nepoatei sale, Aniţa, jupâneasa lui Gheorghe Goian, „parte me de Ispas, cătă se va alege parte me dentr-a patra parte… cu tot venitul satului şi cu toţi oamenii, anume Sava Chiseliţă cu toţi ficiorii lui, şi pe Pavăl…, Covăleştii tij cu copii, şi Luca, şi Fădor, şi Gavril Şăpneştii tij cu copii lor, şi Fădor, şi Ivan, şi Iascan Ariceştii tij cu toţi copii lor, Ghierman şi Roman şi Andrei Zaharieştii tij cu toţi copii lor, şi Gafton Luchinescul, şi Procop Burniţa, şi Simion Robul, şi Gligori Frenţii cu ficiorul lui… şi Dumitraş Luchianici şi fără Nifor Florciuc”.
În 4 noiembrie 1696, după o judecată în faţa Divanului între Gheorghi Goian şi socrul său, Andrei Groholschie, „pentru a patra parte din giumătate din tot satul din Ispas, care parte au fost a Antimiei, fetii Lupului Popescului, şi ne-au arătat Gheorghi Goian şi un zapis de la soacră sa, cum au dat cu limbă de moarte parte acea din Ispas featii sale, Aniţii, jupânesei lui Gheorghie Goian, iar fiului său, lui Liudvic, au datu din giumătate de sat Câmpul-lung a treia parte, cu vecini, cu totul”, partea din Ispas era întărită lui Gheorghi Goian, iar partea din Câmpulung Rusesc, lui Ludovic Groholschi.
În 24 iulie 1698, starostele Cernăuţilor Constantin Turcul şi rohmistrul Liudvic, feciorul lui Andrei Grohovschi pârau pe Gheorghiţă Goian pentru jumătate dintr-un sfert din satul Ispas şi tot atâta moşie din Câmpulung Rusesc.
În 20 februarie 1722, când Iuon Paladi şi cumnatul său, Miron Dari, convin să împartă moşiile rămase după Toader Paladi, fost mare vornic şi de la mama lui Iuon Paladi, fata lui Tăutul logofăt, lui Dari „i-a venit a patra parte de sat Ispas”.
În 25 iunie 1725, se hotărnicea „a patra parte (din Ispas) cu vecini, din vatra satului, din câmp şi vad de moară, venind partea de sus lui Vasilie şi lui Iuon Tăutul şi fraţilor lor, iar partea de jos lui Iuon Popovici, care a primit şi partea unchiului său, Gavrilaş, iar lângă partea lui Gavrilaş se află partea lui Sandul Momitco, fiul lui Gligoraş vameş, lângă partea acestuia este partea lui Hermeziu, lângă partea lui Hermeziu, este partea lui Andrei”.
În 16 iunie 1738, „Constantin Tăutul, fiul lui Ioniţă Tăutul, nepotul lui Pătrăşcan Tăutul” şi fraţii lui obţineau uric de la Grigori Ghica Vodă pentru „a patra parte de sat Ispas… care parte părintele lor, Ioniţă Tăutul, a primit-o danie de la unchiul său, Velicico Tăutul, arătând şi un zapis de mărturie de la Toader Tăutul, fratele părintelui lor, şi de la alţi oameni buni, cari mărturisesc precum au avut de la moşul lor un zapis de danie, care s-a pierdut în războaiele cu Leşii”.
În 1752, la împărţeala moşiilor Goianeştilor, fraţii Toader, Nacul şi Ion Goian, şi surorile lor, Măriuţa (mama lui Alexandru Vasilco), Irina şi Gafiţa primesc a patra parte din tot satul Ispas”. Măriuţei, „ce au ţănut-o Vasălce” şi Irinei, „ce au ţănut-o Andrei Marcu” le mai revin două părţi din a patra parte a satului şi câte o parte din a patra parte din Ispas.
În 25 iunie 1754, mazilul Alexandru Vasilco se plângea Divanului că moşiile sale din Ispas sunt stăpânite, în mod abuziv, de Goianeşti. Goianeştii, care aveau propriile moşii în Ispas, le împart între ei în 1755, în spiritul împărţirii din 1752.
În 1 aprilie 1771, s-a făcut împărţeala moşiei din Ispas (a şaisprezecea parte din sat) între copiii Saftei Tomuzei, Iordachi, Gheorghe şi Mariţa Buţura.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Ispas, moşie răzeşească, „113 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Ostafii şi Vasilii, 2 dascăli, Vasilii şi Ion sin popii lui Vasilii, 3 mazili, Iordachi TUMUZEIU, Ştefan GIURGIUVAN şi Giorgie TUMUZEIU, 4 ruptaşi, Ion MARCO, Ion POPOVICI, Vasilache COSTRĂŞ şi Ion nepot GHENGHII, 9 şleahtici, Ioniţă MARCO, Vasili sin TOADER, Vasili MARCO, Gligoraş sin COSTII, Vasilii sin COSTII, Andronachi BORŞAN, Sandul MĂLAI şi Ilii STAVĂR, 5 văduve, Parasca, Iliana, Tudosca, Maria şi Parasca, 3 jidovi, Şmil orândar, Leiba şi Gilman orândar, 11 argaţi mazileşti, 25 scutelnici şi 49 birnici.
Scutelnicii lui Dumitrachi RAMAZĂ erau: Toader ŞANDRU, Tănasă morar, Mihail VATRICI, Mihail GIORGIICIUC, Petrea TRIFAN, Macovei ŞENDRE, Nichita VATRICI, Mihail Pânzar, Ivan VATRICI, Luchian GIORGIICIUC, Hlihor pânzar, Nichifor GIORGIICIUC, Ion ŞANDRU, Tănasă ŞANDRU, Ivan sin lui Ioniţă MARCO, Gligore ŞANDRU, Iacov TRUFIN, Simion TRUFIN, Sămen a lui MĂLAI, Ignat HUŢAN, Dumitru GURAŞ, Tănasă TRUFIN, Ion TRUFIN, Acsenti VATRICI şi ŞANDRU.
Alţi scutelnici, argaţii: Nichifor FEŞCA, argatul popii lui Vasilii; Petre DECA, argat lui Ştefan GIURGIUVAN; Nichifor TOCAR, Ion sin TOCAR, Vasilii PAVLIUC, Giorgie IURIMCIUK şi Nichita IRIMCIUK, argaţi ai Aniţii TĂUTULIASĂ; Dănilă HUŢAN şi Ivan sin HUŢAN, argaţi lui Iordachi TUMUZEIU; Zaharie HUŢAN, argat lui Giorgie TUMUZEIU, şi Ştefan CORDACU, scutelnic al lui Ion POPOVICI.
Cei 49 birnici din Ispas au fost: Vasilie vornicul, Matei vătăman, Andrei GLOBANCĂ, Ion HATMAN, Ilaş HATMAN, Matei MOLOŞ, Ilaş MOLOŞ, Oleksa MOLOŞ, Luchian VATRICI, Vasili OLENICI, Ion zet TROFIN, Andrei CIUICĂ, Dumitru AVRAM, Nichifor ISAC, Andrei BOICA, Sămen COVALIUC, Ştefan DUCIAC, Dumitru CLIŢIC, Ştefan OCERENKO, Ion CEPUL, Ion CONDRIC, Ion CIPOCĂ, Ion CEPUZ, Filip CEPUZ, Ion ZENIC, Ştefan PAVLIUC, Chirilă COSAC, Ion PIERDIICA, Ivan DUCIAC, Vasili PIERDIICA, Luchian CÂRNECA, Ignat HOŢOLACĂ, Tănasă COVALCU, Macsim tocariul, Vasili TOCAR, Andrei ŞINII, Sămen zet ego, Fedor COROPCĂ, Petre LUCIC, Giorgie sin COSTANDIN, Costandin TOCARIUL, Cozma OLINICI, Pintelei SĂDORAC, Pricop MAŢÂNCO, Ion MAŢÂNCO, Dumitru HATMAN, Ştefan HATMAN, Dumitru HATMAN şi Ion CHILĂ.
În 1774, satul Ispas avea 128 familii, iar în 1775, 3 mazili, 5 răzeşi, 2 popi şi 87 de familii de ţărani ucraineni. În 1784, satul ajunge la un număr de 203 familii.
În 14 aprilie 1783, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Ionaşco Tăutul declara că stăpâneşte un sfert din satul Ispas, pe care îl moştenea de la Zaharia Tăutul, partea ce avea să fie împărţită între Antohi Popovici, Iuon Tăutul, Vasile Ghine, Ienachi Istrătuţă şi Dochiţa Cotomăniţa; un alt sfert de sat aparţinea lui Iordachi Darie, care o moştenea pe ruda sa Aniţa, fiica Ghergheloaiei; al treilea sfert de sat aparţinea lui Iordachi Tomuzei, care moştenea partea care fusese a lui Pătrăşcan Tăutul; ultimul sfert de sat aparţinea lui Alexandru Vasilco şi rudelor sale, Sandu Mălai şi Andronic Borşan, partea lor fiind moştenire, prin mamă, de la Gheorghiţă Goian.
În 15 februarie 1785, fraţii armeni Kuty Petru şi Iacob Romaşcan, care mai cumpăraseră părţi din Ispas de la Vasile Ghine şi jupâneasa Safta, fata Mierlei Ruginoaia, dar şi de la Vasile Spânul şi jupâneasa Iftinca, fata lui Vasile Popovici, şi de la Gavril Ţura, fiul lui Simion Ţura de Mamorniţa, şi de la Grigori Tăutul, fiul lui Ursachi Tăutul de Lehăceni, şi de la Alexandru Coleasca, fiul lui Mihalachi Coleasca din Costeşti, cumpăra şi şaisprezecimea de Ispas care aparţinuse fetei lui Sandul Tăutul, Ileana Mălăiasa, cu 800 ducaţi.
În 19 februarie 1785, Alexandru şi Maria Vasilco, îşi înzestrează fata, Catarina, care se căsătorea cu Ştefan Antohi, cu a douăzeci şi patra parte din Ispas, înzestrarea având încuviinţarea fraţilor miresei, Nicolae, Vasilie şi Ştefan.
În 1790, Alexandro Jăian din Chisălău, feciorul Saftii Jăeniţii, den fată Dochiţei Buţuroei, ce au ieşit den Vasăle Popovici, care se trage din Ionaşco Tăutul, vindea lui Ionaşco Vasilco, nepotul lui Ionaşco Tăutul, din a patra parte din satul Ispas, din vatra satului, 18 stânjeni împărăteşti.
În 23 aprilie 1802, Toader şi Smaranda Cârste vindeau lui Iacob von Romaşcan a opta parte a satului Ispas. Moşiile armeanului von Romaşcan se vor împărţi, în 3 iunie 1807, între copiii acestuia, Gregor, Iohann, Ana, căsătorită cu Iohann Botoz-Antonievicz, Rosalia, Peter, Michael şi Aron.
În 15 mai 1803, Ştefan Giurgiuvan, care stăpânea 40 stânjeni în Ispas, îşi înzestra fata, Catarina, care se căsătorea cu Vasile Dragalina, cu acea moşioară.
Biserica Arătării lui Cristos din Ispas a fost construită, în 1876, pe vatra vechii bisericuţe a Romaşcanilor, patronată, în 1843, de Mihail de ROMAŞCAN, peste cei 1.927 enoriaşi păstorind parohul Theodor MIRONOVICI şi preotul administrator Vasilie ZURKANOWICZ (deci, ŢURCAN). În 1876, patronul bisericuţei vechi era grafina Rosalia de CIHALLA, paroh fiind Georgie FRACIAN, postul de preot cooperator fiind neocupat, în ciuda măririi spectaculoase a numărului enoriaşilor, care ajunsese la 2.859. În 1879 s-a mai construit o biserică şi la Maidan, sfinţită în 1880 şi închinată Sfântului Dimitrie. În 1907, postul de paroh nu era ocupat, preot administrator fiind Dimitrie VOLOŞENCO, născut în 1875, preot din 1905, iar cantor, din 1900, Andronik WINNICKI, născut în 1862.
O şcoală cu 5 clase a fost deschisă, la Ispas, în 1860, iar o şcoală filială, cu o clasă, în 1893 .
În 1890, comuna Ispas avea 3.650 locuitori, conduşi de primarul Vasile Cuzic. Paroh era Graţian Fraţian, iar învăţători, Leon Macovievici, Filip ANDRIUC şi Macarie Totoescul.
ISTENSEGITS sau ŢIBENI
Colonia maghiară de la Ţibeni, pe moşia Satu Mare, a fost înfiinţată între anii 1771-1773, dar numele de Istensegits (Dumnezeu să ne ajute), propus de Mártonfi Mór, va fi menţionat, pentru prima dată, abia în 1776.
Din cele 60 de familii secuieşti şi româneşti, 51 se mai aflau în sat şi în 27 ianuarie 1778, când s-a făcut al doilea recensământ al generalului Enzenberg: Filip IOSE, Ion NEYD şi Dom. Sava MATIACH din Ciuc-Sepviz, Iosif NEYD, din Treiscaune, Matei LORENZ, din Nădaş, Bartalek KOITAR, Ianoş VARLIECH, Andraş BĂRBĂTUŞ, George BARABAŞ, Anton FERENZ, Lorenz şi Mihai CLUTAR, din Dăneşti, Ianoş KIECH, George FORGACI, Ion LORENZ şi Iosif SAFTA, din Mădăraş, Ion THEYS şi cizmarul Matei MIHAI, din Vaidei, Ferenz BALG, din Gricfalău, Anton IOSIF, din Târnova, Tomaş TOMACH, Ion ŞANZ şi Ion LORENZ, din St. George, Anton şi Ferenz LASSLO, din St. Mihai, Petru LASSLO şi Anton TOMAŞ, din Vâlcele, Anton ŞEBESTIE, din Mintiu, Mathe IOSE, cizmarul Matei NOTANKO, Anton MATIAŞ, Ianoş BALOG şi George BOCHE, din Bârgău, Vasile VIRSTE, Matei EREMIE şi Constantin MOLDO, din Baia Mare, Ştefan VIGG, din St. Emerich, Ion HORGOVA, din Haghic, Ştefan LAZKA, din Gheorghieni, Anton TOMACH şi Albert THEYS, din Micfalău, Michai FAVO, din Mereni, Andrei IORFI, din Oradea Mare, Mihai BARBAT, din Ruseni, Anton şi Mihai SALO, din Neustadt, cizmarul Matei LASSLO şi Ferenz MATHEI, din Comălău, Vasile ŞOFILAN, din Sighet, George SCHEUZ şi rotarul Ferenz BALLINEK, din Topliţa.
În 1821, la Istensegits a fost deschisă o şcoală cu 3 clase, cu predare în limba maghiară .
IŢCANI
„Scrie la letopiseţul cel moldovenescu, la predoslovie, de zice că deaca au ucis acei vânători acel buor, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi într-o parte şi au nemerit la locul unde acum târgul Sucevei. Acolo aminosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă, cu pădure mănuntă, au pogorât pre mirodeniia fumului la locul unde este acum mănăstirea Eţcanei. Acolea pre acelaş loc au găsit o priseacă cu stupi şi un moşneag bătrân, de prisăcăriia stupii, de seminţie au fost rus şi l-au chiemat Eţco. Pre carele deaca l-au întrebat vânătorii, ce omu-i şi den ce ţară este, el au spus că este rus den Ţara Leşască. Aşijderea şi pentru loc l-au întrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă ? Eţco au zis: este un loc pustiiu şi fără stăpân, de-l domnescu fierile şi pasările şi să tinde locul în gios, păn’ în Dunăre, iar în sus păn’ în Nistru, de să hotăraşte cu Ţara Leşască, şi este loc foarte bun de hrană. Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramorăş, de ş-au tras oamenii săi într-această parte şi pre alţii au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte şi s-au lăţit pre Moldova în gios. Iar Iaţco prisecariul, deaca au înţeles de descălecarea maramorăşenilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au dus ruşi mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşiani. Şi aşa de sârgu s-au lăţit rumănii în gios şi ruşii în sus” (Ureche, Letopiseţul…).
Mănăstirea Iţcanilor, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Panaghia), exista în mai 1395, când Iaţco (negustor armean de postavuri, fiul lui Iaţco de la Voitin, cel care se întâlnise cu Dragoş – vezi “Etnii Bucovinene”, Anexe) o închina, împreună cu biserica Sfântului Dumitru din Suceava (cea veche, din lemn), patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea.
Legendarul sat al şi mai legendatului Iaţco îşi începe istoria reală în 23 februarie 1453, când Alexandru Vodă acordă mănăstirii lui Iaţco, unde era stareţă Fevronia, dreptul de a înfiinţa un sat pe moşia mănăstirească.
Prin carte domnească, stareţa Fevronia era împuternicită „să-şi întemeieze sat în hotarul mănăstirii, unde îi va plăcea, şi pe cine va chema, sau din ţară străină, sau din Ţara Leşească, sau din ţara noastră, toţi aceşti oameni câţi vor fi la această mănăstire să fie slobozi să-şi are şi să-şi semene grâul şi să cosească fân din ţarina târgului Suceava ca şi oamenii târgoveţi. Şi, de asemenea, aceşti oameni să aibă slobozenie, fie că vor fi meşteri sau cojocari sau orice fel de meşteri, fie rus sau grec sau de orice altfel de limbă să nu dea aceşti oameni nici dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu lucreze, altceva nimică să nu dea niciodată, în veci. Şi, de asemenea, aceşti oameni să fie slobozi şi să umble în bunăvoie cu oale sau cu sare sau după peşte, fie că vor umbla cu marfă vie sau moartă, cu ce vor putea, pretutindeni în ţara noastră, vânzând şi cumpărând, şi prin târguri, şi prin sate, iar vamă să nu dea nicăiri nici un groş, fie că vama este vândută, fie că este nevândută”.
Soarta Iţcanilor părea să fi fost ursită pentru activităţi economice durabile, dar, deşi ursirea mai reverberează, uneori, prin vremuri, Iţcanii nu rămân decât un sat ceva mai răsărit, un sat care trăieşte primul şoc încă pe vremea stareţei Fevroniei, când un călugăr implică mănăstirea în nişte tranzacţii economice păguboase, iar satul se năruie, rămânând un cătun pipernicit până la venirea austriecilor, când, în jurul bisericii fostei mănăstiri se mai aflau doar 13 case.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Iaţcanii, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „47 – toată suma caselor”, însemnând 11 panţiri isprăvniceşti, 3 pescari isprăvniceşti, 1 dascăl, 2 argaţi ai lui Şeptilici, 1 popă, 5 nevolnici, 3 femei sărace, 7 scutelnici ai călugărilor „ot Eţcani” şi 13 birnici.
După 1775, sosesc în Iţcani şapte familii de bejenari transilvani şi o puzderie de nemţi harnici şi serioşi. Florea Ungurean din Cocin, Ioan Para, Vasile Moroşan, Ursu Moroşan, Toader Mălinaş, Filimon Moldovan şi Grigore Moldovan, toţi din Bistriţa, s-au aşezat pe noua proprietate a statului austriac, în vecinătatea celor 13 familii de români. Nemţii s-au statornicit mai înspre lunca Sucevei, unde şi-au făcut şi şcoală, deservită de doi învăţători, Leopold Columbus şi Caspar Szylecki.
Partea satului, dinspre viitoarea gară, care se va numi Noul Iţcani, a fost colonizată în 4 iulie, 1788 cu opt familii de emigranţi germani, apoi cu alte zece familii, în cea mai mare parte provenite din Palatinat, acordul pentru concesionarea terenurilor fiind semnat în 4 septembrie 1795. Numele primilor emigranţi germani au fost: Adam Sauer, Friedrich Kornelson, Peter şi Elisabeth Hermann, Valentin şi Margaretha Rau, Nahr Georg, Michael şi Margaretha Arend, Michael şi Ursula Hodel, Wilhelm şi Margaretha Germann şi Schultheiss.
În 11 august 1811, s-au mai stabilit în Noul Iţcani, familiile Adam Hermann, Grun, Nagel, Mohr şi Heinrich Arndt.
Biserica Adormirea Maicii Domnului din Iţacanii Vechi fusese construită în 1639, iar în 1843, când avea 246 enoriaşi, era slujită de parohul Nicolai IEREMIEVICI. În Iţcanii Noi funcţiona o şcoală evanghelică, cu o clasă, din 1841, o altă şcoală fiind deschisă, în Iţcani-Gară, în 1884 .
Inaugurarea gării din Iţcani, în 28 octombrie 1869, şi racordarea Iţcanilor, printr-o linie de 88 km cu Cernăuţii contribuie la o intensă dezvoltare a Iţcanilor, satul de odinioară eclipsând prăfuitul târg medieval de pe deal, dar românii nu au avut de ce fi geloşi, pentru că nu-i întrecuseră românii, ci nemţii. În apropierea gării, au fost construite o rafinărie de petrol, o fabrică de zahăr, o uzină de impregnat traverse, două făbricuţe de dulciuri, o distilerie de alcool, o presă de ulei şi aşa mai departe. Vreme de vreun secol, Iţcanii şi-au afirmat o frumoasă individualitate, apoi au redevenit cartier al Sucevei, iar subordonarea aceasta a vlăguit localitatea.
Doar parcul din faţa gării, în care cântau odinioară fanfare şi prin care se plimbau aristocratic domni şi doamne, pare să mai fie oglinda fidelă a istoriei Iţcanilor, pentru că şi parcul, admirabil croit, aminteşte, sub potopul de bălării şi gunoaie ale contemporaneităţii, de o strălucire care îndeamnă la nostalgie.
În 27 octombrie 1886, un băiat de 18 ani, servitor la pălărierul Massier, aducând nisip, cu carul, de la apa Sucevei, a rupt proţapul şi, înspăimântat, s-a aruncat în apa Sucevei, înecându-se într-o „ştioalnă” .
În noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1886, a fost prădată casa fraţilor Hellman din Iţcani. Furul sau furii a/au spart casa de bani şi au plecat cu 2.500 franci în hârtie, vreo 50 franci de argint, timbre româneşti în valoare de peste 100 florini şi vreo 60 timbre austriece, de câte 5 creiţari .
În 1880, Noul Iţcani avea 273 locuitori; în 1890, 321; în 1900, 407; în 1910, 596, dar numărul lor începe să scadă după Unire, înregistrându-se, în 1930, doar 492 locuitori, iar în 1937, 443.
Şcoala nemţească din Noul Iţcani funcţiona în 1823, sub direcţiunea profesorului Adam Rau, următorii directori de şcoală fiind profesorul Johann Proll, profesorul Johann Novak, pe la 1871, apoi profesorii Jakob Serfass, Bernhard Köhler, Heinrich Kaufmann, Karl Völpel, Friedrich Schneikart Sr., Franz Serfass şi Wilhelm Schwarzmann.
În 1908, satul german Noul Iţcani sau Iţcanii a fost primul din Bucovina iluminat electric. La Iţcani funcţiona o fabrică de zahăr, o rafinărie de petrol şi o fabrică pentru producerea cuielor de lemn.
Parohia din noul sat german era slujită, în 1791, de pastorul Ştefan Daniel Wilhelm Hübel, de la Frătăuţii Noi, în 1792 fiind transferat, de la Milişăuţi, pastorul Hübel, înlocuit, în 1795, cu Andreas Schwarz, de la Waltersford in Transilvania. Din 1859, până în anul 1900, când a decedat, a slujit la Noul Iţcani celebrul pastor Franz Samuel Traugott Gorgon, din Ilişeşti, tatăl iubitei lui Ciprian Porumbescu, Bertha. Succesorul lui Gorgon a fost, din octombrie 1901, până sfârşitul lunii iunie 1907, Josef Folwartschny, urmat de Immanuel Gorgon, fratele Berthei.
Germanii iţcăneni au înfiinţat una dintre primele asociaţii agricole din provincie, în 1899, condusă, din 1911, de Heinrich Kaufmann şi de adjunctul Jakob Germann.
Cooperativa germană de credit rural a fost înfiinţată tot în 1899, cu 100 membri, sub direcţiunea fiului lui Wilhelm Germann, Jakob, urmat, din 1911, de Ludwig Hodel, fostul director adjunct.
În 1908, s-a înfiinţat, la Iţcanii Noi, sucursala regională a Asociaţiei germanilor creştini din Bucovina, sub direcţiunea lui Hargesheimer, înlocuit, în 1925, de adjunctul său, Johann Mohr.
Beneficiind, în medie, de circa de 4,1 hectare de pământ arabil pe familie, germanii Franz Bessai, Samuel Bessai, Jakob şi Peter Blomann, Gustav Gauer, Adam Germann II, Jakob Germann II, Johann Ludwig Germann, Johann Germann, fiul lui Karl, Josef şi Wilhelm Germann, fiii lui Josef, Karl Germann, Germann Philipp Jakob, Johann Hermann II, Johann Hodel, fiul lui Adam, Johann Hodel II, Wilhelm Hodel, Josef Keller, Kornelson Jakob, Kornelson Johann, Kornelson Wilhelm, Massier Ernst, Franz Mohr, Karl Mohr, Peter Mohr, Wilhelm Mohr, fiul lui Peter, Franz Nahr, Jakob Nahr, Johann Nahr, Ernst Rau, Jakob Rau, Wilhelm Rau şi Johann Wagner au fost fermieri, deci modele pentru românii şi ucrainenii din satele din jur.
Cu mici sau mari afaceri şi cu activităţi industriale se ocupau Demeter Bogatu, Erwin Frank, Wilhelm Germann, Hodel Jakob, Ludwig Mohr, Ludwig Praglowski, Friedrich Reim şi Karl Reim.
Funcţionari ai statului au fost Adam Bessai, Nicolaus Cerski, Adolf Czmiel, Jakob Czurau, Johann Philipp şi Dudutza, Eugen Dufek, Amalie Engel, Friedrich şi Otto Engel, Ludwig Germann, Adam Haidu, Gustav Hartmann, Johann şi Amalie Hektor, Arnold şi Eduard Hodel, Johann şi Rudolf Hodel, Theresia Hodel, Wilhelmine Hodel, Hrudei, Otto Hube, Franz Keller, Johann Keller, Kerth Katharina, Kerth Wilhelm, Klimkowski Ludwig, Kornelson Adam, Erwin şi Adele Kornelson, Jakob, Wilhelm şi Otto Kornelson, fiii lui Johann, Josef Kornelson, Wilhelm Kornelson, Christine Kuba, Jakoband Adolf Kubinski, Karl Kubik, Ferdinand Kuschera, Kwasko, Karl Mathe, Fanz Marko, Friedrich Mock, Adam Mohr, Jakob şi Johann Mohr, fiii lui Peter, Johann Mohr II, Johann Mohr, fiul lui Wilhelm, Pelweski, Otto Pertisch, Franz Praglowski, Adam Radmacher, Karl Rakoczy, Georg Salhorniak, Sauer, Karl Schäfer, Friedrich Schneikart, Wilhelm Schwarzmann, Seile, Jakob Silzer, Wilhelm Smolak, Johann Smutne, Theodor Schneikart, Johann Specht, Arthur Strobel, Otto Turkowski, Franz Weber, Heinrich Wegemann, Johann Werbetz, Hans Werskla, Hans Wilk, Amalie Zimmermann şi Adolf Zybaczinski.
Deşi nu erau majoritari în Noul Iţcani, în care se stabiliseră cu puţin după germani, evreii au dat, mai mereu pe primarii localităţii, precum Dische, Samuel Hellmann, nepotul acestuia, Adolf Hellmann, fiul lui Max, Adolf Kolber, primar în 1934, sau primarul din vremea deportărilor, Dr. Goldstein, care a ştiut să-şi folosească influenţa pentru a proteja pe locuitorii evrei ai Iţcanilor, unii dintre aceştia, printre care Tillinger, Goldstein, Bernthal, Ferry Fischler, Stupp şi Rakover, sfârşind, totuşi în lagărele din Transnistria.
IUJINEŢ
În 28 februarie 1582, copiii lui Ion Rohozna, Onciul, Mihăilaş, Gligorie şi Ileana, primesc uric de la Iancu Sasul Vodă pentru „un loc anume Iujineţul, mai sus de Stăvceani, în eleşteu vechiu şi cu loc dincoace de eleşteu… cumpărat de tatăl lor, Ion Rohozna diac de la Alexandru Vodă pentru un lanţ de aur de şase sute ug., l-a fost câştigat într-o solie, când a umblat la Albert în ţara prusacă”.
Descendenţii lui Ion Rohozna vor vinde, rând pe rând, Iujineţul pârcălabului de Hotin, Gavrilaş Mateiaş, cel care, în 12 septembrie 1600, cumpăra şi partea de moşie a Varvarei, văduva lui Ihnatco de Valeva, pe care şi ea o cumpărase de la Căzacul, fiul lui Mateiaş de Sinăuţi. Ultimele părţi răzeşeşti ale satului aveau să fie cumpărate de Gavrilaş Mateiaş, în 18 aprilie 1625 (de la surorile Minta şi Magda, fetele lui Matiaş din Sinăuţi) şi în 21 septembrie 1625 (partea fratelui lor, Gligorcea).
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ierimie a fost… satul Iujineţ, cu un heleşteu”.
În 1774, Iujineţ avea 48 familii, iar în 1775, 2 popi şi 36 familii de ţărani, numărul familiilor ajungând, în 1784, la 59, în baza unor noi colonizări cu ruteni, făcute de Vasile Zota, cel pe care îl întâlnim, în 10 aprilie 1782, şi cu o moşie însemnată în Valeva, pe care o hotărnicea.
În 1843, biserica Sfântului Ioan Teologul din Iujineţ, patronată de Iakob von MIKULI, avea 540 enoriaşi, postul de paroh fiind vacant. În 1876, când patron bisericesc era Ioan de MIKULI, preotul Nicolai GRAMATOVICI păstorea 897 suflete. În 1895, a fost construit un nou locaş ortodox, cu acelaşi hram. În 1907, la Iujineţ preot cooperator era Simion BOICIUK, născut în 1865, preot din 1896, iar cantor, din 1900, Constantin SIMULIAK, născut în 1847.
Din 1892, funcţiona în comună o şcoală cu 3 clase .
În 1890, Iujineţul avea 1.128 locuitori, sub autoritatea primarului Vasile Tcaciuc. Învăţător era Parfenie Hoschowski, preot – Teodosie Cautiş, iar cantor bisericesc – Constantin Simuleac.
IURCĂUŢI
Aflat la Colomeea, Roman Vodă întărea lui Didrich Buceaschi, în 23 februarie 1448, şi satul Iurcăuţi, printre alte sate moldoveneşti din apropierea graniţei cu Polonia.
În 10 iunie 1570, Groze, cumnatul lui Crasco Lenţovici, cumpăra a treia parte din sat, cu 233 zloţi tătăreşti, parte cumpărată, anterior, de Crasco. Moşia aceasta va fi moştenită de Dimitrie Lenţa, fiind confirmată văduvei lui, Antimia, şi copiilor ei, Marica, Anghelina, Magda şi Miron, în 15 ianuarie 1617.
O altă parte de sat, „cu vad de moară şi cu toate veniturile”, se afla, drept moştenire, în 23 februarie 1663, în posesia Candachiei, fata lui Isac Cocoranul.
În 29 octombrie 1668, Maria, fata lui Onciul Iuraşcovici, dăruia nepotului ei, Dumitraşco Naşco, fiul lui Iliaş, a patra parte de sat, iar Nacul o va da la schimb cu o moşie din Broscăuţi lui Arsenie Volcinschi, în 5 august 1670.
În 24 februarie 1671, Potomir Costin şi jupâneasa Vastasia zălogiseră jumătate de sat Iurcăuţi pitarului Dumitraşco.
Fiul lui Dumitraşco Nacul, Iuon Stroici, stăpânea, totuşi, în 1 mai 1716, jumătate din satul Iurcăuţi, dar o pierde, din pricina unei datorii neplătite, în favoarea lui Dumitraşco Macri. Ulterior, probabil că Stroici a întors datoria, pentru că, în 20 decembrie 1753, vinde acea jumătate de sat, pentru 300 lei turceşti, Tofanei Macri.
În 25 mai 1728, răzeşii din Iurcăuţi solicitau o hotarnică, după ce „venind du-lui Macri mare ban, a zis precum a cumpărat acest sat Iurcăuţi, anume jumătate de la vărul său, Stroici, fost al doilea spătar, fiul lui Dumitraşco Nacul, fost mare păharnic, şi ne-a arătat un zapis de cumpărătură în care scrie precum Dumitraşco Nacul a cumpărat de la un Potimir Costin stolnic, fratele lui Miron, fost mare logofăt, şi de la jupâneasa acestuia, Nastasia, cu cei 200 lei bătuţi”. Răzeşii din Iurcăuţi au strâns „oameni buni bătrâni, megieşi de prin prejur, anume Nicolae Lenţa de Boianciuc, Andronic Vlaicu, Nicolae Negură, Sandul Nalivaicu de Cuciur, Vasilie Nalivaicu de aici, Nicula Costin de Boianciuc, Gligoraşco Păunel de Verbăuţi, Ieremie Tăutul de Vilaucea, Nicolae Ieremie de Zastavna, Toader Munteanul, Gligoraş, fiul lui Murguleţ, Andriaş Scoropanschi de Iurcăuţi, om de 80 de ani, care cunoştea vechile hotare, Costin vataman şi Dămian de Iurcăuţi, aceştia şi mulţi alţii, fiind faţă şi Andriaş, care cunoştea hotarele” arătând vechile hotare, pe care răzeşii din Iurcăuţi le doreau din nou stâlpite.
În 20 decembrie 1753, Iuon Stroici vindea Tofanei Macrioaie „jumătate de sat Iurcăuţi… pentru 300 lei bani gata”. Jumătatea aceasta de sat va fi revendicată, în 1 iunie 1776, de fratele lui Iuon Stroici, Ilie, care, ca „neamul cel mai apropiat”, ar fi avut întâietate la cumpărătură, dar cum, de la data tranzacţiei, trecuseră 22 ani, „s-a dat rămas Ilie Stroici”, jumătate din satul Iurcăuţi rămânând în stăpânirea Catrinei Bălăsache, fata Tofanei Macrioaei.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Iurcăuţi, moşia medelniceresei Catrina BĂLCOAI, „65 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Ignat şi Toader, 1 dascăl, Vasili, 7 slugi ale medelniceresei Catrina BĂLCOAI, Georgie POMĂLIAN, Dumitraş POMÂRLIAN, Necolai LENŢA, Iani COBÂLINCIAN liah, Vasili PAŢARINA, Enachii DRĂGUŞ şi Onofrei palimar, 5 scutelnici ai Catrinei BĂLCOAI, Georgi CĂBAN, Ion CĂBAN, Cozma, Iurie grădinar şi Vasile HUDIMA, 4 văduve, Nastasia, Maria, Paraschiva şi Titiana, 1 jidov, Leiba, 3 ţigani, Nichita, Vasilii şi Tudosii, şi 42 birnici, adică: Foca vornic, Mihailo MIHĂLCIAN, Iftodii sin NECOLAI, Mihailo PRETULĂ, Temco olar, Vasile BILĂUS, Toader ZABLOŢSKI, Andrei CRUHLIANCA, Tănasă CRIVII, Costaş HAPEI, Fedor TIRONIUK, Ion LISAC, Fedor BEZPOIASII, Andrei HAPEI, Chifa HAPEI, Enachii PISCOVEI, Iacob CARPENKO, Grigoraş PISCOVEI, Tănasă LESAC, Ion SĂMĂNIUC, Petre CIORNE, Hrihor ONOFREICIUCU, Chiriţă CARPENKO, Crin ZADOROJNAK, Vasile cojocar, Vasili ŞAU, Precop DIACONIUC, Iacob ZADOROJNAK, Toader ZADOROJNAKU, Dumitraş PURICE, Hrihor CIORNIGA, Luchian MANIC, Dănilă COSTENIUCU, Ivan COSTENIUC, Ivan ZAHARIICIUK, Simion ZAHARIICIUK, Dumitraş PAVLIUC, Georgi ungurian, Ilie PAVLIUC, Pătraş PAVLIUC, Pătraş ZAHARIICIUK şi Vasili DĂMIANIUC.
În 1774, satul Iurcăuţi avea 48 de familii, iar în 1775, 2 popi şi 91 familii ţărăneşti, populaţia satului ajungând, în 1784, la 132 familii, în majoritate rutene. Proprietari ai unui sfert de sat erau, conform mărturiei din 19 iunie 1782, depusă în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Gheorghe şi Nicolai Lenţa, Miron şi Ilie Costriş şi Gheorghe Ştirbul, celelalte trei sferturi de sat şi moşie aparţinând Catrinei Macri, fata Tofanei, care le va dărui, în 20 august 1795, nepotului ei, Ioniţă Başotă.
Hotarnica satului Iurcăuţi, făcută în 5 august 1776 de Gavril Cracalie, Manole Potlog căpitan (din Iurcăuţi) şi de Ion Vlad, la ordinul generalului von Spleny, menţionează că jumătate de sat aparţinea Catrinii Bălăsache, iar cealaltă jumătate de sat îi avea ca proprietari pe Gheorghe Lenţa, Andrei Tăutul şi Ilie Stroici. Ilie Stroici va continua conflictul cu Catrina, văduva medelnicerului Bălăsache, pentru jumătatea de sat vândută de fratele său Tofanei, dar Catrina are câştig de cauză, după o serie de procese cu soluţii contradictorii, în 21 decembrie 1776. Cu Catrina se vor judeca, tot fără succes, şi urmaşii lui Miron Lenţa, Gheorghie Lenţa, Miron Costriş, Ilie Costriş, Gheorghe Ştirbul şi Vasilie Vartic, urmaşi care, în 14 noiembrie 1780, aduc un zapis din 28 octombrie 1668, prin care Maria, fata lui Onciul Iuraşcovici, dăruia lui Dumitraşco Nacul (tata lui Dumitraşco Stroici) un sfert din satul Iurcăuţi, dar n-a urmat nici o judecată.
În faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina s-au prezentat, în 19 iunie 1782, Gheorghie şi Nicolai Lenţa, Miron şi Ilie Costriş şi Gheorghe Ştirbul declarau că stăpânesc un sfert din satul Iurcăuţi, în vreme ce Catrina declara că este proprietara întregului sat, dar că îşi exercită dreptul de proprietate doar asupra a trei părţi din sat. Bunicul ei, Dumitraşco Macri, cumpărase jumătate de sat de la Stroici, mama ei, Tofana, cumpărând cealaltă jumătate de sat.
Iuon Tăutul, care, în 7 noiembrie 1786, stăpânea o treime din a douăsprezecea parte a satului Iurcăuţi, dăruia acea moşioară fetei lui, Catarina, care se căsătorea cu Ursachi Păunel.
Catrina Maricoaia, cum începuse să-şi zică văduva medelnicerului Bălăsache, dăruia satul Iurcăuţi, în 20 august 1795, nepotului ei, Ioniţă Başotă.
În 25 iunie 1797, Gavril Lenţa vinde partea lui de sat lui Andrei Gafenco, pentru 1.500 galbeni, în vreme ce Ioniţă Başotă vinde cele trei sferturi de sat şi de moşie, în 25 iunie 1799, pentru 5.000 galbeni, lui Nicolaus von Andrzejowski.
Fiul lui Nicolaus, Albert von Andrzejowski scoate, pe un sfert de sat, pe care-l vinde lui Iohan Lebius, în 20 aprilie 1809, nu mai puţin decât 40.000 guldeni, Lebius înstrăinând moşia în 28 august 1809, când o vinde lui Ignat zvon Schonfeld pentru 45.000 guldeni, deci cu un câştig net de 5.000 guldeni.
Şi Andrei Gafencu îşi vinde partea lui de sat, pentru 33.000 guldeni, în 28 august 1809, lui Alexandru Jian. Partea aceasta de sat va fi cumpărată, împreună cu întreaga masă succesorală a lui Alexandru Jian, în 9 noiembrie 1822, de Wartan Warteresiewicz, armeanul plătind 40.002 guldeni.
Biserica Trei Ierarhi din Iurcăuţi, construită în 1805, îl avea patron, în 1843, pe armeanul Wartan von WARTARASIEWICZ, preot administrator fiind Nicolai TOMIUC, care păstorea 1.261 suflete. În 1876, când patron era Ioan von WARTARASIEWICZ, paroh era Constantin BOCANCE, numărul enoriaşilor ajungând la 1.735. În 1907, patron bisericesc era Ştefan cavaler de WARTARASIEWICZ, preot cooperator fiind Dimitrie BURAC, născut în 1854, preot din 1888, iar cantor, din 1900, Theofil FRACIAN, născut în 1863.
Din 1888, funcţiona în comună o şcoală cu 5 clase .
În 1890, comuna Iurcăuţi avea 1.900 locuitori, aflaţi sub conducerea primarului Nicolai Costiuc. Învăţător era Petru Voinovski, paroh – Constantin Bocance, iar cantor bisericesc – Teofil Frăţian.
IVANCĂUŢI
Atestat documentat în 27 octombrie 1452, când Mihail logofăt cumpără de la Manea globnicul şi de la feciorii lui, Luca, Iurie şi Lazăr, printre altele, şi „seliştea pustie Vancouţi” (în altă traducere, cea a lui Costăchescu, „seliştile pustii ce sunt la graniţă, anume Ivancouţii şi Pogorilouţii şi Hatcinţii”), satul avea să-i fie reconfirmat lui Mihail logofăt şi în 2 iulie 1455, înainte de a fi trimis să negocieze tributul cu turcii.
În 7 mai 1473, Dragoş Uşar cumpăra de la Cârste, cu 170 zloţi, „a sa moşie şi ocină, satul Ivancăuţi”, primind întăritură de la Ştefan cel Mare pentru satul Ivancăuţi, iar „hotarele acestui sat către Coţman sunt cele vechi, adică: lângă drumul Hmielovului şi, de aici, drept spre Oşohlib, până la pârâul Volhoveţ, şi earăşi până la drumul Hmielovului şi, de aici… la drumul Suhoversche, de aici la Havrileşti, până la Volhoveţ, cum au stăpânit în timpuri străvechi”.
În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 32-a biserică, la Ivancicăuţi, şi cu popă”.
În 8 martie 1604, Ieremia Movilă împărţea satul între nepoţii lui Dragoş uşarul, „Antonie vornicel cu fraţii săi, fii lui Cosma, Alexa cu fraţii săi, fiii lui Petran vătaful, Cosma cu fraţii săi, fiii Paraschii, Stanca cu fraţii ei, copiii Nastei, apoi rudele lor, Luca cu fraţii săi, fiii Maruşchii, Iuon Ţintă cu fraţii săi, fiii Soficăi, Ilinca cu fraţii ei, copiii Fedcăi, şi Drăgşan cu fraţii săi, fiii Olenii”. Dragoş uşar primise satul Ivancăuţi, „ce se găseşte lângă o mlaştină” de la Ştefan cel Mare, în 7 mai 1473.
În 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întărea lui Mihail Tăutul, pârcălabul de Hotin, printre alte moşii, şi „parte cât i să va veni din satul Ivancăuţi, care aceste părţi îi sănt lui di pi giupăneasa Anghelina” (fata lui Onciul Vrânceanul).
În 12 martie 1640, Coste de Lucavăţ obţine uric pentru „a opta parte din jumătate de sat de Ivancăuţi”, cumpărată cu 40 taleri, de la Agafia, preoteasa, fata lui Drăgşan, martorii tranzacţiei fiind Goian de Jadova, fiul lui Pătraşco, Toader, Costin, Filip din Ivancăuţi, Vasilie de Lucavăţ, Bercea, Gligorie Căzacovici şi Simeon.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Ivancăuţi”.
În 28 ianuarie 1665, Ilie Drace obţine uric pentru a patra parte de Ivancăuţi, pe care o cumpărase de la fraţii Ionaşco şi Ştefan, feciorii lui Pilipovschi, cu 100 lei turceşti.
Deşi nu se ştie în câte rânduri s-au mai pustiit satele acelea de la graniţă, în cazul Ivancăuţilor se întâmplă o continuitate tenace, care-i permite lui Constantin Silion, starostele de Cernăuţi, în 29 august 1732, să împartă satul Ivancăuţi „pe opt bătrâni”, şi anume: Cozma, fiul lui Petran; Alexa, fiul lui Petran; Anton vistiernic, fiul Cozmii; Stana, fata Nastii; Ion Tăşcă, fiul Sofichii; Ilinca, fata Fedchii; Drăgan, fiul Elenii; Luca, fiul Maruşcăi.
În 16 decembrie 1756, Iordachi Cantacuzino avea şi hotărnicea „neşte părţi în satul Ivancăuţi, care părţi le-au cumpărat Dumnealui de la unii răzeşi de acolo, din sat”, dar, nefiind şi el răzeş (adică om liber înrudit cu oamenii liberi ai obştii respective) este obligat, în 26 mai 1757, de către Scarlat Ghica Vodă, să întoarcă răzeşilor acele părţi, împotriva tranzacţiei ridicându-se Ştefan Drăghinda, Constantin Ianăş, Ion Buţura şi Ion Peliposchi, „cu toţii moşneni în satul Ivancăuţi”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Ivancăuţi, moşie răzeşească, „45 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Simeon, 1 dascăl, Andrei, 2 mazili, Manole sin Ştefan DRĂGHINDE şi Grigori TĂUTUL, 9 ruptaşi, Sandul nepot lui PĂUNEL, Andrei ŢIGANIC, Georgi brat ŢIGANIC, Vasile BOBELE, Acsinte sin lui VELIŢCO, Toader brat ego, Ion BUŢURA, Georgi brat ego şi Vasile zet DRĂGHINDEI, 13 şliahţi, Ion sin Simion IANĂŞ, Constandin brat ego, Sandul sin COSTII, Andrii sin MINTECE, Ştefan sin URSUL, Costandin sin VLAD, Miron sin ANDRONIC, Petre hotincian (HOTINCEANU), Ioniţă PANĂ, Iftemii CERNEVSCHII, Vasile CĂTANĂ, Ştefan zet VERINCHII şi Dumitraşco zet LUPUL, 1 umblător, Zaharie sin MOSCALEV, 3 văduve, Maria, Aniţa şi Aniţa VASILOAII, şi 15 birnici, adică: Hrihor FEDORUK, Iacob FEŞTRIGA, Vasile CREVINCIUK, Simeon IACOBIŢ, Mihail MARIENCIUK, Ştefan BEZENUK, Ştefan SAUCIUK, Petro GHEDUN, Ivan IVAŞCIUC, Andrei BALŢII, Simeon CHIŞCANUC, Iacob ISTRATII, Toader CUCUL, Petre cumnat lui ISTRATE şi Nichita CEPIHA.
Satul răzeşesc Ivancăuţi, de lângă Orăşeni, în graniţă cu Polonia, este singurul din Bucovina care avea, în 1774, 48 de familii de oameni liberi, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina prezentându-se, în 12 aprilie 1782, răzeşii Mihalachi Ianoş, Nicolai Ianoş, Iordachi Buţura, Andrei Ţiganiuc, Andrei Mintici şi Ion Buţura, pentru a declara, în numele obştii lor, că satul Ivancăuţi este un sat răzeşesc.
În 8 februarie 1800, când fata lor, Maria, se căsătoreşte Gheorghie, feciorul lui Andrei Ţiganiuc, Costachi şi Safta Pădure o înzestrează cu părţile de moşie din Ivancăuţi, moştenite de la Vasile Mintici, tatăl Saftei, „douăzeci de stânjeni domneşti la câmp”. Printre martori se aflau parohul Simeon Mintici, Vasile Draghinda, Ştefan Cantimir, Toader şi Andrei Mintici din Ivancăuţi, dar şi Paladi Ciuntu din Bărbeşti.
Prin testamentul din 28 iunie 1820, Ilie Baloşescul lăsa soţiei sale, Măriuca, şi copiilor săi, Catrina, Ştefan şi Vasili, partea din moşia Ivancăuţi, care i se va alege din cea stăpânită împreună cu fraţii lui.
Biserica Naşterea Maicii Domnului din Ivancăuţi, construită în 1794, patronată, în 1843, când avea 1.391 enoriaşi, de Constantin de IANOŞ era slujită de parohul Ioan ŞERBANOVSCHI. În 1876, parohia avea 1.817 enoriaşi, iar paroh era Emanuel NICHITOVICI. În 1907, paroh era Ioan de MINTICI, născut în 1867, preot din 1891, paroh din 1901, iar cantor, din 1901, Emilian MASICHIEVICI, născut în 1871.
În comună funcţiona, din 1844, o şcoală trivială cu 4 clase .
În 1890, Ivancăuţii aveau 2.052 locuitori, populaţia sporind prin colonizarea cu ruteni pe care o făcuseră răzeşii pentru a rentabiliza moşiile. Primar era Ioan de Mintici (strănepotul răzeşului Andrei Mintici se înnobilase!), învăţător era Dimitrie Marianciuc, paroh – Vasile Nichitovici, iar cantor bisericesc – Dionisie Nosievici.
În 1910, doar un sfert din populaţia satului dăinuitor răzeşesc de odinioară mai vorbea româneşte.