Fonotecarea muzicii vechi bucovinene – Ziua a doua
*
Ziua a doua a înregistrărilor de muzică veche bucovineană s-a întâmplat să ne scoată în faţă mai ales cântece şi jocuri de nuntă, aşa-zisele “zicale”. Ştiam, încă de ieri, că manuscrisele lui Alexandru Voievidca adăpostesc muzica de răscruce, cea care încheie epoca muzicii medievale româneşti şi, totodată, cea înstrăinătoare, de dinainte de acţiunea de românizare şi, mai ales, de dinante pe folclorul ceapiştilor pentru cultivarea întregului popor.
*
Astăzi nu a fost nici o surpriză pentru noi să constatăm că mai curând găseşti un fir de iarbă în târgul lui ion cremene lungu, decât un ecou de muzică veche bucovineană în folclorul bucovinean al ultimilor 75 de ani. Nu pot pricepe cum a fost posibil să uităm, cu atâta nătângă indiferenţă, şi oameni de talent, care ne-au luminat istoria obştească, dar şi identitatea noastră reală, cea a spiritului. Nu pot să pricep tupeul îndrumătorilor culturali din sistemul actual al culturii bucovinene, care nu ştiu boabă din ceea ce a fost şi care continuă, în frunte cu “Doctor în Folclor” Călin Brăteanu, să falsifice, şi mai prosteşte, şi mai fără responsabilitate, chiar şi ultimele fărâme de spirit, de autentic.
*
Astăzi, muzicienii muzicieni Petrică Oloieru şi Răzvan Mitoceanu, Răzvan Mitoaceanu şi Petrică Oloieru, secondaţi splendid, de la pupitrele studioului Centrului Cultural “Bucovina”, vărul meu de-al doilea, Dănuţ Lungu, au fonotecat peste 40 de cântece (după ora 20, când termină segmentarea, mi le trimite Dănuţ şi vi le arăt), în bezna roşcată a studioului cu scaune şubrede şi incomode, şi ea “operă” a lui Brăteanu (se bagă în toate ca tăunul lui Creangă), dar când se arăta pupăcios faţă de Gheorghe Flutur, nu pe dos şi viceversa.
*
Ce vom face, în formula “Zicălaşii”, după ce terminăm fonotecarea celor 500 de piese, selectate de mine, nu prea ştim şi nici nu ne prea preocupă. În aceste zile doar savurăm cu nesaţ respiraţia bunilor şi străbunilor. Suntem primii care o facem, deşi nu întâietatea ne interesa, ci doar cunoaşterea de sine. Ca oameni, ca fire de iarbă în necuprinderea unei uriaşe naturi umane.
*
*