George Finiş, pe Calea Cântecului

M-a luat prin surprindere şi mi-a strâns sufletul în menghină neaşteptata veste că George Finiş a plecat pe Calea Cântecului, lăsându-ne nouă în dar Primăvara. El însuşi era Primăvară şi poate că ar fi trebuit să mai aştepte, timp de câteva zeci de primăveri, până când ne vom lepăda de toate măştile şi, mai ales, de cele ale vanităţii, ca să respirăm cântecul cu adevărat şi să ne mântuim cu puritatea melosului care veghează asupra spiritualităţii mileniilor neamului nostru. George înţelege ce spun, pentru că era împătimit şi de istorie, istoria fiind pentru noi brazda din care răsare, creşte şi înfloreşte Cântecul.

Îi ştiu parcursul acesta pământesc încă din tinereţea noastră, când descopeream în muzica lui George Finiş un alean, un „dorurile mă omoară, / dar nu prea le bag în seamă” şi râdeam împreună, uneori, pe seama acestei atât de exact descrise exponenţialităţi bucovinene. Noi, îmi place să cred, eram altfel, aveam crezul nostru şi, fiecare în felul său, ne-am depăşit condiţia, deşi familia, şi pentru unul, şi pentru celălalt, însemna şi condiţie existenţială, şi împlinire, şi fericire. I-am trăit cu nesaţ fiecare nouă apariţie discografică, pentru că în discul de vinilin intervenea taina şi tăinuirea, intervenea arcana misterioasă a repoziţionării artistului în universul de dincolo de vremelnicie.

Despre George Finiş nu pot vorbi la trecut, pentru că el există şi va exista de-a pururi. E suficient să ridicăm privirile şi, dacă vreţi, sufletele spre Calea Cântecului şi îl vom reîntâlni ori de câte ori vom avea nevoie de el sau de Primăvară. Pentru că şi cântecul neamului nostru înseamnă o necontenită renaştere şi primenire; pentru că şi cântecul neamului nostru este primăvară, dar o primăvară care se poate auzi numai cu sufletul.

Este drept că, în ultimii ani, şi Gheorghe Finiş suferea, dar suferea pentru soarta cântecului, pe care o şubrezise şi statalitatea, dar o şubreziseră şi o bună parte dintre noi, cei care am uitat adevărul şi sensul închinărilor. Trupul, care l-a trădat acum, nu avea cusururi, dar sufletul lui George Finiş căuta şi tot căuta lecuirile care să îi aducă amăgirile care dau putere de viaţă: speranţele. Speranţele în ce? Nu mai avea decât certitudinea dragostei familiei sale şi a dragostei pruncuţului care urmează să vină în familia lui, dar care pruncuţ îşi va zări şi cunoaşte bunicul doar pe Calea Cântecului.

Ştiu suferinţa celor care înseamnă sufletul lui George Finiş, dar ei, şi mai ales fata şi nepoţii, au datoria să-şi şteargă lacrimile şi să păstreze neprihănită Calea Cântecului, pe care, în dimineaţa zilei de 17 aprilie 2021, a păşit George Finiş pentru a rămâne un veşnic biruitor.

George Finiş

La revedere, George Finiş, din universul nemuritor al cântecelor tale!