15/28 iulie 1917: „Astăzi, pentru a ne mai îndulci amarul zilei de ieri şi timpul fiind potrivit, am plecat, pe la ora 6 p. m., cu profesorul Vasile Ciurea, pe Strada Mare, în jos, până la marginea oraşului, unde am luat-o spre dreapta, pe o cărare ce mergea, pe lângă un lan de grâu, până ce am ajuns la pârâul Buciumenilor. De aici, am mers, pe lângă pârâu, cam vreun sfert de oră, până când am ajuns la nişte săpături, pe care le făceau câţiva oameni, pe malul acestui pârâu, sub conducerea domnului inginer Niculescu. Am văzut o groapă mare şi adâncă, cam de vreo 4-5 metri, în fundul căreia să vedea un filon gros de lignit, care este de o calitate superioară, de culoare neagră, pietrificat, cu o putere mare de căldură (cam 6.850 calorii) şi care, după încredinţarea inginerului, ar fi superior celorlalte feluri de lignit, din alte părţi ale ţării. Tot acel inginer ne spuse că acest fel de lignit s-ar găsi în cantităţi mari în această regiune şi care, dacă s-ar extrage în mod sistematic şi pe scară întinsă, ar fi un izvor mare de bogăţie. Această mină de cărbuni se află pe proprietăţile locuitorilor din comuna Şoldăneşti şi a lui Manea Hagiul şi ar fi concesionată unei Societăţi, în frunte cu domnii M. Vlădescu, fostul ministru de instrucţiune publică, şi Niculescu, fratele inginerului mai sus numit. Se zice că şi Statul ar fi hotă­rât să ia parte la această exploatare, aşa de importantă pentru viitorul economic al României. După analiză, s-a constatat că acest lignit conţine: 1 la sută cenuşă, 2 la sută materii arsenicoase, 4 la sută apă şi 93 la sută cărbune. În partea dreaptă a pârâului Buciumenilor, s-a găsit, prin sondaj, la o adâncime de 18 metri, ozocherit, un strat de un centimetru, şi, dedesubt, păcură”[2].

 *

Ţarul Nicolae, la o paradă a oştilor sale pravoslavnice

*

21 iulie / 3 august a917: „Veşti rele continuă a veni de pe frontul din Galiţia şi din Bucovina. Ruşii continuă a se retrage dinaintea trupelor ina­mice, iar la noi toată lumea este alarmată şi neliniştită, mai ales că, în vederea unor surprinderi neplăcute, s-au început unele pregătiri, de altfel destul de discrete, pentru evacuare. Din când în când, se aud bubuituri de tunuri, care ne strâng inima şi măresc tristeţea care a cuprins, de câteva zile, populaţiunea aşa de pacinică a acestui orăşel. Lume puţină pe stradă şi, când se în­tâlnesc doi, nici unul nu îndrăzneşte să deschidă vorba, aşteptând pe celalalt să înceapă. Am petrecut o noapte cumplită; am nu­mărat toate ceasurile bătute în turnul Bisericii Sfintei Adormiri, care se află în apropiere, începând de la 1, până la 7, dimineaţa.

22 iulie / 4 august 1917: Comunicatul rusesc lipseşte şi, din această cauză, suntem şi mai neliniştiţi. Se zice că a căzut Câmpulungul, de unde se aud bubuiturile tunurilor. Alţii susţin că şi Cernăuţul ar fi în mâna nemţilor. Mulţi ne asigură că rezistenţa ruşilor se organizează, în mod serios, la Cernăuţi şi Hotin. Din tot acest haos, nu poţi să tragi nici o concluzie, nu poţi ghici proporţia numerică a tru­pelor, de o parte şi de alta, nici nu poţi interpreta însemnătatea mişcărilor de trupe germane şi austro-ungare.

*

Luptele de la Oituz

*

23 iulie / 5 august 1917: Prin adresa Nr. 28, cu data de astăzi, garnizoana din Făl­ticeni îmi comunică că, în executarea ordinului serviciului sanitar al Marelui Cartier General şi a ordinului Direcţiei a VI-a Sanitare din Ministerul de Război, transmis acestui comandament cu No. 8 secret, din 19 iulie / 1 august 1917, eu, în caz de evacuare, voi rămânea pe loc, în Fălticeni, având însărcinarea de medic la spitale.

Acest ordin m-a turburat până în adâncul sufletului şi ochii mi s-au umplut de lacrimi, gândindu-mă că, în curând, o să cad sub stăpânire străină, în ţara mea, izolat de familie, de cei doi copii ai mei, ofiţeri în armata română. Oh, ce blestem! Ce soartă vitregă se anunţă, încă o dată,pentru neamul nostru, care,după o viată trudită şi mult chinuită, de mai bine de o mie de ani, se legăna în iluzia plăcută şi fericită a unei Românii Mari! Doam­ne, Dumnezeul nostru, fii îndurător cu noi, cei ce te-au rugat, din moşi şi strămoşi, şi te rugăm, cu toată ardoarea sufletului, nu ne lăsă, nu lăsa pe robii tăi să mai sufere o altă robie mai cumplită, poate vecinică, din partea celor mai barbari şi mai păgâni oa­meni, pe care i-a hrănit pământul tău cel rodnic şi mult răbdă­tor! Fie-ţi milă şi ne izbăveşte de acest rău, care ne încheagă sân­gele în vine şi ne amuţeşte graiul, cu ochii aţintiţi spre tronul tău ceresc!

*

Atacul în cămăşi al Regimentului 32 Infanterie, la Mărăşeşti

*

În ziarele de astăzi am cetit că, alaltăieri, a mai sosit, în Iaşi, un grup de 600 de ardeleni voluntari, dintre care 100 de ofiţeri. Au fost sărbătoriţi, ca şi primii voluntari veniţi, cu toată dragostea frăţească. Azi, la ora 8 dimineaţa, ei vor depune legiuitul ju­rământ, pe platoul de la Şorogari, cu ceremonialul obicinuit. Le­gământul pe care îl fac ei, cu noi, în aceste zile de grea cumpănă, ne este de două ori răscump şi preţios!

*

24 iulie / 6 august 1917: Am trecut şi a treia noapte de chin, numărând, cu ochii împăienjeniţi şi obosiţi, ceasurile sunate în clopotele catedralei Sfin­tei Adormiri. Mă chinuia, mereu, gândul cum să rămân eu, aici, în Fălticeni, în caz de evacuare, să rămân sub stăpânirea nemţilor şi ungurilor; eu, ardeleanul, care, încă pe când eram în şcolile primare din Blaj, şi până în clasa a V-a liceală, în toate serile îmi încheiam rugăciunea de culcare, cerând de la hunul Dumnezeu să mă ajute să termin liceul şi să trec în ţară; să trăiască România, cu Prinţul Carol, ca să adune la sânul ei pe toţi românii subjugaţi! Cum aş putea eu să rămân, acum, când port uniforma Regatului Român, în acest război făuritor al României Mari, cum aş putea să rămân sub stăpânirea vrăjmaşului secular al neamului meu, care, de a doua zi, m-ar consideră ca prizonier şi m-ar trata în consecinţă?! Aceasta nu se poate, odată cu capul! Voi interveni, pe toate căile, şi dacă nu voi izbuti să mi să dea altă destinaţie, pe teritoriul liber al ţării mele, voi pleca eu, în ultimul moment, întâmple-se orice!

Cu această hotărâre irevocabilă, m-am sculat foarte obosit şi cu capul greoi, m-am îmbrăcat şi m-am dus la spital. Acolo, conform ordinelor primite, am evacuat peste 30 de răniţi, aproape vindecaţi; iar pe cei nevindecaţi i-am împărţit în două categorii: transportabili, 19, şi netransportabili, 3. Aceştia erau şi ei pe cale de vindecare, dar, fiind cu picioarele frânte, din sus de genunchi, nu puteau încă să se mişte. Ei bine, pentru aceşti 3 bolnavi, să rămân aici, mai ales că în localitate mai rămâneau încă doi confraţi? Nu pot fi oare de o mie de ori mai folositor în ţara liberă, unde vom putea da ajutorul vitejilor răniţi de pe frontul nostru? Voi pleca cu orice preţ, în ultimul moment al evacuării! Şi, în această clipă, mi-am adus aminte, cu groază, de chinurile suferite în zilele de 22, 23, 24 şi 25 noiembrie 1916 stil vechi, când am evacuat Buzăul şi mi se strângea inima, iar pieptul mă apăsa greu!

*

Regele Ferdinand, decorând şi încurajând ostaşii

*

Toată lumea din oraş este alarmată; mulţi părăsesc oraşul, care cum poate, cu trăsuri, cu care cu boi, iar alţii o iau spre gară, de unde se întorc deznădăjduiţi, negăsind trenuri de plecare.

25 iulie / 7 august 1917: Aceeaşi atmosferă grea, deşi comunicatul oficial este mai bun. În regiunea de la nord de Vama, inamicul a fost bătut şi si­lit să se retragă, în completă dezordine. Lângă Cernăuţi, în re­giunea Boian, ruşii au ocupat pădurea Doljecului, făcând 600 prizonieri, cu 20 ofiţeri. Pe restul frontului, trupele ruseşti se în­tăresc pe noua linie de rezistenţă.

*

De două zile şi toată noaptea aceasta, au trecut trupe ruse spre front, infanterie şi, mai ales, artilerie. În oraş au venit două spitale ruseşti pentru răniţi. La Petrograd, a avut loc o întrunire a tuturor grupurilor politice, în care au vorbit mai mulţi miniştri. A fost vorba de „Unirea sfântă a tuturor forţelor Ru­siei” şi s-a repetat, încă o dată, că nimeni nu se mai gândeşte la pace. Trupele au defilat, apoi, prin Capitală, în mijlocul ovaţiilor entuziaste ale mulţimii. Guvernul provizoriu a adresat Alia­ţilor un nou memorandum, prin care spune că organizarea întregului sistem de guvernământ nu poate fi îndeplinită, cu inamicul în ţară, fără serioase dezordini. Propaganda criminală a elemen­telor iresponsabile a fost folosită de agenţii duşmani, provocând revolte la Petrograd şi făcând ca o parte din trupele ruseşti să uşureze înaintarea vrăjmaşului. Rusia, însă, nu va fi dată înapoi, de nici o greutate, de la hotărârea ei irevocabilă, de a continua războiul, până la triumful final al principiilor proclamate de revoluţiune. Revoltele anarhice din Petrograd au fost înăbuşite, autorii lor au fost trimişi în fata justiţiei şi toate măsurile au fost luate pentru restabilirea puterii de luptă a armatei. Guvernul ştie că retragerea armatelor este numai temporară şi că nu va împiedica reorganizarea şi regenerarea ei, precum şi reluarea ofensivei la ora hotărâtă.

Toate acestea sunt lucruri bune şi în stare de a ne întări sufletul, dar, cum e lumea, până nu vede, nu crede! Să vedem ce ne va mai aduce ziua de mâne!”.

 *

„27 iulie / 9 august 1917. În urma intervenţiei, serviciul sanitar al Marelui Cartier General, prin ordinul Nr. 7150, mi-a admis cererea ca să stau la serviciu până în momentul evacuării, când voi pleca la Iaşi, spre a primi o nouă destinaţie.

Situaţia în Bucovina şi pe frontul nostru arată o schimbare înspre bine. De patru zile, inamicul n-a mai înaintat, ceea ce este un semn bun. Mai mult, comunicatul de ieri, seara, ne anunţa, pentru întâia oară, în aceste din urmă zile, lupte cu atacuri repe­tate din partea trupelor ruse. Toate atacurile germane, pe diferite puncte ale frontului bucovinean, au fost respinse şi ruşii au fă­cut şi prizonieri. În regiunea Mărăşeşti, lupta angajată s-a ter­minat în favoarea trupelor noastre; satul Mărăşeşti este cu totul despresurat…

28 iulie / 10 august 1917. Pe întreg frontul ruso-român, precum şi pe frontul din Bucovina şi Galiţia, operaţiunile în curs au luat aşa de mare inten­sitate, încât ele vor schimba, în curând, situaţia în mod foarte simţitor”[3].

*

3/16 august 1917: „Astăzi au mai intrat în spital soldaţii Sburlea Ion şi Nechifor Gheorghe, amândoi din comuna Drăguşeni şi din Regimentul 16 Su­ceava, răniţi în ziua de 29 iulie / 11 august, în luptele crâncene de la Grozeşti; soldatul Tufă Gheorghe, din comuna Bogdăneşti, rănit în ziua de 31 iulie / l3 august, într-o luptă din Valea Oituzului; soldatul Niţă Mihaiu, din comuna Pleşeşti, Regimentul 1 Grăniceri, rănit grav la cotul drept, tot în ziua de 31 iulie / 13 august, în lupta de pe Mun­tele Măgura. Odată cu aceştia, a intrat în spital şi maiorul Mihăescu Toma, comandantul Batalionului I din Regimentul 16, rănit la cap, la cotul drept şi la mâna stângă, tot în ziua de 31 iulie / 13 august, pe când conducea bravul său Batalion şi a reluat cota 789, Dealul Coşna, la vest de Târgu Ocna”[4].

*

„11/24 august 1917. Pe la noi au trecut, până acum, 4 corpuri de armată ruseşti, mergând pe frontul bucovinean. Se mai aşteaptă să vină şi al 5-lea corp. Numărul răniţilor ruşi mărindu-se foarte mult, ni s-a luat de către ei şi spitalul nostru, de la gimnaziu, iar eu, cu tot personalul, am trecut la Spitalul Crucii Roşii, instalat în localul Şcolii israelite, şi care poartă numerele 257-259; bol­navii i-am evacuat la Spitalul Stamate, unde erau paturi vacante. Spitalul Crucii Roşii este condus de doamnele Elena Samson, pre­şedintă, Maria Comino, vicepreşedintă, Eliza Millo şi Elena maior Popovici, membre, ajutate de domnii Cristofor C. Gheorghiu, administrator; Artur Gorovei, casier, şi prof. Nicolae Drăguşanu, contabil.

13/35 august 1917. Pe la ora 12, a zburat, asupra oraşului, un aeroplan inamic, dar repede a fost alungat de tunurile antiaeriene ruseşti, instalate lângă oraş, în pădurea de la Bogdăneşti. Multă vreme, fumul acestor tunuri, ceva mai alb decât norii, pluteau prin aer ca nişte nouraşi. Să zice că aeroplanul inamic a venit numai în recunoaştere, iar nu cu scop incendiar”[5].