Sfânta Vineri – în ortodoxie: Sfânta Parascheva
Pentru că nu am somn şi pentru că, fără voie, mi-am amintit nedreapta afirmaţie a călugărului italian Marco Bandini (1593-1650), care a vizitat Moldova în două rânduri, în octombrie 1644 şi în octombrie 1646, lăsând şi preţioase mărturii, nu doar suficienţe precum cea citată în titlu, dar ca interogaţie, mi-am zis că nu ar fi rău să vă demonstrez că Marco Bandini se înşela total şi că acest popor nu avea parte de o orbire, ci de o străveche, de o primordială iluminare. Dar, înainte de toate, citatul (copiat, buzincuristule Buzincu, pentru că altfel nu se poate opera cu opinii contradictorii):
*
„Ziua de vineri din fiecare săptămână ei o sărbătoresc în cinstea Sfintei Vineri, pe care pretind ei că ar fi sfânta ce stă, neîncetat, în genunchi înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-se cu lacrimi pentru aceia care o cinstesc. Şi, de aceea, foarte mulţi cred, în orbirea lor, că e mai mic răul să-l superi pe Dumnezeu, decât pe Sfânta Vineri. E atât de mare orbirea acestui popor, neştiinţa şi nebunia lui, încât el nu ştie nimic despre Dumnezeu şi despre fericirea cerului. În toată Moldova, abia dacă vreunul ştie „Tatăl nostru”; toată evlavia lor constă în a-şi face cruce, care la ei se numesc mătanie. Nu se ţine nici o predică în biserici şi nu se predă, în şcolile lor, doctrina creştină, întrucât înşişi dascălii şi popii nu au învăţat aproape nimic despre cele ale spiritului. Ei impun drept adevăr divin nişte basme băbeşti” (Bandini, Marco, Călători străini despre ţările române, V, p. 343).
*
Ce reţinem, în primul rând? Că Sfânta Vineri domina spiritual Moldova anilor 1644-1646. Şi o făcea… de milenii. E drept, cu câţiva ani înainte, ca să răspundă acestui cult de neînţeles pentru Bandini, „a adus Vasile Vodă moaştele sfintei prepodobnei Paraschevei, în anul 7148 (1640), cărei sfinte viaţa şi de pe ce locuri a fost se citeşte viaţa ei, petrecută cu mare dumnezeire în Minei, în luna lui octombrie, în 14 zile”, scria Miron Costin (Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 164). Numai că “eresul” (Guenon consideră că nu există eresuri, ci numai incapacităţi ale minţii noastre de a înţelege) însemna o altă spiritualitate, cea primordială, în care Venus, pe care ortodoxia a transformat-o, iniţial, în Sfânta Vineri, iar după ce Vasile Lupu „a adus de la Constantinopol şi nişte moaşte întregi, anume trupul sfintei Petka bulgară (Petka înseamnă, în slavonă, la fel ca Paraschiva în greacă, „vineri”)” (Baksic, Petru Bogdan, Monumenta Spectantia Historiam Slavorum Meridionalium, Zagreb 1887, în Călători străini despre Ţările Române, V, Bucureşti 1973, p. 235), încă mai domina, săptămânal, ca primă mare preoteasă a Soarelui (în Tăbliţele de la Tărtăria i se spunea “marea vrăciţă Cula”), aşa că, de la Vasile Lupu, încoace, s-a renunţat la cinstirea săptămânală, românii fiind obligaţi să procedeze ca şi “grecii, bulgarii şi toate popoarele acestea (care) o cinstesc foarte mult şi o serbează la 14 octombrie” (Baksic).
*
Un cărturar ardelean târziu, dar repede aruncat în uitare, Teodor Roşu, scria, în Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi (în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32), că „Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi, sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Vinere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea nu e stricăcioasă”. Total adevărat, doar cu o corecţie, imposibilă în 1861: nu era vorba de zei romani, ci de credinţa cosmică a hyperboreilor, pe care şi Iisus Hristos o cunoştea şi respecta, alegând peştii ca semn al noii religii, pentru că Soarele răsărea şi încă mai răsare din Peşti, dar şi vestind “omul cu ulciorul”, pentru că, peste câteva zeci de ani, Soarele va răsări din Vărsător.
*
În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene, se povesteşte că Soarele ceruse un altar, care să fie slujit de Venus şi păzit de Marte şi că i s-a oferit Soarelui “muntele, cu scaunele şi masa lui” drept templu. Deci, aşa-zisul eres al românilor, de care vorbea Bandini, şi anume faptul că „ziua de vineri din fiecare săptămână ei o sărbătoresc în cinstea Sfintei Vineri, pe care pretind ei că ar fi sfânta ce stă, neîncetat, în genunchi înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-se cu lacrimi pentru aceia care o cinstesc” nu înseamnă nicidecum o “orbire” (asta tocmai făptuiau Vasile Lupu şi ortodixia lui), ci un subconştient al iniţierilor primordiale, pe care David, în Psalmul 18 al lui David, din “Biblia” ortodoxă (Bucureşti, 1982, p. 572), o menţionează aproape ca în datina românilor, cu Soarele, Dumnezeul în care şi-a făcut sălaş Dumnezeu (Sinele Universal, pentru că nu existau zei, cărora Sinele să le fie domn, adică stăpân):
*
“1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.
2. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
3. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
4. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
5. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este un mire ce iese din cămara sa.
6. Bucuraţi-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.
7. De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”.
*
Psalmul lui David confirmă, deci, şi mitul hurrian, şi datina românilor, în care Venus, ca preoteasă a Soarelui, putea mijloci înlesniri dumnezeieşti, pentru că, din vremea munţilor-temple, Venus “stă, neîncetat, în genunchi înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-se cu lacrimi pentru aceia care o cinstesc”. De fapt, de aici, de la transformarea astralului în făptură începe naivitatea omenirii, cea condamnată de Polybios, odată cu dania şi jertfa, care “înseamnă primele biruri ale omenirii, şi încă oferite de bună voie: birurile pe prostie”.
*
„Creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine”, spunea un alt mare învăţat aruncat în uitare, Grigore Silaş (se scria, în etimologism, Silasiu), protestând, în 1875 împotriva falsificării identităţii româneşti prin contrafacerea neroadă a datinilor, atunci când constata că “Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele. Ceea ce însă, în trecut, ne strecoară printre atâtea Scylle şi Caribde, ne scoate ca prin minune din ghearele morţii naţionale iminente, la viaţa actuală, fură, în prima linie, prea îndegetatele tradiţii şi reminiscenţe sacre. Prin mijlocirea acestora ne şoptiră străbunii, din mormânt” (Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 51).
*
Îmi pare rău, domnule Bandini, că-mi pare bine că te-ai înşelat. Poporul ăsta românesc nu a fost niciodată orb, dar a fost şi este ţinut numai în beznă.
