Epoca lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare şi

„multe războaie minunate ce au făcut”

         Pentru că, aidoma părintelui său, Bogdan Vodă, nu avea legitimitate, Ştefan cel Mare, după ce l-a înfrânt pe Petru Aron, la Doljeşti, pe Siret, în 12 aprilie 1457 („în joia mare”), apoi la „Orbic, şi iar birui Ştefan Vodă. Şi-l prinse pe Petru Vodă Aron şi-i tăie capul, de-şi răsplăti moartea tătâne-său, lui Bogdan vodă” (p. 47), Ştefan, deci, „strâns-a boierii ţării, şi mari, şi mici, şi altă curte măruntă, dimpreună cu mitropolitul Theoctist şi cu mulţi călugări, la locul ce se cheamă Direptatea şi i-a întrebat pe toţi: Este-le cu voie tuturor să le fie domn? Ei, cu toţii, au strigat într-un glas: „În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşi!”. Şi, deci, cu toţii l-au ridicat domn şi l-au miruit pentru domnie mitropolitul Theoctist” (p. 48).
        Povestea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca şi cea a lui Eminescu, vă este, în general, cunoscută, fiecare român fiind, în egală măsură, un ştefanolog şi un eminescolog („eu şi Ştefan, eu şi Eminescu; ceilalţi nu fac doi bani”, spune mentalitatea tradiţională românească), aşa că, de aici, încolo, voi urmări doar mărturiile care intersectează cu istoria localităţi bucovinene.
        După ce pradă ţinutul secuiesc, în 1461, şi se însoară cu Evdochia de Kiev, în 1463, după ce recuperează Chilia şi Cetatea Albă de sub stăpânire turcească, în 1465, „în al zecelea an al domnii sale, în anii 6974 (1466), iulie 10, a început a zidi mănăstirea Putna, spre slava lui Dumnezeu şi a Preacuratei Maici, Fecioara Maria” (p. 50).
        În 1466, Mateiaş Corvin, gelos pe victoriile, dar şi pe independenţa lui Ştefan, „a tras spre Moldova” şi „a sosit la Baia, luni, decembrie 14 zile, şi, acolo, cum nu prea avea nici o grijă, din nici o parte, îşi lăsă oastea fără de nici o grijă, nici pază, ci la băuturi şi la prăzi. Unde, având Ştefan Vodă ştire şi prinzând limbă, marţi, noaptea, decembrie 15, a aprins târgul asupra lor, când ei erau fără de nici o grijă. Şi, fiind şi beţi, şi negătiţi de război, i-a lovit Ştefan Vodă, cu oaste, tocmai în revărsatul zorilor, şi multă moarte şi pieire a făcut întrînşii.

        Că ei, nefiind tocmiţi de război, nici de arme nu s-au apucat, ci de fugă, nici urma să ia care scăpa, că, fiind noaptea, de nu ştiau încotro vor merge, în toate părţile rătăceau, de-i vânau ţăranii, în zăvoaie, prin munţi, unde vreo 12.000 pieriţi s-au aflat.
        Mai apoi, şi însuşi craiul, rănit de săgeată foarte rău, de-abia a hălăduit pe poteci, de a ieşit la Ardeal” (p. 52).

Bătălia de la Baia, după Chronica Picta Humgarorum

        Din nefericire, în „noiembrie, în 25, s-a pristăvit Evdochia, doamna lui Ştefan Vodă” (p. 52), iar Ştefan, şi furios, şi îndurerat, a intrat, iarăşi, cu sabia în secuime, apoi a făcut pace cu Mateiaş Corvin, dar dobândind şi „două cetăţi mari, la Ardeal, Balta şi Ciceul” (p. 53).
        În 1470, au năvălit tătarii în ţară, dar Ştefan i-a zdrobit, la Lipnic, pe Nistru, în 20 august, după care s-a întors pentru a participa la sfinţirea mănăstirii Putna.
        Conflictul cu Radu cel Frumos, uciderea unor boieri trădători, un cutremur mare, în 29 august 1471, „în vreme ce a şezut domnul la masă, la prânz” şi, în anul următor, 1472, căsătoria cu Maria de Mangop, apoi alte războaie în Muntenia, capturarea soţiei voievodului muntean şi al fiicei lui, Voichiţa, sporesc faima voievodul, dar secătuiesc, puţin câte puţin, mândra ţară a Moldovei.

        Gloria lui Ştefan cel Mare ajunge la plenitudine, în 10 ianuarie 1475, atunci când vitejii lui luptători zdrobesc oastea de 120.000 de oameni a sultanului Mehmet al II-lea. „Şi pe feciorul lui Isac paşa, după ce l-a prins viu, l-a slobozit. Şi puştile (tunurile – n.n.) le-a dobândit, şi steaguri mai mult de o sută a luat” (p. 62).
        Invazia muntenească a fost spulberată de cumnatul lui Ştefan Şendrea, apoi a urmat năvala cazacilor lui Lobodă şi ai lui Nalivaiko, pe care Ştefan i-a zdrobit la Grumăzeşti, pe Răut, şi pe Nistru, la Vadul Jorei, toponimul amintind de moartea, prin înec, a cazacului Jora.
        În 1476, turcii revin în Moldova, pentru a recupera Chilia şi Cetatea Albă, atacul lor fiind secondat şi de o năvală tătărească. Ştefan i-a spulberat, mai întâi, pe tătari, apoi a „ales un loc de strâmtoare, la Războieni”, pentru a-i întâmpina pe turci.
        Bătălia a avut loc în 26 iulie, iar cumplita înfrângere a moldovenilor (acolo, aprodul Movilă îl ajută pe Ştefan să urce pe calul său), ne aduce şi o importantă mărturie străină despre Suceava.

        Giovanni Marco Angiolello, vistiernic al sultanului şi, în această calitate, participant la campania din 1476, a ajuns, după victoria turcilor, şi la Suceava, „pe care am găsit-o goală, deoarece locuitorii fugiseră şi lucrurile lor parte le luaseră cu ei, iar altele fuseseră ascunse în pământ. Turcii au găsit multe din ele, deoarece sunt meşteri în a găsi lucrurile astfel ascunse şi îngropate; trăgând pe pământ un lanţ sau chiar un frâu, ei aud şi cunosc golurile din pământ, unde sunt îngropate lucruri sau grâne; astfel, au fost găsite puţuri cu grâne şi alte lucruri îngropate.
        Târgul Suceava era înconjurat cu şanţuri şi palisade. Casele şi bisericile rau din lemn şi acoperite cu şindrilă. Numai castelul Sucevii era clădit din piatră şi tencuială, pe o coastă, în afara oraşului. Acesta rezista şi era bine înzestrat.
        Cum, însă, merindele se sfârşiseră, n-am mai stat să pierdem vremea, ci, întorcându-se armata pe un alt drum, am ajuns la o cetate aşezată în munţi” (Călători, I, pp. 137, 138).

        În acel nefericit an 1476, Ştefan cel Mare l-a pierdut pe mitropolitul Teoctist, spre sfârşitul lunii, după 25 de ani de „ţinut scaunul”, iar în 19 decembrie, „pristăvitu-s-au Doamna Maria, ce era de la Mangop” (p. 70).

        Ţinutul geografic al Bucovinei, atestat ca atare încă din 30 martie 1392, a dus pe umeri povara istoriei mai ales spre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, încă din timpul vieţii, după cum se va vedea.
        În 1479 (anul 7005, de la începutul lumii), „gândi ca să-şi arate vitejia asupra Moldovei, socotind că prea lesne o va supune, ştiind că, de multe ori, se ajutora Moldova de la craii leşeşti, ca de la nişte vecini de aproape, spre toţi vrăjmaşii.
        Şi, strângând craiul oastea, a scos cuvânt cum va să meargă la turci, să ia şi să dezbată Cetatea Albă şi Chilia, care cetăţi le luase, de la Ştefan Vodă, Baiazid, împăratul turcesc. Şi încă adăoga, de-i speria pe ai săi, cum că turcii, amestecaţi cu moldovenii, vor să treacă la Podolia, şi le-a dat ştire ca toţi să încalece şi să se împreuneze cu dânsul, la Liov.
        Şi a trimis soli la Ştefan Vodă, de i-au dat de ştire să se gătească, să meargă cu dânsul, să bată Chilia şi Cetatea Albă şi să-i pregătească staţie de hrană de oaste. De care lucru i-a părut bine lui Ştefan Vodă şi cu bucurie mare a primit pe soli, căci au făcut oaste împotriva vrăjmaşului său.
        Numai ce a zis că va veni acolo, la loc, cu oastea sa, sub Chilia.
        Cunoscând sfetnicii lui crai, mai ales episcopii, gândul că va să facă oaste împotriva lui Ştefan Vodă, mult i-au adus aminte craiului să nu facă asupra dreptăţii, să nu se întoarcă mânia lui Dumnezeu spre el. Ci el gândul său nu l-a lăsat, ci încă a fost zicând: „Vouă vă este lucrul biserica să păziţi, iar nu de războaie să grijiţi, că gândul meu voi nu-l ştiţi, numai eu singur. Că, de aş pricepe că haina de pe mine ştie gândul meu, în foc o aş băga-o”.
        Deci mulţi dintre boierii leşeşti socoteau că face într-adins, ca să piardă oastea toată, cum au ieşit, mai apoi, la dânsul, şi zicătoarea: „În zilele lui Olbriht, şleahta a pierit”.
        Într-acea vreme, Ştefan Vodă, prinzând veste, de la unguri, cum că Olbriht va să vie asupra lui cu oaste, că nici ungurii nu erau bucuroşi ca să cadă domnia Moldovei pe mâna leşilor, măcar că Laslău, craiul unguresc (ce se cheamă, leşeşte, Vladislav) era fratele lui Olbriht, craiului leşesc (ce se cheamă, ungureşte, Albert).
        Înţelegând aceasta, Ştefan Vodă trimis-a la craiul leşesc, cu solie, pe credincioşii săi, pe Tăutul, logofătul, şi pe Isac, vistiernicul, ca să poată cunoaşte ceva, ce-i este voia craiului leşesc să facă. Ci nimic nu au cunoscut, căci craiul, cum umbla cu înşelăciune, ascunzând cuvântul, pe soli cu bucurie i-a primit şi darurile, pe care i le trimisese Ştefan Vodă, cu mare mulţămită şi cu dragoste le-a primit şi le-a luat, iar solilor, iarăşi, acelaşi răspuns le-a dat, cum este mergător la turci.
        Mai apoi, şi solii săi de iznoavă i-a trimis la Ştefan Vodă, ca să întărească cuvântul, iar el a întors oastea spre Pocuţia.
        Înţelegând Ştefan Vodă cum craiul se apropie, cu oaste, de Pocuţia şi se trage spre margine, de iznoavă a poftit solia, de a trimis înaintea craiului pe Tăutul, logofătul, şi pe Isac, vistiernicul, cu multe daruri, şi l-au întâmpinat de cealaltă parte a Nistrului şi i-au închinat darurile.
        Şi, iarăşi, cu dragoste le-a luat.
        Şi, de aici, a trecut craiul apa Nistrului, pe la Mihălceni, în aceastălaltă parte, cu toată oastea sa, şi a venit la Coţmani.
        Acolo, s-au descoperit toată viclenia şi faptele sale cele ascunse, că a prins pe Tăutul, logofătul, şi pe Isac, vistiernicul, de i-a ferecat în obezi, şi i-a trimis, de i-a închis, tocmai la Liov.
        Înţelegând acestea Ştefan Vodă, de la iscoadele ce pururea le trimitea, să ştie încotro merge craiul, cu oastea leşească, cum că craiul l-a viclenit şi vine asupra lui, şi a trecut şi Nistrul, cu 80.000 de oameni în oaste, cu scrisoare, fără altă adunare, de sârg a trimis, în toate părţile, în ţară, să se strângă la târgul Romanului.
        Iar Albert a şezut, şapte zile, la Coţmani. Şi, până a se strânge oastea lui Ştefan Vodă şi până a veni ajutorul, că şi Laslău, craiul unguresc, fratele lui Albert, încă i-a trimis 12.000 de oameni de oaste şi, cu dânşii, pe Birtoc, voievodul Ardealului, ce era cuscru lui Ştefan Vodă; şi de la Radul Vodă încă i-a venit în ajutor oaste muntenească, dar, până a se strânge oastea toată, la un loc, Albert crai a purces, cu oastea de la Coţmani, şi a lovit la Şipinţi.
        Văzând Ştefan Vodă că-l împresoară vrăjmaşii săi, a tocmit strajă şi a trimis-o împotriva leşilor, ca să ţină vadul Prutului, la târg, la Cernăuţi.
        Iar Ştefan Vodă, în 27 august, duminică, a ieşit din Suceava, spre târgul Romanului, cu toată oastea sa. Şi, într-acea zi, îi adusese lui, de la strajă, şase leşi, dar pe trei i-a trimis la împăratul turcesc, iar pe ceilalţi a zis de i-au spânzurat.
        Deci, craiul leşesc a venit, cu toată puterea sa, la cetatea Sucevi, duminică, 24 septembrie. Iar în 26, marţi, către seară, a început a bate cetatea, timp de trei săptămâni, şi ziua, şi noaptea, dar nimic n-a folosit, nădăjduind că i se va închina ţara, dacă o supărase Ştefan Vodă cu atâtea războaie fără odihnă şi fără măsură, pe care le făcea, de se bătea cu toţi.
        Dar socotea ţara că, de nu-i este la îndemână cu al său, mai multă neîngăduinţă îi va fi cu străinii şi, încă văzând atâta pradă şi risipă, pe care le făcea oastea leşească, care umbla şi prin păduri, de afla prăzi şi jafuri, moldovenii siliră, cu toţii să strângă la târg, la Roman, unde era tabăra.
        Aşa, ţara strângându-se, iar din cetatea Sucevei, cât puteau, se apărau, şi ce risipeau leşii ziua, cu puştile, noaptea astupau găurile şi le întăreau, de le era munca leşilor în zadar, iar pe afară, unde aflau leşi răsfiraţi după hrană, îi legau şi îi tăiau, de nu erau volnici nici într-o parte să iasă. Mai mult le dăuna leşilor, decât celor închişi în cetate, căci, în toate zilele li se adăuga leşilor şi lipsa hranei.
        Deci, fiind leşii cuprinşi de atâta nevoie, începură a grăi de rău pe craiul lor, întâi cu taină, iar mai apoi, în gura mare, îl învinuiau că a venit fără cale şi i-a adus ca să-i piarză pe toţi; şi socoteau toate semnele, câte se făcuseră rele, că li se arătaseră ca să fie spre sfătuirea lor. Că, întâi, în ţara lor, într-un pârâu de nimic, i s-a înecat craiului un pohodnic şi, când a ieşit din Liov, boii, care purtau ierbăria, de vânt mare s-au risipit, de nu-i puteau strânge. Aşijderea, un ţăran, care nebunise de cap, a fost strigat în gura mare: „Duceţi-vă spre pierirea voastră, că nu veţi mai veni!”.
        Şi pe un şleahtic l-a detunat, sub cort, şi pe doisprezece cai ai lui; mai apoi, un preot al lor, slujind liturghia, a scăpat cuminecătura lor jos. Şi alte semne rele s-au arătat, de proroceau toţi că va fi sfârşitul lor rău şi amar, cum s-a şi întâmplat.
        Văzând craiul atâtea cuvinte rele despre dânsul, de la oastea sa, se temu ca oastea să nu-l părăsească şi să fugă, iar el, ca să nu cadă în mâinile vrăjmaşilor săi, trimise soli frăţâne-său, lui Vladislav, craiul unguresc, ca să-l împace cu Ştefan Vodă; că tocmai sosise şi ajutorul unguresc la Ştefan Vodă. Şi, aşa, Birtoc, voievodul Ardealului, care venise cu ajutorul unguresc la Ştefan Vodă, a trimis solii săi la Albert, craiul, ca să-i spună că va veni el însuşi pentru pace. Şi pe Ştefan Vodă, cu multe cuvinte, l-a rugat să facă pace cu craiul leşesc.
        Şi aşa a intrat în mijlocul lor, şi s-a dus la craiul leşesc, de i-a împăcat, într-acest chip: craiul leşesc să se întoarcă, pe urmă, pe unde a şi venit, să nu mai strice ţara prin alt loc.
Şi, deci, pe Birtoc, voievodul Ardealului, bine l-au dăruit Ştefan Vodă, cu mari daruri, şi s-a dus acasă-şi.
        Albriht, craiul leşesc, fiind de inimă rea bolnav, a dat semn de întors, pe care semn erau toţi bucuroşi să-l audă, să se întoarcă, de la atâta flămânzire, la casele lor.
        Şi, în 19 octombrie, joi, s-a întors craiul, de la Suceava, şi s-a apucat de cale. Dar nu s-a întors pe calea pe unde venise, ci pe altă cale, pe unde era ţara întreagă, spre Codrul Cozminului.
        Simţind Ştefan Vodă că craiul n-a luat urma pe unde venise, ci spre codru, îndată a trimis după dânsul, de l-au poftit să nu ia pe acea cale, spre codru, ci pe urmă, pe unde venise, că, făcând într-alt chip, văzând ţara paguba ce se va face de către oastea leşească, nu va răbda, ci va vrea să-şi apere ale sale, de unde toate se vor aţâţa, de iznoavă, spre vreun lucru rău, care va strica şi pacea.
        Dar craiul mai bucuros fusese să meargă de-a dreptul, să iasă în ţara sa, şi n-a băgat în seamă, ci a păzit calea spre Codrul Cozminului. De care lucru fiind înfierbântat Ştefan Vodă de război, socotind că are vreme de a-şi răscumpăra strâmbătatea sa, dinspre acela ce nu numai pacea cea veche a călcat-o, pacea pe care o avuseseră domnii Moldovei cu craii leşeşti, ci şi jurământul şi pacea, pe care o legase atunci, de curând, aşezându-se să se întoarcă pe urmă, pe unde şi venise, deci îl aţâţa ajutorul ce-i venise de pretutindeni şi oastea sa, toată gata strânsă şi odihnită; văzând dobânda de pe cei flămânzi şi slăbiţi, a trimis înainte, ca să apuce calea, la Codrul Cozminului, să săciuiască pădurea, să o înţineze, ca să o poată porni asupra oştii, dacă vor intra în pădure.
        Iar el, cu toată oastea, a intrat după dânşii, şi cu două mii de turci. Şi, a patra zi, i-a ajuns în pădure, joi, 26 octombrie, lovindu-i din toate părţile, şi doborând copacii cei înţinaţi asupra lor, multă oaste leşească a pierit, unii de oşteni, alţii de ţăranii ce le cuprinseseră ca cu o mreajă calea, alţii de copacii cei înţinaţi. Aşa, pierzând puştile, lăsând steagurile, pe care le-a adunat Ştefan Vodă, ei, cine, cum au putut, în toate părţile s-au răşchirat prin păduri, de au scăpat puţini afară.
        Şi însuşi craiul cu puţini rămăsese; strângându-se, s-au adunat într-un ocol, în satul Cozmin. Şi, de acolo, bulucindu-se, au tras spre Cernăuţi. Iar oastea lui Ştefan Vodă, cu dânşii mergând împreună, se bătea şi îi tăia.
        Dar şi acei, puţini, care ieşiseră din codru, n-ar fi scăpat, de nu s-ar fi încurcat ai noştri în carele crăieşti şi în carele altor boieri, de le-au dat vreme de au ieşit.
        De acolo, veni veste lui Ştefan Vodă că vine şi altă oaste leşească, într-ajutor craiului.
        Atunci, a chemat pe Boldur, vornicul, şi i-a dat lui oaste de ajuns şi a trecut Prutul, împotriva acelei oşti, sâmbătă, seara. Şi, duminică, dimineaţa, în 29 octobrie, au dat război şi pe toţi i-au risipit îndată şi i-au topit, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan Vodă, şi mare moarte şi tăiere s-au făcut, atunci, în oastea leşească, la locul ce se cheamă Lănţeştii, satul. Şi nimica n-a ştiut craiul de venirea acelei oşti, nici de pierirea lor.
        În aceeaşi duminică, trecând craiul Prutul, la Cernăuti, iarăşi fu lovit de oastea lui Ştefan vodă, de i-au risipit şi i-au tăiat; de-abia a scăpat însuşi craiul, cu puţină oaste de a sa.
        De aici, trecând craiul spre ţara sa, prin multe locuri i-au lovit ai noştri, iar mazurii, întorcându-se să dea război şi să-şi apere craiul şi pe cei scăpaţi din acel pojar, au dat asupra lui Boldur, vornicul cel mare, pe care îl trimisese Ştefan Vodă împotriva acelei oşti leşeşti, care venea într-ajutor craiului, şi mare moarte au făcut într-înşii. Şi la sat, la Şipinţi, puţini au scăpat din oastea ce era strânsă pe lângă crai.
        De aici, craiul, cu multă nevoie strecurându-se, a tras la Sneatin şi, de acolo, a slobozit oastea pe acasă, câtă îi mai rămăsese, iar el s-a dus la Liov…
        Aflatu-s-au, la acest război, din capete: doi fraţi Tăncenschii şi Miculai, voievodul Ruschii, pieriţi, şi Gabriil, din Moraviţa, şi Herbor, aşijderea doi fraţi, Grotovi, Huminschii şi Murdileu, şi alţii, mulţi, cine poate să-i pomenească pe toţi.
        Alţii au căzut la legătură, cum îs Tuncischii, Zbignev, starostele Kracoviei, Pruhniţschi, Targoveţschii şi alţii, mulţi. Pe unii, ai noştri i-au fost spânzurat, câte doi, de păr, că umblau leşii, pe acele vremi, păroşi ca şi nemţii, şi alte batjocuri multe le-au fost făcând, de se pomeneşte şi astăzi răutatea ce păţit-o.
        Iar Ştefan Vodă, după izbândă cu noroc, ce a fost făcut la acest război, s-a întors la scaunul său, la Suceava, cu mare fală şi laudă, ca un biruitor, şi a zidit biserica pe numele sfântului mucenic Dimitrie, în târg, în Suceava, care trăieşte şi până astăzi” (pp. 76-87).

        Aprig sânge, clocotitor sânge a mai avut Ştefan cel Mare şi Sfânt, dacă, la o vârstă înaintată, în 22 iunie 1498, „vrând să-şi întoarcă, dinspre leşi, strâmbătatea sa, strânse ţara şi a intrat în Podolia şi la ruşi, apoi a trecut şi de Liov, la Canţug, la apa Visloca, toate satele arzând şi prădând. Ars-au oraşul Premişlia, Radumnea, Prevorsca, Lanţut şi cetatea Tereabul, şi multă bunătate dintr-însa a luat, şi mulţi joimiri a scos, şi pe toţi i-a tăiat, iar alţii, mai mulţi, au ars în cetate. Şi cetatea Buceacul multă nevoie a păţit, şi Podhaeţul a ars.
        Şi mulţi oameni, bărbaţi, muieri, copii, a scos în robie, mai mult de 100.000, iar pe mulţi dintre aceia i-a aşezat Ştefan Vodă în ţara sa, încât până astăzi trăieşte limba rusească în Moldova, mai ales pe unde i-a descălecat, că mai a treia parte grăiesc ruseşte.
        Iar Ştefan Vodă prădând şi arzând ţara, s-a întors cu mare dobândă, fără de nici o sminteală, a trecut Nistrul, în ceastă parte, la Halici, şi a prădat şi de această parte.
        Iar de aici, a venit la scaunul său, la Suceava, cu mare bucurie şi cu biruinţă” (p. 88).

        Polonii au ripostat, în 11 martie 1500, dar au fost iarăşi zdrobiţi, la Botoşani, unde supravieţuitorii au fost siliţi să dureze o altă dumbravă, cea care avea să-l farmece, peste veacuri, pe Eminescu.

        Veneţianul Matteo Muriano, „doctor în arte şi medicină”, trimis al dogelui Leonardo Loredano, a ajuns la Suceava în anul 1502 şi s-a „înfăţişat, în ziua de 22 august, acestui domn vestit, ducele Ştefan”, care l-a întâmpinat „binevoitor, cu dovezi şi cuvinte foarte prieteneşti”, Ştefan cel Mare mărturisindu-i:
        – Eu nu am vrut să aduc un medic din nici o altă parte a lumii, decât de la prietenii mei, de care sunt sigur că mă iubesc… Eu sunt înconjurat de duşmani din toate părţile şi am purtat 36 de lupte, de când sunt domnul acestei ţări, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut 2…

        Muriano a lăsat şi câte un portret oral al neasemuitului voievod şi fiului său, Bogdan-Vlad (finul lui Vlad Ţepeş, născut în 1475, când Ţepeş se afla, iarăşi, la Suceava):

        „El este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic, arată bine la trup pentru vârsta sa, dacă această meteahnă (rana de la picior – n.n.) nu l-ar fi chinuit… Fiul său, Bogdan voievod, urmează pilda domnului, tatăl său, e sfios ca o fată şi e bărbat viteaz, prieten al virtuţilor şi al oamenilor virtuoşi, este tânăr cam de vreo 25 de ani” (Călători, I, pp. 148).

        Portretul moldovenesc, parţial inspirat din scrierile cronicarilor poloni, parţial din mentalităţile mult prea slobode ale boierimii din vremea lui Grigore Ureche, este ceva mai nedrept, dar, în mod ciudat, şi mai tulburător:

        „Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stat, mânios şi degrabă vărsător de sânge nevinovat; de multe ori, la ospeţe, omora fără judeţ.
        Altminteri, era om întreg la fire, neleneş, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vâra, ca, văzându-l ai săi, să nu se îndepărteze şi, pentru aceea, rar război de nu biruia.
        Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că, ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan Vodă, urma lui luase, de lucruri vitejeşti, cum se întâmplă, din pom bun, roadă bună iese” (p. 95).

        Doar natura, în felul ei de-a pururi neînţeles, pare să fi deplâns stingerea scânteii cosmice într-un mod cu adevărat copleşitor:

        „Fost-au, mai înainte de moartea lui Ştefan Vodă, într-acelaşi an, iarnă grea şi geroasă, cât n-a fost aşa nici odinioară, şi, deci, peste vară, au fost ploi grele şi puhoaie de ape, şi multă înecare de apă s-au făcut” (p. 95).