Frédéric Damé: Bucarest en 1906 (II)

Principele Carol I, în trăsură de poştă

„În 1872, Bulevardul Academiei exista, Palatul Universității la fel, flancat, în dreapta și în stânga, de terenuri virane. În fața Universității, între strada Colței și strada Academiei, un câmp; în mijlocul acestui câmp, un buruieniș cosit indica locul în care avea să fie biserica Sfântul Sava; la stânga, dincoace de pereții grădinii prințului Șuțu, două căsuțe țărănești, în fața cărora, seara, femeile bârfesc, în vreme ce găinile se scaldă în colb, lângă ele, în vreme ce un bivol paște liniștit iarba înaltă. În dreapta, unde se află, astăzi, grădina care adăpostește statuia lui Lazăr, s-a semănat porumb.

Între Dâmbovița și Cișmigiu, unde s-a construit, acum, palatul ministerul treburilor publice, era un imens teren viran, unde se instala, în fiecare an, un circ cu menajerie, care făcea bucuria oamenilor din popor. Trebuie să ne amintim și de spitalul Colțea, ascuns în spatele Turnului Suedezilor, fără acoperiș, fisurat de cutremur, și labirintul străzilor sărace, pe care Bulevardul Pake le-a suprimat? Aici există o adevărată lume de lăutari țigani. Fiii acestor țigani sunt, acum, stăpânitorii noilor mahalale. Trebuie să vorbim de această casă în ruină, unde funcționează Primăria, pe malul râului, în spatele hanului lui Manuk, și nu încă de modernizatul hotel „Dacia”? De mica sală Bossel, în care se ajunge pe o scară de lemn, aflată în capătul unui coridor lung? De sala Slătineanu (casa Capșa), care avea să devină celebră în martie 1871? De grădina Schlatter (unde se află aleea Carmen Sylva), care a fost, cândva, foarte frecventată de publicul elegant? De grădina Rașca, unde se auzea muzică bună și unde familiile veneau să bea bere? De grădina Stavri (Stavri, câștigând bani în acest stabiliment, a cumpărat casa generalului Herescu-Năsturel, de pe strada Academiei. El a înlocuit șirurile de flori cu nisip, a tăiat o parte din boscheți, pentru a ridica, în spate, o scenă, înlăturând și niște copaci. A invitat trupe de operetă franceze, care s-au bucurat de succes), cu curțile situate în actuala stradă Câmpineanu, în fața Pasajului Roman, unde se aplaudau șansonete? Grădina și sala „Orpheum”, unde s-au jucat comedii, drame, operete și unde se țineau întruniri publice? Grădina „Union”, situată în față, pe colț cu strada Sfântul Ionică, unde prințul Gortchacoff și baronul Jomini veneau, în 1877, să-l asculte pe excelentul cântăreț (Ion D.) Ionescu, pe amuzanta Fanelly și pe surorile Martens? Grădina „Breaza” (strada Polonă, unde este grădina „Ioanide”), unde românii și străinii venea să petreacă nebune duminici și alte sărbători? „Grădina cu cai”, unde oamenii veneau să bea, să mănânce și să danseze, acolo, pe malul Dâmboviței sau Cișmigiul, mai jos de Cotroceni?

Contemporanii care au biruit vremurile pot să-și mai amintească gunoaiele de pe strada Sfinților și labirintul străzilor mici, care ajungeau aici. În fața porților, femei, plete lucind de pomadă, obraji roșii și albi, îmbrăcate pe jumătate, așteptând clienți, care ocoleau, pentru a evita această rută infamă, cum se întâmplă, acum, cu strada Teatrului și cu strada Sfântul Ionică, unde se adună prostituatele, și, în fine, hanul Zamfirescu, care ocupa colțul străzii, în față cu sediul redacției „Univesul”, care avea să capete o proastă reputație.

În afară de Universitate, nouă în întregime, nu există în București un edificiu public demn de acest nume; justiția este rânduită, în parte, într-o casă veche de pe Calea Rahovei, și, în parte, în adevăratele cuiburi de bufniță de lângă Teatrul Liric (Ateneul Român de altădată, meschin, prăfuit, cu grădinile sale în amfiteatru) și aeastă casă este deja dărăpănată; Poșta funcționa într-un vechi imobil de pe strada Doamnei; ministerele ocupau case onorabile, dar tare mizerabile; liceul Sfântul Sava era instalat într-o veche sihăstrie, lângă casa Florescu, în fața bisericii Măgurean, astăzi demolată; liceul Matei Basarab avea sediul în clădirile situate în spatele curții bisericii Sfinții Apostoli, pe un teren mai ridicat decât strada și pe care ploile îl transformau în mocirlă; aici se abăteau elevii în pauze.

Nu un palat, nu o frumoasă casă particulară, cu excepția casei pe care Liebrecht nu avea să o termine (casa domnului George Filipescu, strada Dionisie) și pe care Statul a pus-o sub sechestru în 1866; confortul era, de asemenea, necunoscut și în artă. Nici o statuie. Prima, cea a lui Mihai Bravul, datează din 1876.

Că imaginea Bucureștilor, între 1866 și 1870, era aceea a unor suburbii actuale, mult mai urâte, un pic mai nebune, cu străzi nepavate, fără trotuare, fără lumină și fără canalizare, cu imense terenuri virane, cu garduri pitice, pline de gunoi; vara, duhoarea mormintelor prost săpate și o împrospătare sumară la „saca”; iarna, ninsori cu lunile, și nici o curățire a zăpezii” (Frédéric Damé: Bucarest en 1906, Socec, București, 1907, pp. 112-115).