Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (II)

Funcțiile Marelui Dragoman au fost, apoi, încredințate lui Karadja, fiul interpretului din Olanda, cu care tatăl lui Grigorie nu era de acord. Se pare că, de data aceasta, Sultanul a ezitat să-l trimită pe Grigorie la Iaşi, așa cum se presupune că ar fi vrut să facă, atunci când a venit, şi i-a încredințat tronul Țării Românești.

El se va opune, apoi, Hanului Crimeii, care arăta o apropiere prea mare față de Prusia[1]. Și întrucât Frederick nu a cruțat nimic pentru a-şi menţine partizanii din Constantinopol[2], Padişahul era convins că supuşii săi nu erau deloc interesați. Dar, în toată această aventură, se pare că Grigorie a păstrat o atitudine rezervată și prudentă, care se potrivea poziției sale. Baronul von Hammer nu-l menționează niciodată personaje devotate regelui Prusiei; Vergennes, prietenul său[3], vorbește doar despre „legăturile sale intime” cu englezii[4] și, mai târziu, despre înclinația sa pentru ruși[5]. Mai târziu, Hanul din Crimeea va cere ca Grigorie să fie ridicat pe tronul Țării Românești, deoarece îl considera drept singurul capabil să se opună planurilor de cucerire ale Catherinei a II-a.

Nu este mai ușor în Orient, decât în ​​Occident, să afli care sunt adevăratele simpatii ale diplomaților şi cui (pentru a spune unul dintre ei) „cuvântul i-a fost dat pentru a ascunde gândul”; iar aliații de ieri devin, adesea, dușmanii de mâine. Prin urmare, dacă se dorește să se judece imparțial comportamentul oamenilor de stat, este necesar să se țină seama foarte puțin de discursurile și sentimentele pe care și le atribuie aceştia și să se acorde atenție numai faptelor decisive[6].

Grigorie Ghika l-a înlocuit, pe tronul Ţării Româneşti, pe Grigorie al II-lea Callimachi, mutat în Moldova, într-o perioadă în care declinul Principatului s-a înrăutăţit şi mai mult; decadența o atribuia un contemporan mai ales schimbării permanente a principilor și obișnuinței Porții de a înmulţi numărul de familii admise la guvernarea Principatelor. Baronul von Tott, care a vizitat Moldova, în timpul domniei lui Grigorie Callimachi, a spus: „Acele popoare, guvernate, de mult timp, de prinții lor impuşi, trebuiau să știe că despotismul provine din schimbarea domnilor, în conformitate cu voința Porții Otomane. Moldova și Țara Românească[7] au fost supuse, inițial, unor tributuri foarte mici; se bucurau de o umbră de libertate. Dacă principii lor nu erau oameni de merit[8], ei aveau cel puțin iluştri dumnezei, în care îşi puneau toată speranţa, iar în aceștia națiunea greacă și-a recunoscut zeii săi vechi[9]; dar în cele din urmă totul a fost confuz[10].

Din scrisorile Ministerului Afacerilor Externe al Franței, reiese că Grigorie al III-lea Ghika trebuia să țină cont, mai ales, de treburile Poloniei. Moartea regelui Augustus al III-lea (5 octombrie 1763), care a avut loc cu puțin timp înainte de momentul în care Grigorie a pus stăpânire pe tronul Moldovei, i-a aruncat pe polonezi într-una dintre cele mai dăunătoare crize pentru țările în care coroana nu este ereditară. Regele Prusiei, care aștepta, cu binecunoscuta sa tenacitate, să pregătească o împărţire a Poloniei, a atras de partea sa pe Ecaterina a II-a, germană ca şi el, care a devenit împărăteasă în 1762. Diplomația franceză, care nu era în niciun caz contrară planurilor acelor suverani, a fost condamnată la neputință, deoarece agenții francezilor erau destul de incapabili[11]. Partida care se împotrivea planurilor prusaco – ruse îl avea pe generalul Coroanei, Branicki, în rândurile sale. Folosind puterea care i-a fost acordată, prin obișnuința de a intra în relații cu Marele Vizir, a fost ales să reprezinte Polonia, la Constantinopol, Stankiewicz. Însă a învins partea adversă, condusă de Stanislaw Poniatowski, care, cu sprijinul regelui prusac, l-a înlocuit pe Alexandrowitz. Poarta, influențată în direcția opusă, de ambasadorul francez și de ministrul Prusiei, susținut de ministrul rus, nu știa pe cine să recunoască. Într-o scrisoare a lui Vergennes, a fost descrisă o piață emoționantă a acestei tergiversări, când se apropiau termenul: „În scrisoarea mea din 18, am avut onoarea de a anexa comunicarea făcută de mine Porţii, cu o zi înainte. Am explicat, într-un mod suficient de precis și distinct, pentru a nu lăsa niciun dubiu, că Franţa nu dorește să recunoască alegerile făcute în Polonia. Totuși, aici este o schimbare, care va fi mai durabilă în deciziile acestui guvern și pe care am motive să cred că este rezultatul unei conferințe, care a avut loc în aceeași zi, în prezența Marelui Sultan. După ce am vizitat pe secretarul ambasadei, pentru a-i mulțumi lui Reis Efendi pentru încrederea pe care mi-a acordat-o, ministrul turc, după complimentele obişnuite de amabilitate, m-a rugat expres că vă conving să fiți și dumneavoastră de acord să i se acorde lui Alexandrowitz încrederea, ceea ce nu aduce consecința recunoașterii lui Poniatowski ca rege al Poloniei, care, deocamdată, nu este o problemă.

Dar, deoarece nu ascultă orbeşte de miniștrii puterilor cu care Poarta este în război deschis și pentru că Poarta nu crede că trebuie să împiedice împărţirea Polonia, el a fost nevoit să aștepte mult timp la graniță, atunci când a venit aici și i s-a acordat o audiență, prin care i s-a spus că va exista o deliberare, cu privire la ce recunoașterea care trebuie făcută. Nu înțeleg cum este posibil să admitem ministeriatul unui prinț și să nu recunoaştem titlul în virtutea căruia își îndeplinește misiunea. Dar, întrucât Poarta se adaptează, de bună voie, la exemplul celorlalți, poate că aceasta este doar o imitație după cea folosită la încoronarea regelui Augustus al III-lea”[12].

Întrucât Alexandrowitz a trebuit să aștepte mai mult de un an la granițele Moldovei, pentru ca ezitările turcilor să se încheie, Grigorie a fost implicat, în mod natural, în această aventură ciudată; și a avut o corespondență cu Hanul Crimeii, Selim-Ghirai[13], despre întâmplările foarte importante, care au avut loc în Polonia. Hanul, care a văzut, cu siguranță, cât de grotescă era atitudinea Porții, dar nu putea, pe de altă parte, să se îndoiască de încetarea acelei comedii, l-a sfătuit pe domnitorul moldav să-l întâmpine pe Alexandrowitz și se pare că Grigorie[14] a împărtășit această opinie[15]. Grigore Callimachi a îndrăznit să se arunce în mijlocul acelor dificultăți, care aveau să-i provoace moartea[16], înlocuind pe prințul Moldovei[17], la sfârșitul anului 1766.

Când în noiembrie 1768, Grigorie Ghika a fost numit domnitor al Țării Românești, complicațiile, din care Callimachi nu a fost în stare să scape, au devenit inextricabile. Principatul, străbătut mereu de agenții pricepuți ai Ecaterinei, erau într-un vânzoleală de nedescris. Un scriitor moldovean, favorabil protectoratului rus[18], îl acuza pe Grigorie că a acceptat guvernarea Principatului în circumstanțe în care va fi obligat să „acționeze împotriva creștinilor” și presupunea că domnia unui prinț, capabil de o asemenea enormitate, trebuie să fi făcut parte dintr-o serie de fapte rele. Când așteptăm ca şi creștinătatea să pună în practică maximele pașnice ale Evangheliei, la care nu s-a gândit încă, vom vedea, în continuare, ce adepți ai războiului are creștinismul, unii, de multe ori, gata să facă alianțe cu guvernele diferitelor secte și religii. Este adevărat, însă, că venirea lui Grigorie Ghika la București, pentru a reprezenta puterea protectoare, într-un moment în care valahii i-au favorizat pe dușmanii săi[19], şi nu a putut conta pe simpatia lor, trebuind să se aștepte la o opoziție acerbă peste tot, a fost riscantă. De fapt, această opoziție a izbucnit, atunci când a fost instalat la București. Deși Sultanul a considerat drept prudentă ocuparea capitalei de către trupele turcești[20] și trimiterea unui nou protector otoman în Principat, Ghika devenise atât de nepopular, încât clevetismul, întreţinut de agenții Ecaterinei a II-a, a găsit adepți chiar și printre boieri. Grigorie Ghika a fost învinovățit nu numai pe turci, ci și de greci, acuzați că îl însoţesc pentru că a aduna bogății și onoruri. Grigorie, care cunoștea țara suficient pentru a ști că această tulburare îi va face situația mai precară și mai dureroasă și nu avea nici o îndoială că fiecare protectorat impune sarcini grele celor care sunt nevoiți să îndure, nu putea să-i ajute pe cei care s-au recunoscut instrumente orbe sau patrioți exacerbaţi să vadă toată seriozitatea circumstanțelor. Şi unii, și ceilalţi l-au acuzat, cu siguranță, pe literatul prinț de „nedreptatea și cruzimea (cu) care s-a arătat oamenilor din casta, deşi era de o blândețe neobișnuită”[21]; aceștia l-au făcut responsabil pentru jafurile și indisciplina turcilor[22]. La rândul său, dezgustat de acel ferment, ale cărui consecințe le-a considerat trecătoare, Ghika a fost probabil influenţat să-i considere trădători pe toți cei care, într-un fel sau altul, au arătat că au acordat puțină atenție persoanei și autorității sale şi prea multe amintiri strămoșilor săi, încercând să-l intimideze cu revolte; și se va vedea, mai târziu, că ar putut contracara pericole mult mai grele.

După câteva luni, războiul i-a obligat pe prinț și pe supușii săi să stea de partea Porţii. Pe 22 ianuarie 1769, colane de cavalerie se îndreptau spre Palat. Sultanul, temându-se că valahii se vor întoarce împotriva lui, i-a obligat pe cei mai bogați boieri și comercianți din Țara Românească să-și trimită bunurile la Constantinopol[23].

Pe 23 ianuarie, Hanul Crimeii începuse ostilitățile, cu 100.000 de luptători. Baronul von Tott, în Mèmoires sur les Tartares, a descris această campanie, căreia i-a fost martor, în cel mai curios mod posibil[24]. La o lună după această expediție, a murit adversarul înflăcărat al rușilor. Moartea lui Krim-Ghirai a fost un eveniment cu consecințe mult mai grave[25], deoarece el a fost ucis. Potrivit baronului von Tott, autorul crimei ar fi fost grecul Siropolo din Corfu „mare chimist, doctor al prințului Țării Românești și agent care acționează în Tartaria”[26]. Dacă Hammer[27] ar fi examinat cu atenție povestea baronului Tott, poate că nu ar fi fost mai convins decât miniștrii Hanului, care nu au ajuns niciodată să descopere dovezile crimei, atribuită de Tott lui Syropol[28]. În guvernările din vremurile vechi s-au atribuit, cu ușurință, otrăvirea şi moartea oamenilor care ar fi putut exercita o mare influență în epocă. Oricare ar fi cauza morții Halui, nici Tott și nici Hammer nu atribuie nici o culpă lui Grigore al III-lea Ghikae. De fapt, prințul nu avea niciun motiv să scape de Han. Nu numai că Hanul nu i-a făcut nici o nemulțumire, dar a contribuit la ridicarea lui tronul Țării Românești[29]. Hanului Krim-Ghirai i-a urmat Devlet-Ghirai, prințul incapabil.

Împărăteasa Rusiei, care a văzut, cu bucurie, că un bărbat de temperamentul lui Devlet a înlocuit un inamic înfricoșător, nu conta doar pe erorile dușmanului, a cărui incapacitate îi era cunoscută. Știa foarte bine cum încearcă nunţiul austriac Thugut să-şi promoveze proiectele sale[30], că planurile lui erau facilitate de „răul în extragerea porţii stricate din usciori”; și se pregătise să le pună în acțiune, atacând turcii dinspre nord, din est, din vest, cu forțe puternice.

În timp ce Marele Vizir era încă pe drum, Prințul Gallitzin a trecut Nistrul și a asediat Hotinul[31]. Însă atacul a fost respins și Gallitzin a trebuit să treacă, din nou, dincolo de Nistru. Prinții din Țara Românească și Moldova au primit, apoi, ordine de a trimite muncitori, pentrz refacerea fortificaţiilor acelei cetăţi importante[32]. Înfrângerea rușilor, la Hotin, i-a făcut pe turci tare mândri, astfel încât sultanul şi-a luat porecla de Ghazi, adică de campion al Credinței.

Marele vizir Mohammed Emin Pașa, succesorul lui Hamza Pașa, care a ținut sigiliul Sultanului doar şase săptămâni, după căderea lui Muhzinsadé, și-a dat seama că era periculos să îl apere pe Prințul Moldovei. Prin urmare, a traversat Dunărea și a venit în tabără la Khandepé (Dealul Hanului), pe Prut, la cinci leghe de Iaşi și cincisprezece de Hotin. Pornise în marş din Bender, a instalat tabăra pe Jassydepé (Dealul umed) și apoi s-a întors la Khandepé (Dealul Hanului). Locotenenții săi cei mai experimentați, după ce l-au forțat pe prințul Gallitzin să se retragă peste Nistru, pentru a doua oară, s-au revoltat împotriva unui lider care a compromis armata, l-au pârât la Constantinopol și acesta a fost decapitat, împreună cu Grigorie Callimachi[33] și marele Dragoman Şuţu (Sutzo).

Marele Vizir a fost înlocuit de Ali Moldovandji (negustorul de sclavi moldoveni) care, bătut de ruși[34], nu a putut împiedica capturarea Hotinului, cheia Moldovei, care a fost ocupată, de fapt, la 18 septembrie 1769. Marele Vizir, văzând că armata lui era pe punctul de a se preda, el a fost nevoit să se retragă, din nou pe Khandepè (Dealul Hanului)[35]. Acolo, înainte de a lua drumul către Isakdji, unde armata otomană a ajuns în cea mai mare tulburare, a avut loc un consiliu de război, la care s-a decis ca o întărire cu o trupă de o mie de luptători să fie trimisă lui Abaza Mohammed Pașa, pentru a apăra Moldova. Ca și prințul Țării Românești, Abaza a primit ordine să se arate neiertător cu toți românii care aveau simpatii pentru inamic.

Dacă Abaza și Grigore al III-lea Ghika ar fi interpretat literalmente aceste instrucțiuni, multe ar fi avut de făcut. Moldovenii au trimis un mesager la împărăteasa Rusiei, prin care au rugat-o să „le acorde protecția ei, obligându-se să furnizeze 4.000 de recruți, urmând să mai recruteze 12.000, și să asigure aprovizionarea pentru 8.000 de luptători”. Petiţia însemna o reacţie dârză la principiile trimise de Poartă[36]”[37].

[1] Athanasius Comnenus Ypsilanti, scritorul grec, în istoria sa nepublicată spune că, în 1762 „Pacea, negociată mult timp, prin ultima încercare între Imperiul Otoman şi regele Brandenburgului, a fost încheiată în decembrie a acelui an. Ministrul care s-a ocupat de afacere a fost, apoi, primit în audiență și a oferit Sultanului și Marelui Vizir cadourile bogate, pe care le-a adus. După armeanul Mosco, şeful ambasadei engleze şi dragomanul Porţii, Grigorie Ghika s-au ocupat de această negociere”. Ypsilanti adaugă că Sultanul, crezând că a primit o „sumă mare de bani”, s-a arătat binevoitor față de el și că, atunci când Hanul Crimeii a propus să-l numească voievod al Țării Românești, el s-a opus inițial, cerându-i „să-și amintească de conduita sa în afacerea din Brandenburg”. Pare curios faptul că Mustafa al III-a ridicat, în acea epocă, o obiecție pe care trebuia să o facă, mult mai natural, în 1765. Prin urmare, toată această poveste este foarte îndoielnică.

[2] Ali, intendentul lui Raghib, a primit jumătate de milion de la Prusia.

[3] Se pare că s-a îngrijorat foarte mult de nenorocirea (pe care o numeşte „circumstanță tristă”) care l-a lovit pe Grigorie, în 1752), își amintește că chiar și casa tatălui său a fost arsă. Aceste dezastre, în capitala Imperiului Otoman, se petreceau frecvent.

[4] Scrisoarea din 4 august 1758.

[5] „Interpretul Porții a fost schimbat, dar, deși era prietenul meu personal, nu regret, pentru că a fost afectat de religie și de interesul rușilor” (Cavalerul Vergennes, către ministru, în 1 aprilie 1764).

[6] Oricare ar fi fost relațiile anterioare ale lui Grigorie cu Prusia, din Arhivele din Berlin rezultă că a fost în relații mai bune cu Frederick al II-lea abia atunci când a fost chemat să guverneze Moldova, pentru a doua oară.

[7] Potrivit lui Tott, „cele mai frumoase două provincii ale Imperiului Otoman”.

[8] Nici o afirmație nu este mai îndrăzneață decât aceea de a refuza „meritul” tuturor principilor secolelor XVII și XVIII. Carra însuși este ușor de negat, căci, vorbind despre „tânărul Maurocordato”, care a trăit la curtea lui Grigorie al III-lea, în timpul celei de-a doua domnii în Moldova, cu o rentă acordată de prinț, spune că familia Ghika, „pe parcursul a 200 de ani, a întărit gloria și prosperitatea otomanilor” (Histoire de la Moldavie, 1776). Rizo Nérulos, fost ministru în Rumenia, demult contrariat de opiniile Baronului von Tott, considera pe prinții străini drept singurii autori ai situației de pe malurile Dunării, prin care „valahii și moldovenii” s-au scufundat în atâta întuneric; nu au fost, printre ei, nici un fel de educație, nici comerț, nici industrie – o absență perfectă a civilizației. A noua parte a solului rămânea necultivată, iar principalele elemente ale economiei rurale au fost mereu ignorate. Gspodarul grec a civilizat cele două principate. „După ce am vorbit despre instituția școlilor și a tipografilor, despre abolirea sclaviei monstruoase, care a existat în ele” (Riforma Mavrocordatos –Ghika). „Introducerea grâului turcesc a însemnat, în Principate, într-adevăr singura resursă”. Apoi, Riso adaugă: „Au tradus Biblia în limba națională, cântecele sacre și liturghia Bisericii răsăritene… Au fost legiuitorii celor două provincii: ba chiar și în prezent (Alexandru-Ioan I a introdus, ulterior, codul napoleonean) rămân la coduri întocmite de acele principii introduse Iustinian” (Cours de littérature grecque modèrne, perioada I, p. 24). Potrivit obiceiului vremii, Rizo a numit „ale gospodarilor greci” toate principiile de origine non-română.

[9] Aluzie la familia Cantacuzino, care şi-a disputat tronul începând cu primul Ghika, pe care Carra o numește „familie imperială”.

[10] Baronul von Tott, Mémoires sur Ies Turcs, partea a II-a, p. 24. Ar fi mai exact, în locul sintagmei „bătrâni stăpâni”, să se spună bărbați mai „capabili să guverneze”.

[11] „Nici unul dintre trimișii sau oamenii de afaceri francezi, de la Curtea Rusiei, nu a atenuat influența… și câmpul de bătaie a rămas pe mâinile agenților pricepuți ai lui Frederick II. Din aceasta a apărut împărţirea Poloniei și a altor ţinuturi” (La Cour de Russie il ya cent ans, Berlin 1858).

[12] Scrisoarea lui Vergennes din 20 iulie 1765. Într-o scrisoare anterioară, din Constantinopol, la 7 august I764, de la Vergennes, există o imagine mai completă a politicii stânjenite a Porţii, care și îndrepta susţinerea către Marele Conte Branicki.

[13] „Întrucât Prințul Moldovei nu mai comunică noutăţile din Polonia Hanului din Crimeea, el poate fi informat doar despre acesta, pe jumătate, din M … (aici numele lipsește în scrisoare), (Scrisoarea de la Fornetti către Cavalerul de Vergennes, din  31 ianuarie 1765). „Prințul Moldovei l-a informat pe  Hanul tătarilor că Dieta Poloniei va fi adunată în scurt timp, că Rusia a adus mai multe regimente în regatul respectiv și că intenționează să aducă şi mai multe, în special din partea Ucrainei” (Fornetti, lui Vergennes, 21 iulie 1766).

[14] Un document, păstrat în arhivele din Viena și datat în Iaşi, 2​​0 martie 1766, vorbește despre relațiile cu Alexandrowitz, pe care le-a avut, în numele domnului său, „Panagiodoro, marele camerist al serenisimei înălţimii Grigorie Ghika, principe al Moldovei”. Afirmația lui Carra, potrivit căreia „titlul de Altezza serenissima a fost dat prinților din Țara Românească și Moldova de către Republica Venețiană” nu este susținută de nici un document. Acest scriitor inexact ar fi trebuit să spună că titlul „le-a fost dat” de Republică.

[15] „Cât despre Alexandrowitz, consulul i-a spus totul despre el. Hanul nu avea nici o îndoială că, dacă prințul Moldovei era instruit să facă față dificultăților apărute , odată cu ivirea acelui trimis, polonezii trebuiau să fie fericiți să aibă un astfel de mediator. Hanul, care nu a ignorat serviciile oferite de către Gospodar despre opinia consulului, a scris la Poartă” (Scrisoare de la Fornetti către Cavalerul de Vergennes, din 10 aprilie 1766).

[16] Inutil să spun, el a preluat tronul. Despoţii au avut plăcere în proscripții, pentru dragostea de aur.

[17] Vergennes: Mila lui Grigorie a fost în măsură, până la limitele voievodatului său, să urmărească dezvoltarea afacerilor Poloniei… „Acum nu sunt în măsură să satisfac interesul sau curiozitatea Porţii. Și mă tem că corespondența pe care ai autorizat ca Gerault (agent francez în Polonia) s-o ţină cu mine, nu suferă nici o interdicție, în urma scrisorilor prințului Moldovei” (Cavalerul de Vergennes, către ministru. Constantinopol, în 14 februarie 1767).

[18] A se vedea La Dacie, p. 403.

[19] „Toți oamenii au beneficiat de victoriile rușilor” (Dacia).

[20] Engel, Geschichte der Moldau und Walachey, II, p. 27.

[21] Autorul Daciei dă glas acestor sentimente. Dar nu citează nici o mărturie a vremii și este combătut de contemporanul său Raichevich, de asemenea de Carra, care l-a cunoscut personal pe Grigore al III-lea Ghika și care a văzut totul în negru, țară, oameni și prinț, nu îl acuză niciodată de cruzime. Nu înțelegem de ce, aici, scriitorul moldovean se transformă într-o unealtă, răspândind anecdota îndoielnică îndoială a boierului al cărui costum l-ar fi afectat pe Grigorie. Voi dovedi mai târziu că nici Carra nu are credibilitate.

[22] Kogălniceanu, Dacia, p. 404.

[23] Gebhardt, Geschichte der Walachei und Moldau.

[24] Raportul Hanului, din 3 silkide 1172, este păstrat în Arhivele de la Viena.

[25] „Dezolarea a fost generală; iar frica ne-a cuprins pe toți, în aşa fel, încât cei care dormeau liniştiţi, visau inamicul la porți” (De Tott, Mémoires sur les Turcs et les Tartares, partea a II-a, p. 183).

[26] Tott, II, p. 181.

[27] Hammer, Cartea LXXIII.

[28] „Nici o amenințare nu l-a tulburat …. El a obținut, fără dificultate, pașaportul și biletul de poștă de care avea nevoie pentru a se întoarce liniștit în Țara Românească” (De Tott).

[29] Scriitorul grec Athanasius Comnenus Ypsilanti, în „Istoria” sa nepublicată,scria, în anul 1762, că Hanul Crimeii a insistat, pe lângă Sultan, să-l aleagă pe Grigorie Ghika prinț al Țării Românești. „Așa cum știu eu”, adaugă Kogălniceanu , „care ar putea servi Poarta în timp de război” (Kogălniceanu, La Dacie, p. 404).

[30] „Dacă la aceste încercări se adaugă o frenezie incredibilă, precum şi administrarea defectuoasă a Porții, care se răsfăța fără temei, aceste încercări, care, de ceva vreme, deveniseră mai mult decât un proiect şi ar putea ajuta ca armatele din Rusia să distrugerea Imperiul Otoman, în Răsărit – precum se vede, niciodată o națiune, pe cale de a dispărea de pe scena politică, nu ar fi meritat, mai puțin decât otomanii, compasiunea altor popoare. Din păcate, evenimentele care se petrec acum, în imperiu, vor avea o mare influenţă asupra politicii celorlalte state și va provoca molime nesfârşite și tulburări” (Raportul lui Thugut, din 17 august 1774).

[31] 30 aprilie 1767.

[32] „Pe 27 (7 august a.c.), unele porunci au fost trimise domnitorilor Țării Românești și Moldovei, astfel încât aceștia trebuiau să furnizeze constant un anumit număr de căruţaşi și muncitori, care vor transporta 2.600  de transporturi  de piatră la Hotin, pentru a se repara fortifica piața respectivă, şi provizii pentru garnizoană” (Jurnalul de campanie al Marelui Vizir, în Kan Tepessì – Khaudepé; Arhivele Ministerului afacerilor externe din Paris).

[33] În sentinţă, Grigorie Callimachi este acuzat că şi-ar fi însușit „100 de pungi pentru achiziționarea de alimente”. După cum este clar, turcii au încredințat întâmplător furnizarea de provizii pentru trupe principilor români; o scrisoare franceză o confirmă; iar Grigore al III-lea Ghica a trebuit să se ocupe de aprovizionare, ceva timp după torturarea şi uciderea lui Callimachi. „Prințul Țării Românești a primit ordin să cumpere provizii din Ungaria” (De Saint Priest, ministrului, Constantinopol, 4 decembrie. 1769).

[34] „În sfârșit, pentru diverse indicii ale poporului de drepţi (ulemale) și pentru dispozițiile care s-au luat, a rezultat o faimă generală, care nu a fost refuzată Porta, care, spre mijlocul lunii septembrie, a atacat pe ruşi, urmând o bătălie lungă și sângeroasă, cu împrăştierea totală a armatei otomane și cu fuga vizirului” (Scrisoarea bailului, Bujukdere, în 17 octombrie 1769). „Ziua fericită din 9 septembrie (conform lui Hammer, II, p. 18) a decisă campania” (Scrisoarea bailului, Pera, 3 noiembrie) În Histoire de la guerre entre la Turquie et la Russie, în special, în campania din 1769, cu nouă hărți (Petersburg 1773), există o pictură a bătăliei de la Hotin.

[35] În Constantinopol, a existat o idee confuză despre marșul armatei. Scrisorile „au fost interceptate și dezertorii au fost ținuți departe”, astfel încât, timp de două săptămâni, „orice comunicare a fost întreruptă între Poartă şi trupele care plecaseră de la Hantepsi, pentru a se retrage retrage la Dunăre” (Scrisoarea bailului din 2 octombrie 1769). La 17 octombrie, nu se știa încă dacă Marele Vizir a fost în stare să asigure Isadkij (Scrisoarea bBailului, Bujukdere, în 17 octombrie).

[36] Acest interesant document este reprodus integral de Vaillant, în La Romanie, II, pp. 223-236.

[37] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 290-299