Fişe pentru povestea neamului Hâncu (II)
„1657. Mihalcea Hăncul artnaşul şi cu fratele său Ştefan izbaşa cumpără partea de moşie a Condrei din Condreşti. (Regest).
Nechita ficiorul lui Vasîli Blacăş(?), nepot lui Marcu cel roş, strănepot Condrii lui Volocu din Condreşti au vândut toată partea Condrii din Condreşti Mihalcii armaş şi frăţâni-său lui Ştefan Izbaş cu zapis din anii 7165 drept un cal bun preţăluit în 40 lei.
Tribunalul Lăpuşna, Arhiva veche, dos. Nr. 5807-I/1816, fila 122. Vezi un Ştefan Izbaşa în 1687 (G. Ghibănescu, Surele şi izvoadet VII, p. 141 precum şi nota de sub doc. Nr. 47)”[1].
„1659, Mai 2. Gheorghe Ghica Voevod dărueşte lui Mihalcea Hâncul serdarul satul Măneşti de la ţinutul Trotuşului ce s-a luat pentru viclenie de la Vasile hatmanul. (Copie).
Copie de pe un hrisov de la Gheorghie Ghica Vvod. din let 7167 Mai 2.
Noi Gheorghi Ghica voevodu, bojii milostivii gospodar zemli Moldavii.
Adecă acest adevărat al nostru credincios boiarin Mihalcea Hâncul sardariul slujit-au altor domni cu dreptate şi cu credinţă, iar astăzi şi Domnii Mele au slujit şi ţării noastre cu mare dreptate şi cu credinţă. Pentru aceia văzând Domnie Me slujba lui cea dreaptă, milostivitu-ni-am şi spre dânsul cu osăbită mila noastră şi am dat şi am miluit noi pre dânsul într-a noastră ţară, într-a Moldovii, cu un sat anume Măneştii la ţinutul Totruşului, care sat au fost a lui Vasile hatmanului, fratele lui Ştefan Vvd. şi l-am luat Domniea Me de viclean, pentru care lucru de multe ori s-au ridicat cu oşti din Ţara Unguriască şi au venit cu sabie asupra Domniei Meale şi au făcut multe nevoi şi prădare săracilor în ţară; ce Dumnezeu nu li-au agiutat, ci tot s-au întors şi cu ruşine. Pentr-aceia acela sat Măneştii că să fie boerinului nostru Hâncului sărdariu di driaptă ocină şi dare şi miluire lui şi feciorilor lui şi nepoţilor şi strănepoţilor şi apoi rodul ci să va alege lui aproape, neclătit nici odinioară în veci. Aşijderea pre urma noastră cine va alege Dumnezeu să fie Domn într-a noastră ţară a Moldavii din feciori noştri sau dintr-a noastră seminţie sau pe cini Dumnezeu va alege, să nu strice a noastră danie şi tocmală ci să aibă a-i da şi a-i întări pentru slujba lui ce cu credinţă ci ni-au slujit, iar cini va strica a noastră danie să fie neertat de Domnul Dumnezeu ci au făcut ceriul şi pământul şi de toţi sfinţii şi să aibă parte de Iuda şi cu procliatul Ariie. Amin.
Pis u las. / Sam gospodnă scazal. /
Iscălitura lui Gheorghie Ghica Vvd.
Această copie s-au scris asemine de pe cea vechi de Gheorghie Evloghi la let 1785, Iunii 28.
Extras din dosarul familiei Hâncul din Arhiva nobilimii. În Arhiva Statului din Chişinău. În 1654, Ianuarie 14, Gheorghe Ştefan întărise Măneştii mănăstirii din cetatea Neamţului (Academia Română 36 – CLXXV. Creşterea col. XXVI, p. 62).
Poate cea mai de seamă figură din istoria ţinutului Lăpuşna este aceea a lui Mihalcea Hâncul, boier de ţară care a înţeles să se răzvrătească împotriva lui Gheorghe Duca Vodă şi, implicit, împotriva grecismului.
E greu de precizat care a fost rolul politic al lui Mihalcea Hâncul sub domnia lui Vasile Lupul. Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Miron Costin ne povesteşte că cei din urmă ostaşi cari l-au urmat pe Vasile Lupul, atunci când se înscăunează la Domnie Gheorghe Ştefan, au fost «Hânceştii»: „Iară Vasilie Vodă, văzând risipa oştii sale, au purces şi el deodată foarte cu puţini pre lângă sine den capitele slujitorilor şi din Hânceşti unii şi l-au luat întru sine, apărându-l cu mare lauda sa şi veste şi pomenire cinstei. La vreme ca aceea să stee la nevoia Domnului cu cinste veşnică hiecăruia este”[2].
Că printre aceşti credincioşi ai lui Vasile Lupul a fost şi Mihalcea Hâncul ne-o spune acelaşi cronicar, când vorbeşte de cea de a doua domnie a lui Gheorghe Ştefan: „Ce domnia Ştefan Vodă fără de grije; numai o seamă de Lăpuşneni, ales Hânceştii, nu erau deodată aşezaţi şi fugise Mihalcea Hâncul la Turci. Ce agiungând Ştefan Vodă cu bani la Paşa de Silistra l-au fost prins Paşa şi l-au trimis în obezi la Stefan Vodă; şi l-au ertat şi l-au pus armaş al doilea”[3]. Un regest din acest volum confirmă această arătare prin faptul că ni-1 vădeşte pe Mihalcea Hâncul armaş în anul 1657. (Documentul Nr. 56).
Sub Gheorghe Ghica, Domnul ce urmează şi care pare a pedepsi pentru „hiclenie” pe toţi partizanii lui Gheorghe Ştefan, răzvrătiţi contra Iui Vasile Voevod, Mihalcea Hâncul, după arătarea acestui document din 1659, Mai 2, pare a fi fost serdar. Gheorghe Ghica îi dăruieşte satul Măneştii din ţinutul Trotuşului, confiscat de la Vasile Hatmanul, fratele lui Gheorghe Ştefan.
Continuă a fi vel serdar sub Ştefăniţă Vodă, fiul lui Vasile Lupul. Acesta îi re-întăreşte stăpânirea asupra satului Măneşti, în 2 Ianuarie 1660[4]. În acelaşi an, la 11 Octombrie, semnează în calitate de serdar un act al Divanului alături de ceilalţi veliţi boieri[5].
În vremea aceea, ne spune din nou cronica, Constantin Basarab, cu oaste căzăcească venea să-l gonească din scaun pe Ştefăniţă Vodă. Acesta, auzind, că rivalul său trece Nistrul pe la Soroca, i-a ieşit cu oastea sa înainte, la Coiceni peste Prut, „şi au pus tabără acolo…, iară câtă oaste era o trimisese Ştefăniţă Vodă toată, în frunte înainte pre Rautu cu Catargiul şi cu Grigori paharnicul şi cu Mihalce Hâncul serdariul”. Moldovenii sunt învinşi de către Chelşca cazacul şi Constantin Basarab intră în scaunul Moldovei pentru câteva zile din începutul lui Februarie 1661. În aceiaşi lună, cu ajutorul tătarilor, Ştefăniţă se reîntoarce în scaun, iar Constantin Basarab fuge la Poloni.
În acelaşi an „cât s-au desvărat”, lui Ştefăniţă Vodă „i-au venit poroncă să trimită oaste în Ţara Ungurească şi de la munteni, iar aşa, asupra lui Racoţi; şi au trimis Ştefăniţă Vodă pre Mihalce Hâncul sărdarul şi pre Voicecovschi, căpitanul de lefecii cu o mie de oameni”[6].
Cronicile nu ne dau nici o ştire despre rolul jucat de Mihalcea Hâncul sub domnia lui Istrate Dabija Vodă. Trei regeşte din acest volum, din 1663, Mai 20 (70), 1664, Martie 27 (74) şi 1665, Iunie 12 (75), ne încredinţează că Mihalcea Hâncul şi-a păstrat şi sub acest domn, serdăria.
La sfârşitul primei domnii a lui Gheorghe Duca Vodă – 1666, Mai 4 – este vel medelnicer şi Domnul îi întăreşte moşia Gheţăoanii pe Bâc, de lângă Chişinău[7].
Tot medelnicer este în acelaşi an – 1666, Noemvrie 8 – sub domnia nouă a lui Ilieş Alexandru Voevod care îi întăreşte daniile şi cumpărăturile sale din moşia Secărenii, din ţinutul Lăpuşnei[8].
După Ilieş Vodă, venind Domn Duca Vodă, cu a doua domnie, „cu cât au fost la domnia dintâi bun, cu atâta la a doua domnie s-au arătat rău şi cumplit”. Lăpuşnenii, Orheienii şi Sorocenii se răscoală. În fruntea lor se află Mihalcea Hâncul serdarul, Constantin Clucerul şi Apostol Durac serdarul. „Fugit-au toată boierimea care încotro au putut; iar Duca Vodă văzând că s-au ridicat atâta ţară asupra lui au eşit din Curtea Domnească cu toată casa lui. Hânceştii au intrat la Curte şi prin casele boiereşti şi negustoreşti din târg, stricând şi jefuind şi prinzând pe Greci. Pre câţi i-au găsit pre toţi i-au omorât”[9]. Aceasta se întâmpla în primele zile ale anului 1672.
Răsculaţii stăpânesc de fapt Moldova toată luna Ianuarie şi începutul lunii Februarie. Pentru a preveni reîntoarcerea cu ajutor turcesc a domnului alungat, Hâncul şi Hăbăşescul cerură ajutorul Polonilor, oferindu-se ei să întreţină oastea leşască şi să închine în schimb Moldova suzeranităţii polone[10].
Duca Vodă cu ajutorul lui Halil Paşa serascherul de Babadag şi al lui El-Agasi din Bugeac înfrânge pe răsculaţi lângă Paşcanii de pe Ichel şi Hâncul cu Durac se refugiază peste Nistru la Raşcov.
De aci face numeroase incursiuni, după jafuri şi informaţiuni în nordul Moldovei, până chiar prin luna Iunie 1672, după cum rezultă dintr-un raport, cu data de 30 Iunie, din Mohilău[11]. Răzvrătiţii stăpâneau de fapt Nordul Moldovei cu Soroca şi Hotinul.
Ofensiva turcă îi goneşte însă pe malul ucrainean al Nistrului. Singur Raşcovul rezistă atacurilor turceşti.
Însuşi sultanul se pune în fruntea expediţiei sale pentru cucerirea Cameniţei. La 10 Iulie este primit cu alai la Iaşi şi puţin după aceia, la 16 August, Duca Vodă este mazilit.
La 27 August, Cameniţa capitulează, pacea se încheie la 13 Octomvrie. La 20 Octomvrie turcii pleacă către casă, noul Domn, Ştefan Petriceicu Hasdeu, rămânând el să păzească Hotinul[12].
Nemaifiind Domn Duca Vodă, duşmanul său, Hâncul pare a se reîntoarce în ţară. Aşa ar rezulta din faptul că este judecat ca „biv serdar” de către Ştefan Petru Voevod la 1673, Iunie 17, în cetatea Hotinului (documentul Nr. 102).
Şi încă o nouă schimbare de Domn. Acesta, Dumitraşcu Vodă, la începutul anului 1674, de teama incursiunilor polone, opri pe lângă sine pe Tătari, pe care-i aşeză în ţinuturile Orhei, Lăpuşna, Iaşi, Hârlău şi Fălciu. Aceştia lui după atâta zbucium. Singur el ne spune în diata sa: „că dându-ne Dumitraşcu Vodă la robie ca plătind bani ce mâncându-le ţara (sic!), iară mie jefuiră cumplit ţara şi după două luni trecură Nistrul, ducând cu ei robi numeroşi. Printre aceştia se afla probabil şi Mihalcea Hâncul, potolit lângă căminul nu mi-au agiuns din toată agonisita mea 1000 lei şi m-au luai Turcii rob şi m-au dus la Roşiea” (documentul Nr. 118).
Feciorul lui Mihalcea Hâncul, Dumitraşcu, a vândut tot ce a avut şi l-a răscumpărat.
În adevăr, sub Antonie Rusăt Voevod este stolnic şi, la 1676, domnul îi întăreşte să stăpânească „bucata ace de loc din Lăpuşna cu moară, fiindcă şi Gheţăoanii, care i-au dat în schimb au doi iazuri şi vaduri de moară în Bâc”[13].
Faptul că s-a văzut scăpat din robia tătărască a avut desigur o puternică înrâurire asupra sufletului războinicului nostru. Aşa a zămislit ideea sa de a face o mănăstire şi tradiţia locală, care dăinuieşte şi astăzi, spune că mănăstirea a fost ridicată în semn de mulţumire că pe locurile unde se înalţă astăzi, în mijloc de codru, şi-a găsit ascunziş şi mântuire de tătari fata lui Hâncu, nu face decât să confirme această presupunere a noastră.
În adevăr, la 1677, Decemvrie 9, Mihalcea Hâncul dăruieşte mănăstirii făcute de el la Vlamnic „Vlamnicul de în deal şi Vlamnicul den vale despre Pereani până în hotarul Perenilor şi despre Cărsteştii până în hotarul Cârsteştilor şi a Căzăneştilor. Aşijderea şi spre Lozova până în valea ce se cheamă hotarul Lozovii până în vărsătura apei. Aşijderile despre Miclăuşeni până în obârşia Tărnuşii”. De asemenea îi mai dă „un bătrân ce se chiamă în Corneşti în fundătura Bâcovăţului ce l-am cumpărat de la Andreiu Horopcianul şi de la Burlă călugărul şi de la surorile lui din vatra satului Cârsteştilor”[14].
De aci înainte bătrâneţea îl împiedică să mai ia parte activă la viaţa politică a ţării, până la moartea sa, care pare a fi avut loc în 1698, Ianuarie, când şi-a făcut şi diata (documentul Nr. 118).
Rolul său politic se poate explica prin legăturile adânci ce existau între el şi ostăşimea din ţinutul Lăpuşnei. În adevăr, în calitate de serdar de Orhei, avea sub conducerea sa călărimea recrutată în această margine a ţării, în special mazilii din Lăpuşna, Orhei şi Soroca cu care, sub îndelungata sa dregătorie, a avut strâns contact. Pe de alta, fiind răzeş într-o mulţime de moşii din ţinutul Lăpuşnei, în special de pe valea Lăpuşnei, între el şi ostaşii săi erau şi legături de rudenie mai mult sau mai puţin apropiate. Numai astfel se poate explica faptul că vorbesc cronicarii de „o samă de lăpuşneni, ales Hânceştii” ca de o masă considerabilă de ostaşi în strânsă legătură cu eroul nostru.
Un alt fapt de relevat este acela că fiul său Dumitraşcu era căsătorit cu fiica lui Constantin Clucerul, altă căpetenie a revoluţiei[15].
Locul de baştină al lui Mihalcea este satul Secăreni. În acest sătuc de pe valea Lăpuşnei trăiesc şi astăzi, după aproape 300 de ani, urmaşii săi, cei mai săraci „dvoreni” ai Basarabiei. Astăzi ţărani simpli, nemaipăstrând nici o tradiţie familiară, sunt singurii nobili care n-au avut nici contact, nici foloase de pe urma aristocraticei stăpâniri ruseşti. Tot pe moşia Secărenilor există şi astăzi mănăstirea Hâncului, la izvorul Cogălnicului.
Despre ascendenţii lui Mihalcea Hâncul documentele nu ne aduc nici o informaţie. A avut însă un frate, pe Ştefan Izbaşa[16].
A fost căsătorit de două sau chiar de mai multe ori[17]. Pe una din soţii a chemat-o Marula şi era fata unui Costin, băştinaş în Pocşeşti şi poate în Băcşeni, Cârsteşti, Perieni şi Ialoveni[18], moşii în care se dovedeşte în orice caz, cu certitudine, că a stăpânit şi Mihalcea Hâncul.
O altă soţie a sa a fost Nastasia, văduva unui Potlog, din care descinde familia mazilească Tăbârţă din Iurceni[19].
Alte moşii de baştină a lui Hâncu au fost Gheţăoanii, astăzi înglobată în Vistierniceni, suburbie a Chişinăuui şi Brătenii în valea Lăpuşnei[20].
A mai cumpărat părţi de moşii la Secăreni, la Condreşti, la Corneşti pe Bucovăţ şi în Aşbâca[21]. Prin Dumitraşcu Hâncul s-a continuat neamul Hânculeştilor. El a fost – cum era şi firesc ca unic fecior – copilul preferat al tatălui său. Singur Mihalcea Hâncul ne spune în diata sa că a trăit cu el 43 de ani după moartea jupâneselor lui. De altfel singur Dumitraşcu s-a zbătut şi a cheltuit ca să-l răscumpere pe tatăl său din robia tătărască[22].
În 1668 Dumitraşcu era vătaf de stolnicei. Urmaşii îl arată mai târziu stolnic[23].
Tatăl său îi lasă moşia părintească a Secărenilor, în care însăşi el Dumitraşcu făcuse cumpărături, după cum mai cumpărase pământ şi la Paşcani[24] şi la Corneşti pe Bucovăţ[25], actualul sat Dolna.
Se căsătoreşte cu o fată a lui Constantin Clucerul, alt boier de frunte din partea locului – ascendent, necunoscut până azi – al poetului Constantin Stamate. Constantin Clucerul îi dă zestre, între altele, părţi din moşia Moleşti[26].
Fată mai mare a lui Mihalcea Hâncul a fost Maria, căreia tatăl său i-a dat zestre moşia Condreştii[27]. Pare a nu fi avut urmaşi, fiindcă această moşie este stăpânită, douăzeci şi doi de ani mai târziu, de Miron Hâncul, fiul fratelui ei Dumitraşcu
Alte două surori, fete ale lui Mihalcea Hâncul, au fost Alexandra şi Chelsia. Acestora le-a dat tatăl lor „Băcşeanii, Cârsteştii, Perienii, Ialovenii, Pocşeştii, unde au fost baştină lui Costin, socrul lui Mihalcea Hăncul[28].
Din Chelsia nerămânând urmaşi, în 1741, Aprilie, Tofana şi cu feciorul ei Apostol, ce s-au răspuns că să trag din Alexandra, fata lui Mihalcea Hâncul, dau în judecată pe urmaşii lui Dumitraşcu Hâncul cerând de la ei împărtăşire din toate moşiile Hânculeşti. Grigore Ghica Vodă, ţinând seamă de împărţirea făcută de Mihalcea Hâncu şi de faptul că Dumitraşcu Hâncul dobândise el parte din moşiile revendicate, le atribuie Alexandrei şi Chelsiei numai părţile de moşie din cele cinci sate mai sus pomenite, cuvenite atât Alexandrei, cât şi surorii ei, Chelsiei… Alexandra a fost făcută cu Marula, fata lui Costin. Aceeaşi mamă pare a fi avut şi Chelsia, deşi acest lucru este contestat de urmaşii Alexandrei, în 1741. (Vezi mai jos Nr. 151).
În ce priveşte urmaşii lui Dumitraşcu Hâncul, vezi mai jos Nr. 154 şi 201”[29].
[1] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 56, pp. 76, 77
[2] M. Cogălniceanu, Letopiseţe, Tom. I, 1872, p. 339.
[3] Ibidem, p. 347
[4] Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea subt ruşi, 1931, Chişinău, p. 493.
[5] G. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. III, Partea I, Iaşi 1910, p. 159.
[6] M. Cogălniceanu, Letopiseţe, 1, p. 371 ; Cf. N. Iorga, Studii şi documente, VI, p. 83.
[7] I. N. Halippa, Trudâi, I, p. 200.
[8] L. T Boga, op. cit., X, p. 13.
[9] I. Neculce, Cronica lui, Ed. Procopovici, p. 218 şi M. Kogălniceanu, Letopiseţe, II, p. 6.
[10] N. Iorga, Studii şi documente, IX, p. 146-14 .
[11] Ioan Moga, Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică a ţărilor române la sfârşitul secolului XVII, 1933, Cluj p. 8 şi 9.
[12] Ibidem, p. 14.
[13] I. N. Halippa, Trudâi, I. p. 201.
[14] L. T. Boga, Documente basarabene, IX, p. 1.
[15] V. doc. Nr. 154.
[16] V. doc. nr. 56.
[17] V. doc. nr. 118.
[18] V. doc. nr. 154.
[19] V. nota de sub doc. nr. 86.
[20] I. N. Halippa, loc. cit., 200 şi 201 şi documente din colecţia mea.
[21] V. doc. nr. 70, 74, 78.
[22] V. doc. 154.
[23] V. doc. nr. 81.
[24] V. doc. nr. 75, 78, 79.
[25] V. doc. nr. 154.
[26] V. doc. nr. 154.
[27] V. doc. nr. 154.
[28] V. doc. Nr. 92, 154 şi 201
[29] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 61, pp. 80-86