Drama poetului Roman Istrati

Întotdeauna dornic să se înfățișeze lumii „cum se arată tatăl în copil” (cumplita vânătoare, în luntrea de ceară, p. 43), întotdeauna fascinat de imaginea cosmică a tatălui, pe care și-l imagina aidoma celui ceresc, Roman Istrati avea să-mi explice indirect această evlavioasă adorație într-o albăstrie toamnă rădăuțeană, când ne-am întânit din întâmplare și avea să-mi povestească, pentru o foarte singură dată, că își caută tatăl, că omul bun, care l-a crescut nu a fost tatăl lui biologic. Poetul observase că nașterea i-a fost înregistrată târziu, după câțiva ani, iar povestea asta i-a dat de gândit: nu cumva se trage dintr-un luptător din munți împotriva bolșevismului? Și-a întrebat mama, și ea zugrăvită într-o splendidă cosmicitate, dar s-a izbit de o dureroasă muțenie. „Țin minte / când am coborât în spate cu cerul / aici printre voi era seară / ţin minte şi-ntâia povară / când mi-am culcat trupul / odată cu gerul // tata m-a scăldat adânc / în pământ / şi m-a-mbrăcat în haina / cea mai frumoasă / Eşti fiul meu, de-acum / aşa am vrut / ia pâinea şi-o bucată de coasă / şi-n pumn – mi-a spus – / ia nişte lut / că-i de-al nostru şi-i sfânt” (iglu, în luntrea de ceară, p. 17), scria Roman Istrati, încercând să-și imagineze chipul și statura celui care i-a dat viață, iar fantasma aceasta cu nostalbie râvnită a dat consistență divină celor mai frumoase poeme, pe care le-a presărat, în anii tinereții, peste inflorescențele cerului, convins fiind că „în buza nopţii tata bate pari / şi se aude ca un clopot naiul” (așchii de brad, în luntrea de ceară, p. 28).

După întâmplarea rădăuțeană, soldată cu eșecul scontat într-o societate în care nimeni nu-și asumă temeinicia adevărului, Roman Istrati, care trăia o adevărată dedublare dintotdeauna, de parcă sufletul lui ar fi poposit și reverberat în două trupuri, nu a mai vrut să vorbească despre subiect, deși mă oferisem să încerc să-mi folosesc însușirile detectivistice întru solidarizare cu căutările lui. „Nu are rost, oricum m-am născut prădat, cu viața pustiită de modelul de care aveam cu adevărat nevoie”. Apoi a schimbat subiectul, pledând pentru o carte a lui Tiberiu Cosovan. „Eu vreau, spun tatei, doar un singur leac, / vreau fluturii îngenunchiaţi departe / purtând în sânge florile de mac / şi-n ochi lumina vieţii fără moarte” (destin, în luntrea de ceară, p. 30)

Roman Istrati s-a năcut târgoveț, dar tânjea atât de intens după lumea mitică a satului, încât i-a conferit tatălui său neștiut dimensiunea mistică a unui adevărat solomonar: „Departe mi se risipeşte casa / şi-ntre ruine tata fără chip / alungă fumul ploii din poveste / cu cai de-argint şi zmeii de nisip” (poveste, în luntrea de ceară, p. 33). Căci, atunci „Când în grădină merii tatei coc / şi-n ape-mi cântă flaut de aramă / îmi creşte-n suflet grâul cel de-o seamă / cu toţi strămoşii adunaţi la joc” (această pace, în luntrea de ceară, p. 38).

Trăind un lirism sortit și imposibil de desprins de suflet, Roman Istrati și-a respirat tatăl drept un al doilea eu, drept scapăr de dumnezeire ancestrală, din perspectiva mitizării, care îi însoțea pașii, clipitele și irosirile, cu o molcomă acceptare: „Merg cu tata în valea plângerii / avea nişte fân acolo / de strâns / calul – umedă floare-n tămâie / rupe căruţa – viscol aprins” (întâlnire, în luntrea de ceară, p. 57). Nu resemnare, ci acceptare, pentru că Roman Istrati înțelesese că „ne ducem, dar unde; nici tata nu ştie / şi palmele-s vânătă, dureroasă cerneală / focu-i un scrin şi cenuşa îmi pare / albastru tărâm de sfială” (popas, în vestirile, p. 30) și că, în cele din urmă, prin sortire la naștere și viață, „tata uscat şi amar / pentru un zar / m-a vândut la barbut // bun vândut…” (barbut, în luntrea de ceară, p. 64).

În ultima sa zi de rătăcire prin „valea plângerii”, vegheat doar de executorul lui testamentar, Marius Bruja, Poetul Roman Istrati, ca să nu țipe de durere, a început să cânte „De la ruși vine ploaia”, cu versuri adaptate, dar zvâcnite într-o revoltă care venea mai curând din Tată, decât din Fiu. Ascult, uneori, înregistrarea. Cu pumnii strânși. E nedrept ce i s-a întâmplat, nemeritat i-a fost destinul. „La masă toţi stăteau abătuţi / în jur mirosea a brânză şi pâine / tata scosese argintăria bună / se auzea doar floarea tăcerii / viscolind în pod / ţipa prin grădină un câine // Vinul urcase din inima beciului / îi simţeam răcoarea aproape arzând / musafirii stăteau trişti, galbeni / ceara împrăştia lumină de plumb / aşteptam judecata să cadă / şi ea să fie cuvânt // Deodată icoana se sparge-n perete / şi tata încet pumnu-şi ridică / tac toţi mestecând ascunsă durere / e-atâta noapte în buzele lor / e-atâta noapte şi atâta frică // Când a izbit, masa a căzut în genunchi / bocetul s-a spart în noi şi a nins / s-au înclinat toţi şi tata mi-a spus / că la mormântul mamei / lumina s-a stins” (parastas, în luntrea de ceară, p. 60).