Fundul Moldovei, sat de păstori înstăriţi din Câmpulungul Bucovinei

Bătrânul Raţiu – Colecţia Vasile Ursache

„De-a lungul râului Moldova, între centrul de cale ferată Pojorâta şi Breaza, pe o distanţă de 16 ki­lometri, se întinde neregulat, amorf, satul de munte Fundul Moldovei. Culmi paralele, împădurite (obcine), sugrumă râul pe Câmpulungul care adună aşezările ome­neşti şi uneşte ţinuturi. Vârsta comunei n-a fost stabilită. Cele mai depărtate amintiri ale locuito­rilor pomenesc de Iosif al II-lea, dar, desigur, sa­tul fiinţa încă din secolul 16 sau 17, ca majori­tatea satelor de păstori din văile şi depresiunile Bucovinei sudice.

Recensământul din 1930 arată, în Fundul Moldo­vei, existenţa a 4.490 suflete. Opt ani mai târziu, populaţia creşte la 5.087 suflete, alcătuind 1.500 familii. Locuinţele, în număr de 1.300, formează câ­teva mici nuclee, rânduite pe malurile Moldovei; cele mai multe însă se împrăştie pe obcine, prin defileuri, împrumutând numele gârliţelor izvoarelor: Colacul, Orata, Botoşel, Timăr.

În afara acestor locuinţe, o sumă de aşezări se­cundare, târle, proprietăţile păstorilor înstăriţi, ocupă înălţimile cu fâneţe îndestulătoare, cuprin­zând un aspect esenţial în definirea economică şi socială a satului. Şaptezeci la sută din locuitori sunt crescători de vite, stăpânitori de obcine şi izlazuri mai mult sau mai puţin întinse. Astfel, 400 familii deţin 0-1 fălci, iar 150 familii, cu 50-250 fălci[1], cifre care arată starea de avuţie a majorităţii populaţiei din Fundul Moldovei. Care este explicaţia acestei bune situaţii din punct de vedere funciar? Cui se datoreşte faptul că oierii din Fundul Moldovei stăpânesc, în medie, suprafeţe de 25 fălci, în vreme ce locuitorii sate­lor învecinate nu posedă nici a treia parte din această medie?

Iată, după spusele unui bătrân proprietar local­nic, lămurirea fenomenului: „Când împăratul (Iosif II-lea – n. r.) o luat munţii mănăstirilor să facă Fondu’ (Fondul Bisericesc –n. r.), o adus un ingi­ner, să împartă pământu’, da’ oamenii din satu’ nost nu l-o lăsat, ci l-o luat cu paru’ la goană ş-o zis că toţi munţii is a lor. Atunci o ocupat cine o vrut şi s-a trecut fieştecare la Grundbuch (Cartea funduară – n. r.). Aşa am rămas noi cu moşiile, până-n ziua de azi!”.

E adevărat că pământurile s-au mai îmbucătăţit, între timp, iar noii veniţi, adăogaţi celor sărăciţi, au format, cu vremea, o pătură de nevoiaşi lipsiţi de avere funciară şi reprezentând 30 % din populaţia satului. Dintre aceştia, o treime, români, lucrează („lucră orice”), fie pe pământurile celor chiaburi, ca argaţi, ziuaşi (oameni cu ziua), la câmp, la vite, cu 88-100 lei pe zi vara, iar iarna, cu 60-80 pe zi („şi unde lucră, acolo mâncă”). De asemenea, se an­gajează la pădurile Fondului Bisericesc sau ale particularilor, ca ţugari (cărăuşi), tăietori de parchete, cu 100-150 lei pe zi, şi lucrători la ferăstraiele şi fabricile de cherestea din împrejurimi (Pojorâta şi altele).

Celelalte două treimi, 20 % din întreaga popu­laţie a satului, germani, lipsiţi de pământ, se văd nevoiţi să-şi părăsească gospodăriile, pentru a munci în băile (minele) de mangan, pirită din apro­piere: Iacobeni, Vatra Dornei, sau la marile lucrări de cale ferată: tunele, terasamente, poduri, de la Ilva Mică, unde muncesc peste zece mii de lucră­tori. Parte din mine au fost sparte de ruşi, în timpul războiului, spun oamenii. „Amuş le-o desfunda borţile, că vrea să le lucreze iar”. Şi mulţi dintre nevoiaşii satului cumpănesc între a rămâne acasă, îndurând lipsuri, şi a lua drumul nemţilor spre băile cu câştiguri frumoase, dar care cer sacrificiul ruperii de sat. / Mircea TIRIUNG”[2].

Soţi din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Uresache

[1] 1 falce = 14.432 mp

[2] Tiriung, Mircea, Fundul Moldovei, sat de păstori înstăriţi din Câmpulungul Bucovinei, în Sociologia românească, nr. 7-12, Anul IV, iulie-decembrie 1942, pp. 504, 505