Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (I)

„Lui Mahmud I (care l-a decapitat pe Alexandru Ghika)[1], care a murit după 24 de ani de domnie, i-a succedat, în 1754, de Osman al III-lea, a cărui imbecilitate nu a însemnat nimic bun pentru otomani. Dar, convins că este incapabil să conducă, el a dat sigiliul imperiului unui om cu un intelect superior, Raghib Mohammed Pascià, deja prieten al marelui dragoman Alessandro Ghika.

Raghib a fost Marele Vizir al lui Mustafa al III-lea, care i-a succedat lui Osman, din 1757, când Grigore Ghika a fost investit în funcția de mare dragoman. Datorită intervenției binevoitoare a lui Ulefeld, reprezentant al imperiului Germaniei, cu care marele dragoman era legat de prietenie[2], Grigore a reușit să scape, împreună cu ai săi, de consecințele grave ale decapitării lui Alexandru Ghika. Învățatul Raghib, pe care Hammer îl numește „unul dintre cei mai iluştri oameni de stat din imperiul otoman”[3], a cărui activitate nu a omis nimic, nu a dorit să-l lase pe Grigore să atingă influența tatălui său. Dar fusese impresionat de părerile pe care unchiul noului dragon, Grigore al II-lea Ghika, le-a supus judecății Porţii și de care, într-adevăr, trebuia să se ocupe, căci, pe când era Reis-efendi, Grigore a insistat, cu putere, asupra unei alianțe cu Prusia, căreia se pare că i-a prevăzut un viitor strălucit, alianță pentru al cărei triumf  Raghib a devenit Mare Vizir, în afară de încrederea și de considerația de care se bucura[4], luptând constant împotriva repugnării Porții pentru alte combinații diplomatice, în afară de cele obişnuite, dragomanul cu siguranță nu a putut împărtăşi opiniile sale fără nici o dificultate, primind serviciile inaccesibile, pe care le-ar putea aduce, de la curtea din Viena.

Dar, fără îndoială, Raghib nu i-a permis să se plece din acest fel și i-ar fi fost, desigur, dificil (fără teama de a fi acuzat şi de a-și pierde îndatoririle) să lupte împotriva unor proiecte al căror adevărat autor era unchiul său și care încercau să asigure o poziție strălucitoare guvernului pe care l-a servit. Ideea de bază a unor astfel de proiecte a fost extinderea Imperiului Otoman și a Prusiei, în detrimentul Casei din Austria.

Raghib, scriitor și poet, comparat de istoriograful Vassif cu Aristotel și Platon, a simțit poate o anumită simpatie pentru monarhul prusac Frederick. Dar nu-l mai respecta pentru adevărul că toate mijloacele i se păreau bune ca să-și asigure locul pe care credea că îi aparține. Marele dragoman, care a fost, de asemenea, foarte educat, care știa turcă, greacă, rusă, franceză și italiană[5], a suferit, probabil, influența unui prinț considerat ca fiind de un intelect superior, chiar şi de către cei care nu-i admirau şi caracterul.

Rezultatul acestor prevederi, favorabile ale diplomației otomane, a fost un tratat de prietenie între Prusia și Portă. Pentru a induce acest lucru în propriile sale scopuri, Frederick a folosit de Handen, care era mai bine cunoscut sub numele de Rexin[6]. El a găsit sprijin puternic în ambasadorul Angliei la Poartă, Iacopo Rizo[7], socrul marelui dragoman, în medicul Ypsilantis, în Marele Vizir și în Draco, capuchehaia din Moldova, care a avea mare trecere la Portă. Negocierile au fost purtate într-un secret atât de mare, încât ministerele Franței și Austriei nu au putut să le cunoască în întregime. Tratatul a fost semnat la 29 martie 1761[8].

Rezidentul rus și nunţiul austriac, înțelegând toată importanța acestor negocieri îndrăznețe, demne de capacitatea politică a lui Frederick al II-lea, au propus statelor lor să trimită o sumă de câte 100 de mii de ducați, în speranța că, în schimbul mitelor, va fi revocat tratatul, înainte de a fi ratificat. Dar ţarina Elisabeta[9] nu s-a grăbit să ia o decizie și nici Curtea austriacă a Mariei Teresa nu a putut lua hotărâri prompte. Ratificări a avut loc în timp ce încă aveau loc deliberări la Petersburg și la Viena, iar soluţia propusă de ambasadorii Obreskov și Schwachheim a fost ratată.

Austria și celelalte puteri catolice nu au avut mai mult noroc nici atunci când au încercat să revendice locurile sfinte din Ierusalim. Nunțiul Schwachheim, ambasadorul Franţei Vergennes, bailul Foscari, ministrul napolitan Ludolf și franciscanul Morewicki, care reprezenta Polonia, nu trebuiau să intuiască dispoziții favorabile în Marele Dragoman, consacrat notoriu grecilor[10],  și care, cu siguranță, nu ar contribuit foarte mult la obținerea, de la Padişah, a hatişerifului care să îi pună pe creştin în posesia sfintelor locuri.

Ambasadorul Franței se expusese şi altei nemulţumiri, protestând împotriva torturării[11] a unui comerciant[12] originar din țara sa (14 martie 1760), care, devenit boier al Moldovei, ar fi luat parte la uneltirile lui Constantin Racovitza, încă exilat la Lemnos, după cum susține Hammer, dar care „boier” locuia la Constantinopol și dorea să provoace o mișcare în favoarea lui printre moldoveni[13].

Moartea lui Raghib (1763) a fost un eveniment și mai remarcabil, prin faptul că relațiile pe care cel mai educat Marele Vizir a vrut să le facă cu Prusia puteau schimba complet situația din Europa. Proiectul unei alianțe ofensive și defensive, dăunătoare pentru Casa Austriei, ignorată de Schwachheim, a fost descoperită de nunţiul Penkler după moartea lui Raghib, al cărui nume este bine cunoscut străinilor care vizitează Constantinopolul, pentru frumoasa bibliotecă pe care a donat-o orașului. Cu „sultanul poeților Rumeliei”[14] și „președintele vizirilor”[15], cum îl numeau istoricii otomani Djavid Ahmed-bey și Vassif, ultimul ministru al acelui imperiu care, de fapt, îşi merită numele Grande[16], politica pe care părea să dorească să o adopte Porta, trebuia să dispară cu atât mai ușor, deoarece Mustafa al III-lea avea o înclinație personală pentru Viena, și nu pentru Berlin. Dar, pentru această politică, al cărui adevărat autor este Grigore al II-lea Ghika, anumite puncte de vedere erau necesare și o perseverență, la care oamenii de stat din Turcia nu mai erau susceptibili. Se pare că Raghib, prevăzând o reacție împotriva sistemului pe care l-a urmat și o cădere aproape, a refuzat să respectă avertismentele medicilor privind pericolul de moarte care îl pândea pe Mare Vizir[17]. Raghib a murit curând, după o guvernare de 6 ani, iar Sultanul s-a grăbit să-i confişte averea, calculată la 60.000 de saci; iar confidentul său persan, Ali, care îl ajutase în mod activ în Prusia, a fost trimis la moarte.

Hamid-Hamza i-a urmat lui Raghib, fiind favorizat de padişah[18], care era fericit să aibă un vizir mediocru, incapabil să-i supere favoriții[19] şi care a fost Mare Vizir[20] doar șase luni, după care a fost a înlocuit cu Bahir Mustafà Pascià (2 octombrie 1764). Un germene de insurecție și tulburare, care au fermentat în întregul imperiu, în cele câteva luni de administrare a lui Bahir Mustafa, au produs căderea acestuia (în 29 aprilie 1765) și, în cele din urmă, moartea sa tragică. Capul i-a fost aruncat în pragul Sublimei Porţi.

După ce Raghib a murit, partida favorabilă alianței prusiene a încercat să-și continue politica, dar a suferit deja o înfrângere, într-un consiliu ținut la Serai, cu șase luni înainte de moartea lui Raghib (14 octombrie 1764), în care planul unei alianţe ofensive şi defensive cu Prusia a fost respins. Și Raghib a fost nevoit să se refere la o scrisoare primită de la plenipotențiarul prusian Rexin, prin care acesta pretindea un refuz oficial al Padişahului[21]. Cu toate acestea, Hamza-Hamid, protejat de Raghib, nu a dorit să renunțe la planurile acestuia și a trimis un ambasador la Berlin, cu un dar estimat la 20.000 de piaştri[22]. Raportul misiunii lui Ahmed[23] a fost păstrat acolo, Ahmed scriind că a fost uimit de activitatea prodigioasă a lui Frederick și de grija cu care s-a ocupat de organizarea armatei sale, însă eforturile lui Rexin, de a obține tratatul de prietenie, drept un tratat de alianță ofensiv și defensiv, nu a avut mai mult succes decât înainte de moartea lui Raghib. Proiectul de tratat descris la noi conținea 11 articole, a căror executare ar fi influențat foarte mult situația din Europa de Vest și de Est.

Dar Penkler și Vergennes s-au luptat puternic cu acel proiect, întrucât Viena și Paris se temeau, într-un fel, de ambiția regelui Prusiei. Rusia a fost întărâtată împotriva lui Rexin, pentru strădaniile neclintite în defavoarea guvernul său şi a primit rechemarea, fiind înlocuit de maiorul Zegelin. Mai mult, influența marelui dragoman nu s-a limitat doar la relațiile externe, ci a fost foarte considerabilă şi în rândurile națiunii grece.

Elenii erau divizaţi în două; dușmanii oricărei noutăţii, ei au rămas complet străini de mișcările filozofice și științifice, care au transformat toată Europa, în secolul al XVIII-lea. Elenii instruiţi semănau cu adversarii progresului, găsiți în Franța, în secolul precedent, de Descartes și urmăreau cu fidelitate formulele unui scolasticism steril și discreditat, pe care în mod greșit îl considerau ca fiind filozofia lui Aristotel[24]. Ceilalți doreau să se întoarcă la linia tradiţională elenă, care a creat sau a divizat știința[25], la locul pe care deja l-a ocupat în Orient, începând cu toate științele care se răspândesc în splendoarea vie a societății occidentale, căreia în înlesneşte o dezvoltare prodigioasă[26]. În ciuda instinctului conservator al clerului în general, în biserica greacă au fost câțiva preoți care au favorizat aceste tendințe progresive. Marele dragoman, „primul personaj al națiunii”[27], ar fi putut contribui eficient, prin poziția sa excepțională, la triumful școlii ale cărei opinii le adoptase. Din fericire pentru viitorul poporului grec, Grigorie Ghika nu a ezitat o singură clipă în a-i urma pe Patriarhului Samuel sau pe savanții de talia lui Vulgaris și a lui Teotokis. Într-o știre interesantă despre Vulgaris, a fost publicată într-o colecție din Asia Mică[28], justiția se datora eforturilor depuse de el de, „Prințul Grigorie Ghica, pe atunci dragoman al Imperiului Otoman, un om învățat, eminent protector al savanților, și faimosul Nicefor Teotokis”. Vulgaris a venit la Constantinopol, în 1761, și Grigorie l-a primit cu cea mai cordială ospitalitate și l-a ajutat să obțină catedra de profesor în Filosofia școlii patriarhale. Însă pedanții invidioși nu au permis acestui om ilustru să se bucure de poziția pe care o datora simpatiei luminate a marelui dragoman și pe care îl merita atât de mult. Un anume Dositeo din Mitilene a arătat, mai presus de toate, o ardoare neîncetată, cu care l-a persecutat. Întrucât știința pedanteriei este mai presus de oricare altă știință a cuvintelor, l-a acuzat pe Vulgaris că nu știe limba greacă. Dar reproșul esențial, făcut de el, a fost că ştie doar „lucruri inutile”. Aceste „lucruri inutile” erau acele științe, care, după Leibnitz, Descartes și Newton, au preocupat cele mai înalte inteligențe ale Occidentului. Spiritul scolastic, în același timp restrâns și încăpățânat, nu s-a obișnuit să vadă metoda științifică, care a apărut odată cu Renașterea şi care avea să transforme țările din Occident și să reînnoiască Europa în ansamblu, fără influența militarismului și a pedantismului. Din păcate, austerul Patriarh Samuel, cu toate intențiile sale bune, a împiedicat mișcarea. Știința școlilor antice[29], în care era profund iniţiat, l-a îndepărtat să creadă că alte științe, despre care habar nu avea că ar putea avea vreun folos, ar putea fi considerate altceva decât drept inovații nocive. Se cunoaște, în Occident, că acea elită de bărbați se întreba, în alte vremuri: „Să fie un obicei eretic în a cunoaşte greaca?”. Nici matematica și științele fizice nu erau mai puțin bănuite de patriarhul erudit, care comentase opere de Demostene și Platon. Prin urmare, el nu a ratat nici o ocazie de a-i umili pe savanții care au contribuit cu adevărat la regenerarea poporului grec,inițiindu-l în mișcarea științei europene. Se spune, de asemenea, că, în acest moment, a murit mama marelui dragoman, iar Samuel a profitat de ocazia când Eugeniu Vulgaris și-a ţinut orația funerară, pentru a-l acuza de comiterea unei infracțiuni. Patriarhul, cu siguranță, nu a ignorat faptul că stilul oratorului admite anumite exagerări, iar Bossuet însuși, cel mai mare orator al bisericii galicane, a folosit, pe scară largă, acest privilegiu.

Viața văduvei lui Alexandru, plină de încercări crude, pe care le-a îndurat cu curaj, parcă îi impunea vorbitorului suficient de bun să spună: „Multe femei au avut putere, multe au dobândit bogăție, dar le-ai depășit pe toate”. Când, după obișnuință, Eugeniu Vulgaris s-a dus să sărute mâna Sfinției Sale, Patriarhul l-a apostrofat brusc, zicându-i: „Ai ridicat o muritoare peste Panaghia!”[30].

Marele dragoman a înțeles nevoia îndepărtării lui Vulgaris, iar Teotokis, prin persecuții similare cu cele prin care iezuitul André[31] a țesut istoria, în cea mai curioasă corespondență[32]. Pentru aceasta, singurul mijloc a fost de a-i da un loc în ierarhia ecleziastică, a fost convocarea Sfântul Sinod, în încercat de a-i numi arhiepiscopi pe Derkos și Calcedon; dar potrivnicii lor aveau astfel de mijloace încât acest proiect să nu poată fi realizat. Obosit de o astfel de luptă, Vulgaris a plecat în Germania, în 1867, apoi a urmat chemare Ecaterina a II-a, în 1775, şi a ajuns arhiepiscopul Tauridei și al Chersonului, demnitate la care a renunțat, în 1779, datorită uneltirilor lui Teotokis. A murit la Petersburg la începutul acestui secol (al XIX-lea – n. n.), regretând frumosul cer al patriei sale[33]; „Eugenio Bulgaris și Niceforo Teotokis – astfel îi numea Jourdain[34] – au meritat toată recunoștința grecilor. Prin urmare, Teotokis nu a ratat nici o ocazie de a-i umili pe savanții care au contribuit cu adevărat la regenerarea poporului grec, inițiindu-l în mișcarea științei europene.

Inscripția plasată sub un portret al lui Grigore al III-lea Ghika, descoperit la Paris, arată că nu s-a limitat la protejarea înțeleptului, dar, de exemplu, şi pe Petrarca[35], care a făcut căutări active pentru a găsi scrierile clasicilor greci și latini, pierdute în timpul barbarilor. În mod natural, scrierile din biblioteca autocraților bizantini, care au fost păstrate în interiorul Seraiului, i-au atras atenția și a obținut permisiunea de a le examina cu atenție, dar, fără a găsi ceea ce spera să descopere acolo, a extras seria de comentarii ale vechiului testament, circumstanță pentru care, autorul inscripției de sub portretul de la Paris, îl compară cu Ptolemeu Filadelfo, căruia tradiția îi atribuie ideea de a da lumii grecești o traducere a cărților legilor antice, și, făcând câte o copie, Ghika a returnat manuscrisele.

Nu se poate crede că această colecție de cărți nu a conținut fragmente din operele scriitorilor clasici. „Dar generalul Sebastiani a confirmat mărturia prințului Ghika despre starea Bibliotecii”[36]. De fapt, acest absolvent francez, atotputernic la Constantinopol, a obținut, de la Selim al III-lea, aprobarea pentru o nouă examinare în acea bibliotecă, dar nu a găsit nimic din ceea ce căuta.

Grigorie, a cărui înălțare la tronul Moldovei, a fost favorizată de succesorul Marelui Vizir Mustafa Muhziasadé[37], a părăsit acel oraș, în care multe influențe rivale s-au agitat, în primăvara anului 1764[38]”[39].

[1] Înainte de a începe acest capitol, trebuie să mulțumesc contelui de Rémusat, ministrul afacerilor externe al Republicii Franceze și membru al Academiei Franceze, despre care Sainte Beuve spune că „unul dintre cei mai talentați oameni ai timpului nostru”, şi domnului Faugère, directorul Arhivelor Ministerului, elocventul autor al elogiilor lui Gerson și Pascal, care a fost încântat să-mi comunice documente interesante, cu care am reușit să umplu un gol în istoria domniei tragice a lui Grigore al III-lea Ghika și să lămuresc disputele despre unele fapte importante, care nu sunt cunoscute în întregime, sau despre oferte îndoielnice.

[2] „Dragomanul Porţii e fiul celui ce a fost decapitat după pacea Belgradului … Curtea de la Viena a avut grijă de el și de familia lui, după catastrofa tatălui său” (De Vergennes, către ministru, Constantinopol, 4 august 1758. Arhivele afacerilor externe ale Franței).

[3] Hammer. Lib. LXXI

[4] Piero Correr vorbește despre „marele credit și aprecierea de care s-a bucurat Raghib” (Pera, 3 ianuarie 1763).

[5] Un scriitor puțin suspectat de optimism este de acord „că s-a recomandat oamenilor din casta sa prin blândețea neobișnuită și prin multe instrucțiuni, deoarece vorbea și scria cinci limbi” (Vailant, La Romanie, II, p. 230).

[6] Titlul unui document de la Viena conține partea esențială a biografiei sale: „Descrierea audienței din 27 iulie 1761, pe care G. V. Rexin a avut-o cu trimisul extraordinar al regelui Prusiei, domnul  Frederich Hùbsch,  în Pera, în urmă cu zece ani, adică atunci când domnul Federico Hùbsch era un scrib al negustorului Godofredo Handen, originar din Hirschberg, Silezia”.

[7] Rizo, cu a cărui fată, Catherine, s-a căsătorit Grigore Ghika, a fost Spătar și Capuchehaie la Constantinopol, şi ambasador, la Napoli, al lui Charles I Ghika.

[8] Minuta italiană este păstrată în arhivele din Berlin, iar textul turcesc, din 22 schâban 1174, în arhivele din Viena.

[9] Împărăteasa Rusiei însăși i-a spus ambasadorului Austriei că ar fi fost „foarte lentă în luarea unei decizii” (Disp. di Keith, 1 ianuarie 1760).

[10] Vergennes vorbește despre el ca și cum ar fi grec (Disp. 4 august 1758). Este adevărat că portretul său arată deja o modificare a tipologiei albaneze, foarte bine păstrată până în prezent. Dar caracterul său nu a suferit încă o modificare esențială  şi face din Grigore, aşa cum îl califica Carra, „cel mai îndrăzneț om al timpului său și al țării sale, înzestrat cu un curaj cu adevărat extraordinar”. Cei care au văzut albanezii din sudul Italiei, stabiliți de mult timp pe pământ italian, nu vor fi surprinși de persistența tipului primitiv (A se vedea Țări și Vamă. Albanezii din Italia, Milano 1868).

[11] Marele Vizir Raghib, și nu Sultanul, după cum spune autorul României, a fost martorul acestei execuții. Acest lucru este atestat şi de o scrisoare venețiană.

[12] Potrivit lui Vaillant, Linche sau Linchiou, dar dispeceratul venețian spune că „este sigur că Monsieur Linchiou” aparținea unei familii florentine, stabilite în Franța (La Romanie, II, pp. 306-308).

[13] Aceste fapte sunt descrise complet într-o scrisoare venețiană (secretariatul Senatului, Constantinopol, 1757-61). Întrucât, însă, se vede clar că Marele Vizir a luat apărarea aventurierului și că marele dragoman nu a făcut nimic împotriva agentului Racovitza, nu mi se pare necesar să intru în detaliile acestui episod; pe de altă parte –partea curioasă – oferă o idee exactă a atitudinii pe care Raghib ar putea-o impune puterilor creștine.

[14] Sultani Schumi Rum.

[15] Sadrol – wouzera.

[16] Hammer, lib. LXXI.

[17] „El – scrie bailul – nu a vrut niciodată să se folosească de metoda riguroasă, prescrisă de medici, ceea ce l-a redus, în câteva zile, la pierdea puterii și vigorii, astfel încât, în ​​noaptea de 7 (aprilie), a terminat de trăit. Se zvoneşte că se aştepta să moară, prevăzând că, odată cu sine vor fi înmormântate şi singurele zile acoperite de demnitatea autoritară, de care Poarta se bucură de șase ani, și nu de câteva luni” (Disp. bailului Piero Corner, Pera, 16 aprilie 1763).

[18] „Hamza Paşa din Salonic, foarte preferat de Sultan” (Disp. bailului, Pera, 16 aprilie 1763).

[19] În scrisoarea bailului, 17 aprilie 1763. Istoriograful marilor viziri, Djavid, confirmă hotărârea judecătorească asupra demiterii lui Hamza.

[20] „După ce a trimis de marele domn să vegheze boala şi moartea vizirului (timp în care a fost vechil sau supleant) şi pe care imediat sultanul l-a îmbrăcat în blană și i-a dat pecetea, cu care fu creat un mare vizir” (Disp. bailului , Pera, aprilie 1673).

[21] Raportul lui Penkler și Obreskov.

[22] Lista acelor cadouri poate fi găsită în datele de acreditare ale lui Aluned Resmi.

[23] Vezi Raportul Ambasadei de la Viena din 1757 şi al celei din Berlin, din 1763, pentru ambasadorul otoman Resmi Ahmed-efendi, tradus de Baronul german Hammer, Berlin, 1809.

[24] Cele mai notabile traduceri din acea vreme, făcute de Barthélemy Saint Hilaire, ne permit să formăm o idee exactă a doctrinei marelui filozof.

[25] Vezi Taine, Filosofia Artei în Grecia. Rasa. Autorul certifică faptul că geometria lui Euclid servește încă, în Anglia, în școli.

[26] Cei menționați consemnează infertilitatea timpului nostru şi poate că au dreptate, când vine vorba de scrieri și arte, dar se înșeală, dacă intenționează să includă, în această sterilitate, şi știința.

[27] Un discurs contemporan, despre soția unui alt dragoman, spunea: „Consoarta primului dragoman a făcut onorurile casei, cu o bunătate care a ascuns ușor mândria de a fi prima persoană din națiune” (Baronul De Tott, Mémoires tur les Turcs, partea I, p. 73).

[28] Vezi Mentor din Smyrna, octombrie 1771.

[29] „Samuel, cunoscut la Constantinopol pentru aplicația sa naturală și forța asiduă, a devenit primul om al timpului său” (Rizo Nérulo, Cours de littérature grecque moderne, p. 361). „În acest fel, a batjocorit ignoranța literară a anumitor membri ai clerului. Unii fraţi, cărora le-a rostit un discurs special despre Aristotel și Xenofon, au răspuns: „A fost prima dată, când au auzit despre astfel de mesageri” (Rizo, ibidem, p. 38).

[30] Tradiția Mentorului pare să fie preferată de Rizo, care îl face pe Teotoky să apară aici (Litt. Grecque, p. 43).

[31] Cel care a răspuns superiorilor săi: „Isus Cristos a spus Eu sunt Adevărul!,  niciodată nu a spus: Eu sunt uzul (rutina).

[32] Vezi Charma și Mancel, Le Père André, Caen 1845.

[33] „Eugeniu, ataşat profund de patria sa, regretat în nisipoasele stepe nordice, după ce a părăsit Grecia” (Rizo Nerulos, Littérature grecque moderne, p. 42).

[34] Biographie universelle, de Michaud, articolul Eugène Bulgaris.

[35] Vezi Mézières, Pétrarque d’après de nouveaux documents.

[36] Rizo Nerulos, Littérature grecque moderne, Nota n. 6.

[37] Din raportul cavalerului von Thugut din 18 iulie 1774 se pare că nu a putut face față tuturor dificultăților la care îl supuneau turcii.

[38][38][38] Potrivit lui Hammer, din iunie 1766. Totuși, greșeala este clară. Două scrisori, expediate al lui Vergennes, ambele au data de 1 aprilie 1764, anunță că Grigorie a încetat să mai fie dragoman. În tabelele genealogice ale lui Hammer există detalii despre care este imposibil să ţii cont. Se citește, de pildă, în lista marilor dragomani: „George (Grigorie) Ghika, fiul amintitului interpret, executat la 7 august 1768, momentul înălțării predecesorului său (Giovanni Callimachi) pe tronul Moldovei”.

[39] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 280-289