Fuga de acasă (VI)

Pe Nichita Stănescu nu prea îmi doream să îl cunosc. Auzisem o mulţime de legende despre el, într-o vreme în care toţi se grăbeau să-i îmbrace aura sacră, îi citisem şi poemele, înţelegându-l şi respectându-l, în măsura în care mi s-a părut că „Andru plângând” este cheia literaturii lui: „nimic nu rămâne el însuşi mai mult / decât o foarte singură dată; / nu sunt vinovat că trăiesc / într-o lume întruna schimbată”. Încă îmi închipuiam că nu poate fi diferit de Ion Gheorghe, pe care îl vizitasem la „Luceafărul”, unde ocupa un birou împreună cu Cleopatra Lorinţiu, şi care, cu chimirul lui lat din piele, cu care îşi încingea suficienţa, îmi făcuse impresia ciudată a unui încrâncenat păstrător a egolatriei copilăriei, perioadă a vieţii în care nimeni nu visează la împliniri, ci la consecinţa subordonării lumii cunoscute. Îmi ceruse nişte poeme, prin intermediul unei cunoştinţe comune, dar am refuzat să i le dau şi m-am simţit bine, cumva parcă eliberat. Peste vreun an, îmi dăduse inclusiv premiul Revistei „Luceafărul”, la un concurs literar de la Slobozia, dar, deşi nu simţeam nevoia să-l revăd, nu am putut merge, pentru că în ziua premierii aveam cununia civilă, premeditată şi ca o rupere definitivă de poezia scrisă, pentru a trăi o alta, vie, dinamică şi inegalabilă: copiii.

Vasile Blendea a insistat însă atât de mult să mergem şi să-l întâlnim pe Nichita Stănescu, încât, deşi lucrasem, întreaga noapte, pe cea mai mare raboteză de mecanică grea din România, am plecat, de la duşurile „Vulcan” direct la terasa Uniunii Scriitorilor. Era vara anului 1983, o boare mângâietoare îmi însoţea paşii, iar gândul îmi zbura aiurea. Uitasem de Nichita Stănescu şi vedeam cu ochii, suprapuse peste înfăţişările reale ale Bucureştilor, imagini din Bucovina. Mi se întâmpla să visez adesea că respir aerul munţilor noştri şi că sorb însetat din izvoarele lor, ca să pot deveni respiraţia munţilor şi a izvoarelor. Ceea ce nu-mi era ursit, dar astfel este construită fiinţa umană: să rătăcească mult înainte de a afla calea spre propriul ei suflet.

La terasa Uniunii Scriitorilor, elitei i se rezervau mese, pe o seară sau permanent, doar pe perimetrul grădinii, mesele din mijloc fiind destinate caracudei literare, în majoritate provinciali, aflaţi în trecere prin Bucureşti. Era dimineaţă, cam pe la nouă şi jumătate, când am trecut, urmându-l pe Blendea, pe lângă masa lui Eugen Jebeleanu, la fel de liberă ca şi celelalte mese ale terasei; în latura opusă, unde, după o masă cu patru locuri, de colţ, se afla una de douăsprezece persoane, am zărit un grup de 6-8 fete, iar în capul mesei, un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă largă şi viu colorată. L-am recunoscut. Lângă el, de o parte şi de alta, se aflau câte un scaun liber, iar în faţa scaunelor, pe masă, câte o cană de cafea aburindă. Ne-am strâns mâinile şi ne-am aşezat: Vasile Blendea, de-a stânga; eu, de-a dreapta. Nu prea îmi convenea, pentru că aş fi preferat să stau pitit după vechiul meu prieten, ceea ce ar fi însemnat un mare păcat. Distribuţia fusese, însă, premeditată de Nichita Stănescu, iar în curând aveam să aflu şi pricina: Poetul era interesat dacă se poate scrie poezie, chinuindu-ţi trupul, aidoma unui rob, într-o secţie de mecanică grea. Nu avusese niciodată parte de un astfel de martiriu (eu îl socoteam normalitate) şi dorea să ştie cum te poţi rupe din propriul trup, în astfel de condiţii, pentru a călători în inefabil. Am ridicat din umeri. În fond, trupul capătă un fel de ticuri, de ritmicităţi dobândite, iar mintea iscodeşte aiurea, mereu ademenită de imagini, de viziuni, de cuvinte, de tentaţia vremelniciei, ştiut fiind, încă din vremea încropirii primelor religii, că este adevărat, cuvântul zideşte, dar o face doar în efemer; ceea ce e veşnic nu are nume şi nu foloseşte cuvinte. Nici necuvinte, care sunt o tentaţie a veşniciei şi nicidecum veşnicie.

Ne încălziserăm şi, cu bruma de lecturi de atunci, făceam faţă unor astfel de speculaţii cu uşurinţă, convins că sunt bune doar pentru revigorarea dialogurilor şi nicidecum pentru impunerea unor adevăruri. Adevărul, dacă există în tine, poate fi desluşit cu ajutorul dialogului, dar niciodată împrumutat din adevărul altuia.

– Mi-ar fi plăcut să mă nasc în Bucovina, să-mi fie obcinile casă, a spus, pe neaşteptate, Nichita Stănescu şi atunci am înţeles că, în vreme ce Poetul este condamnat, pe viaţă, la statutul de personaj al unui cămin de nefamilişti, eu mai am o şansă.

– Dumneavoastră aveţi o operă drept domiciliu etern…

– Un palat de cleştar, deasupra norilor, precum Crăiasa Zăpezii…

– De ce? Opera dumneavoastră e vie; atât de vie, încât a creat, asemenea lui Dumnezeu, zeci de mii de fiinţe şi respirări leite: dacă aduni teancurile de poezii ale tinerilor şi le scapi, când le aduni de pe jos, dacă nu sunt semnate, nu ştii care poem este al unuia, care al altuia, şi trăieşti cu senzaţia unui alt Nichita Stănescu…

– Din oglindă…

– Sau din undele apelor, în care îşi vede chipul Sacerdotul…

– Oho, e mult până acolo! Dacă ar fi aşa, nu aş mai avea nici o motivaţie a scrisului…

Nu pricepeam: nu exista român care să nu afirme, cu deplină convingere, că abia Nichita Stănescu este Poetul; şi iată că Nichita Stănescu părea să aibă îndoieli faţă de sine:

– Dacă aş izbuti poemul perfect, aş fi atât de fericit, încât niciodată nu aş mai coborî de pe această înălţime; să te îndoieşti mereu de tine este condiţia fundamentală ca să poţi continua…

Abia acum, după vreun ceas de discuţii, pe care le-am redat aproximativ (nu am cum îmi aminti exact replicile dialogului), începusem să văd dimensiunile reale ale personalităţii lui Nichita Stănescu. Cine eram eu, ca să mi se confeseze? Poate că o altă perspectivă a dialogului, cu care nu era obişnuit, deşi îl tot căuta, dar tot mă surprinsese revărsarea de mare înspumată a ochilor lui albaştri; abia acum observasem că renumitele lui plete blonde nu mai erau aurii, ci împrumutaseră culoarea vag cenuşie a Mării Negre din zilele cu dumnezeieşti revărsări de soare. Şi, pe neaşteptate, mi s-a ivit în faţă chipul actorului Radu Beligan, într-o altfel de discuţie, dar cu acelaşi partener de dialog, şi am retrăit senzaţia norocului de a fi întâlnit încă un om cu adevărat mare, care mai mult ascultă, decât vorbeşte, doar pentru a intra în vibrare cu elemente ale trăirilor de care nu a avut parte.

La o a doua întâlnire, la fel de matinală, m-am dus singur şi, după ce am dat noroc, Poetul mi-a spus cu voce uşor ostenită:

– Deci nu mai rămâneţi mult în Bucureşti, vă întoarceţi…

– De unde ştiţi?, am întrebat cutremurat de surprindere.

Nu mi-a răspuns direct.

– Mi-aş fi dorit şi eu să am unde mă întoarce; nu rataţi această şansă. De regulă, ca în copilărie, ne mulţumim cu lumea imaginată, în care noi însemnăm totul, deşi nu ni se prea cuvine această lume; şi, când tragem linie, constatăm cu resemnare că am ratat o mulţime de şanse…

– Că „nimic nu rămâne el însuşi mai mult / decât o singură dată”, l-am întrerupt cu două versuri ale sale, pricinuindu-i un zâmbet amar.

Mă aflam la o răscruce şi încă mai ezitam: dacă rămâneam în Bucureşti, mă puteam înfrăţi cu o lume la care tânjeam; dacă mă întorceam la Suceava, mă puteam afla. Ce să aleg? Nişte prietenii, pe care să le atârn pe piept ca pe nişte medalii sovietice, şi să mă fudulesc cu ele sau să aleg ceva mult mai important: de pildă un copil, care, dacă se va îndura soarta de mine, va fi o fetiţă? Văzusem cât de fericit fusese şi cum renăscuse fratele tatii mai mic, nenea Gheorghe, atunci când i s-a născut Maria-Brânduşa, şi parcă mă regăseam în unchiul meu ca într-un al doilea trup. Mi-au dat lacrimile. Ca şi tata, eu nu plâng niciodată, dar când lăcrimez, sufletul mi se despovărează şi pot decide mai uşor şi fără să regret mai târziu. M-am ridicat, s-a ridicat şi Nichita Stănescu şi ne-am îmbrăţişat. Înţelesese că îmi alesesem calea şi părea să se bucure pentru mine. Ne-am despărţit, pentru totdeauna, el plecând, în 13 decembrie 1983, nu se ştie unde, fără să apelăm la cuvinte sau la necuvinte, cu o îmbrăţişare, pe care o simt încă şi astăzi, în aşteptarea târzie a zilei îndelung repetatei mele naşteri. Mamă, nu-i nevoie să mă mai naşti încă o dată! Marin Sorescu s-a înşelat: nu mama trebuie să-ţi repete naşterea la nesfârşit, ci singur eşti dator să ţi-o recunoşti şi să ţi-o alegi pe cea adevărată.