E. Ar. Zaharia: O nouă interpretare a literaturii

desen de Rudd Rybiczka

S-au încercat, în ultimii 50 de ani, fel de fel de arme din investigaţie în câmpia astrală a literaturii româneşti, fiecare aducând, odată cu senzaţia noutăţii, şi un coeficient de interpre­tare, care a rămas măcar în parte utilizabil. Mai în urmă, i s-au aplicat literaturii române reflectoare apusene şi metode moderne de analiză, accen-tuându-se fie o latură, fie alta. Unii au văzut, în anumite perioade de eflorescenţă. un rezultat al influenţelor depărtate, bizantin-ortodoxe sau occidentale. Alţii au judecat-o, unilateral, din punct de vedere al sentimentului estetic pur ori din marginea concepţiilor sociale şi politice. Din toate a ră­mas un ce valabil, iar diferitele compartimen­te ale literaturii române s-au ales cu o lim-pezire.

I s-au suprapus perspective pretenţioase, de sono-ritate europeană sau a fost atacată cu puncte de vedere de calibru considerabil. La toate acestea, literatura română a rezistat, nu fiindcă este într-o corespondenţă spirituală cu ritmul Europei, ci fiindcă are în ea însăşi ma­teria vieţii, substanţa divină de rezistenţă în faţa forţelor nimicitoare. Aşa cum cântecul popular românesc rezistă şi e tot atât de fru­mos şi valoros ca poveştile nordice, romanţele iberice şi baladele sârbeşti, literatura română are ceva atât de specific latin, încât, oricât s-ar strădui unii s-o minimalizeze, nu vor reuşi de­cât în măsura în care ar putea diminua va­loarea unor opere lirice şi artistice din tezau­rul spiritual al popoarelor neolatine.

Mereu s-au interpretat fenomenele române­şti prin lentile imens europene, cu dezavantaj pentru noi.

În cele ce urmează să expun, voi schiţa re­zultatul la care am ajuns, după un studiu de câţiva ani, în domeniul literaturilor latine, dar mai ales al celei româneşti.

Se ştie de toţi că în cântecul popular domină una sau două note exterioare ca forţă lirică şi a căror prezenţă se perpetuează major în cele mai caracteristice opere de spiritualitate românească. Autenticul românesc nu se poate elibera de fatalitatea acestei peceţi, care vine din aceleaşi izvoare de sensibilitate ca şi la alte popoare apropiate nouă ca fond sufletesc. Pentru cine stă să mediteze asupra acestui fe­nomen, nu mai este nimic excepţional, ci firesc de logic.

În cântecul popular predomină ca sentiment acea nestinsă aspiraţie spre altceva, spre alt­cineva, spre ceva drag, depărtat, inaccesibil. Acesta este sentimentul dorului de a cărui prezenţă sunt pline toate producţiile geniului creator românesc. Nu ne interesează acum in­terpretările parţiale ale acestui sentiment străvechi şi caracteristic regiunilor muntoase şi întinderilor de ape; nici personificarea, nici ipostazarea, nici apropierea lui de acel vag sufletesc rusesc nicevo, cum e în unele poezii de Esenin. Constatăm numai că unanimitatea producţiilor lirice şi o mare parte din cele epice, creaţii spontane ale poporului român, sunt străbătute, ca o nebuloasă, de un foc ce­resc, de sentimentul copleşitor al dorului. Fie­căruia îi vin în minte versurile necesare. Re­versul dorului îl găsim tot în doină. E jalea românească, stare de suflet profund măcină­toare de forţe reactive. Când nu e dor, e jale în lirica şi epica populară română. Între aceste două culmi sufleteşti e totul.

Nu e necesar să scuturăm fiecare specie pe rând,  pentru a-i vedea intima structură de dor şi jale. Se impune observaţia că şi melo­dia românească şi hora noastră sunt în con­cordanţă cu dorul şi jalea, ca sentimente lati­ne şi apoi româneşti.

Dar dorul şi jalea au invadat literatura ro­mână cultă. Această afirmaţie nu este o bu­tadă, ci o realitate permanentă de a cărei în­semnătate psihologică şi artistică încă nu şi-au dat seama criticii şi istoricii literari români.

Toată literatura română este expresia, când mai lucidă, când mai ascunsă, a sentimentului românesc de dor, fie că e Iancu Văcărescu, fie că sunt alţii, ca Eminescu, Macedonschi, Alecsandri, Goga, Nichifor Crainic sau Emil Giurgiuca; iar dintre prozatori, cine nu va re­cunoaşte în Sadoveanu un extraordinar dor de trecut, de peisaj moldovenesc, în Rebreanu do­rul de pământ, în Gib Mihăescu dorul eva­dării înspre interstiţii?

Nu e locul să arăt amănunţit că tot ce e mai caracteristic în opera fiecăruia este o ema­naţie bogată a sevei pământului nostru, o po­tenţare a dorului în forme uneori depărtate de matca doinei sau a horei, dar care totuşi se recunosc.

Dar nu e numai atât.

Creaţia românească stă integral sub semnul divin al dorului, ori al negativului său: jalea.

Muzica lui George Enescu este cea mai filtrată expresie a dorului românesc, în Rapsodii şi chiar în ultima sa creaţie „Impresiuni din co­pilărie”. Este dorul care împinge din adâncuri ancestrale; este jalea dispariţiei acelor figuri şi timpuri. În Ciprian Porumbescu, de asemenea, deşi stins repede, s-a exprimat dorul ro­mânesc străbun şi, astfel, opera e substanţial românească. Şi ceilalţi compozitori români, fără să vrea, sunt expresii fericite ale unei porunci de suflet românesc, fie Dinu Lipatti ori Ion Filionescu.

Şi pictura intră în albia uriaşă a dorului român, aşa cum e realizată de N. Grigorescu, în aspiraţia sa spre lumină, culoare, natal; în Luchian, în Andreescu, în Băeşu şi, recent, în Ştefan Dumitrescu, I. Vlasiu etc. Peisajul lor e un dor sublimat. Numai covârşit de dor aprig cântă sufletul lor de nebunia culorii.

În sculptură, cea mai desăvârşită exprimare a dorului românesc este incontestabil un ge­niu care vine din mediul rural şi, deşi este considerat drept un foarte înaintat modern în arta lui, este atât de românesc, încât unora li-i ruşine. C. Brâncuşi a dus dorul ca senti­ment de intensă propulsiune spre infinit până la ultima formă interpretabilă. „Pasărea măia­stră” este întruchiparea în duh călător a celui mai adânc dor, în care reziduurile pământeşti s-au dezbrăcat de imaginea suplă a zborului suprem. Opera lui Brâncuşi este nostalgia simplicităţii perfecte, a formei ce se caută cu invidie pe drumul luminii, al gândirii.

În alt domeniu, ca să spun incidental, Aurel Vlaicu este o încarnare a dorului de zbor, a strigătului ancestral de depăşire a umanului. Aceasta înseamnă că dorul, ca stare general românească, se face operă de artă în sufletul celor înzestraţi cu geniul exteriorizării. Fiecare român, cum au dovedit-o ieşirile contempo­rane peste frontiere factice, simte acel dor im­perial, care era un atribut constituţional al romanilor. Din punct de vedere al credinţei noastre ortodoxe (deşi mai la vale se va ve­dea că intră tot atât de bine şi catolicul, căci e vorba de specia umană), dorul se exprimă superb prin ceea ce numeşte dl Nichifor Crainic „nostalgia paradisului”, dorul de perfec­ţiunea şi înălţimea supremă.

Vreau să subliniez că dorul este manifesta­rea sufletului românesc în tot ceea ce înseamnă mişcare, gândire, faptă.

Însă nu e totul.

Dorul este un fenomen latin, care, în sectorul carpatic, a căpătat expresia cea mai acută, mai necesară, din cauza vicisitudinilor geografice şi istorice. E demn de alăturat cazul altui po­por latin, care, fiind, ca şi românii, depărtat de centrul de radiere romană de la Roma, a prins culoarea dulce-amară a dorului. E vorba de portughezi, cu al căror saudade ne confun­dăm dorul român.

Se înţelege că dorul, ca şi saudade, nu e un senti-ment simplu, unilateral, ci cuprinde o gamă de nuanţe, un complex de suflet, care se reflectează constant în operele literare şi artistice. El nu e o manifestare sporadică nici la alte popoare latine. Dacă dorul, în sens larg, latin, roman, e durere, regret, amar, melan­colie, dor de altceva, nostal-gia celor cunoscute ca şi a celor necunoscute, apoi toate aceste note constitutive se găsesc din belşug în lite­raturile şi operele franceze, italiene, spaniole şi portugheze.

Dorul – dolus – e un sentiment cu puteri magice, care s-a transmis de la romani în toate ţările ocupate de dânşii. Acest dolus a primit ulterior bogăţia de suflet şi de nuanţe a regiunii, a poporului. Dar între toate este o apropiere, uneori o coincidenţă.

Şi astfel artele popoarelor latine pot fi ju­decate prin ochiul acesta străvechi al doru­lui, ramificat în răsărit şi apus. Dorul româ­nesc, derivat din cel latin, se găseşte în opere care niciodată n-au fost interpretate din acest punct de vedere.

În literaturile romanice, mai ales, sentimen­tul dorului, ca fenomen latin, se găseşte din abundenţă exprimat. Petrarca este un cântă­reţ în care dorul a vibrat în consonanţă cu jalea iubirii. „Divina Comedie” trebuie racor­dată acestei realităţi. Leopardi e numai dor şi jale. Baudelaire este dorul francez; Ronsard, Musset, Valéry tot prin acest sentiment se rezolvă.

„Don Quijote” al lui Cervantes este dorul de aventură; Luisiadele lui Camòens sunt dorul de descoperire; Antero de Quental e dorul colorat pesimist.

Cele mai reprezentative opere literare lati­ne sunt astfel fructuos judecate prin prisma dorului.

Dar mai ales literatura română, şi cea sim­bolistă, este o expresie a dorului. Cea mai fi­delă expresie a dorului românesc este creaţia Gândiriştilor.

(Gândirea, Anul XXIII,

Nr. 6, 1944. pp. 293-295)