Dragoş Vitenco: „Cyprian, Sohn des Herakles”

Cvartetul lui Ciprian Porumbescu, la gimnaziul din Suceava

Oricât s-ar fi străduit părintele cu şcolirea puzderiei de copii pe care i-a dăruit Dumnezeu şi doamna Emilia, n-ar fi putut ieşi la socoteală. Mai întâi, nici vremea nu-i ajungea şi apoi şcoala-i şcoală şi tata, tată.

Cu toată încercarea nereuşită, făcută cu Emilian, l-ar fi îndemnat inima să ia din nou calea Cernăuţilor, spre căscioara profesorului Pumnul, unde, pe lângă „limbămţnt” (gramatică), „tâmplământ” (istorie) şi „comput# (aritmetică) şi mai ales pe lângă ghionturile cucoanei Catinca, soaţa profesorului, dar mai presus de toate aceste, se făcea ucenicie de românism. Mai cu seamă, pentru Ciprian, târgul Cernăuţilor era un loc de unde şi-ar fi putut lua mai uşor zborul spre Liov, Viena sau chiar Paris, ca să caute cuvenita îngrijire talantului pus în el de Dumnezeu.

Dar, cât ar fi chibzuit şi plănuit împreună cu doamna preoteasă, criţarii nu ieşeau la bună socoteală, căci venerabilul consistoriu nu era prea omenos cu răsplătirea slujitorilor lui, iar părintele Iraclie foarte omenos cu pungile hitioane din beşică de porc ale huţanilor din Şipote. De aceea a făcut „salutarea lui plecăţivă” (cum ar fi zis bădiţa Pumnul) visurilor zadarnice şi şi-a trimis copii să cerceteze şcoala poporală nemţească din Ilişeşti, unde socrul Sfinţiei sale era feşter.

Când i-a venit rândul lui Ciprian să plece, lacrimile i-au umplut ochii mari şi inimoşi, dar părintele s-a asprit la el, anume ca să-şi amăgească supărarea:

– Ia, măi, nu mai face berea mâţii!

Tocmai fiindcă pedagogia părinteasca nu l-a prea deprins să fie asuprit, Ciprian, speriat, şi-a înghiţit lacrimile îndata-mare şi şi-a aşezat, frumuşel, cutia cu vioara în fânul căruţei care avea să-l ducă la Ilişeşti. Aici s-a împăcat repede ou împrejurările.

La scoală a fost, de la început, printre cei dintâi. Se uitau puii de şvabi cu gurile căscate la acest copil străin, venit în mijlocul lor, care vorbea nemţeşte ca ei (isprava mămuţei, săraca!), Ştia scrie şi ceti, aşa că puţin mai avea ce să-l îndrepte domnul Meier (isprava părintelui, bietul!), şi cânta din scripcă parcă-ar fi fost un om mare (ispravă personală a lui Ciprian). Apoi, Ciprian era bun, bun din cale-afară. Nu ridica două degete ca să se plângă de Schultz pentru că-l pişcă şi nici măcar pe Kipper nu l-a pârât, când l-a poreclit „blöder Vallach” („român prost” – n. n.), de ciudă că i-a luat locul la note. Dar l-au descoperit pe Kipper ceilalţi, care au auzit ocara, şi domnul Meier a fost foarte supărat. Pentru că domnul învăţător superior Simon Meier preţuia bunele însuşiri ale elevului său. După rugămintea moşului Ştefan, la care locuia Ciprian, domnul Meier s-a prins să-l îndrumeze în lumea pistruiată a portativului, la care îi deschisese de-acum portiţa, în Şipote, domnul Carol Miculi.

Poate că Simon Meier şi-a făcut socoteala aşa, numai cu jumătate de gând, că posteritatea îi va fi recunoscătoare pentru că a fost profesorul unui „k. und k. Kammermusiker”, poate că acest gând creştea întreg la conştiinţa că aleasa creştere nemţească va alunga din viaţa lui Ciprian pacostea sângelui românesc al tatălui, făcând din el un austriac perfect. Martori n-avem pentru gândurile şi nădejdile Oberlehrerului Meier.

Se vede lucrul, însă, că feşterul Ştefan Klodnintzky îşi temea ginerele, preot ortodox, pentru că nici o clipeală din viaţa lui Ciprian, şcoala nemţească, pe care a făcut-o şi porţia de sânge nemţesc al mamei nu au tras în cumpănă (NOTĂ: 95 % din scrisul lui Ciprian Porumbescu, inclusiv jurnalul şi scrisorile, a fost exprimat doar în limba germană – n. n.), când era vorba să-şi arate arama de român (NOTĂ: Ciprian ne-a trăit aşa cum visa să fim, nu cum eram – n. n.). Ceea ce se va adeveri, de mai multe ori, în cursul acestei povestiri.

Deocamdată ajunge însă să ştim că, în scurtă vreme, Ciprian a înghiţit toată ştiinţa din Ilişeşti şi a fost trimis la „şcoala latinească” din Suceava, care şcoală, deşi era hrănită cu banii fondului bisericesc român, se chema „kaiserlich-königliches Gymnasium”, iar în condicile ei, feciorul părintelui Iraclie de la Şipote a fost botezat „Cyprian Golombiowski, Soh des Herakles”.

La Suceava, bunele deprinderi şcolăreşti ale lui Ciprian au început să se cam clatine. În tot cursul gimnaziei a trecut, de la frunte, la coadă, şi apoi iar la frunte, şi tot aşa, încoace-încolo, ca un barometru în luna lui Prier. Nu toţi profesorii aveau înţelegerea domnului Meier de la Ilişeşti şi, mai ales, a domnului Ştefan Nosievici.

[Ştefan NOSIEVICI, 01.12.1833, Boian – 12.11.1869, Suceava. Şcolit la Cernăuţi (teologie, 1853-1856) şi Viena (fizică şi matematici, 1856-1860), profesor la gimnaziile din Cernăuţi (1860-1863) şi din Suceava (1863-1869), fondator al Societăţii Filarmonice din Suceava şi dirijor al corului „Sol „ (1867-1869), autor al primului studiu folcloric bucovinean, „Despre cântecul poporal român” (1865), Nosievici a compus „Drum bun, toba bate”, „Sub o culme de cetate”, toate publicate, în 1885, de Societatea „Armonia”].

Nu ştiţi cine-i domnul Nosievici? Un necunoscut, care, pe lângă multe alte cântece, a măiestrit binecunoscutul marş „Drum bun, drum bun, toba bate”, şi care, profesor de matematici fiind, îngăduia ca Ciprian să dezlege problemele logaritmice cu arcuşul pe strune. De-ar fi fost foţi ca el!

Ceilalţi erau şi mai buni, şi mai răi, după cum i-a lăsat Dumnezeu şi după cum li se năzărea. Dar au trecut prin viaţa lui Ciprian, fără să lase urme prea adânci. Ce-i păsa de ei şi de întreaga şcoală! Îşi făcea datoria, fiindcă ştia că trebuie. Dacă-l prindeau în duşuri bune, dădea răspunsuri care îi lăsa cu gura căscată. Dar, de cele mai multe ori, gândurile îi rătăceau pe aiurea.

Suceava îşi avea frumuseţile ei. Erau ruine, turnuri şi biserici, dar mai ales erau gazde ce aveau fete cu ochi de veveriţă, iar în pivniţe poloboace, între doagele cărora zaţul cu iz îmbietor îşi socotea vechimea cu leaturi încă, nu cu ani. Viaţa de gimnazist în acele binecuvântate vremuri se alcătuia din învăţătura trebuitoare, dar mai ales din serenade, maialuri (petrecei publice în luna mai – n. n.) şi alte asemenea prilejuri, în care vioara lui Ciprian îşi cucerea loc de frunte.

Acel loc de frunte i l-au recunoscut colegii, care l-au făcut căpetenia diferitelor înjghebări cântăreţe, ca orchestră, cor, cvartet de coarde, şi i-l recunoştea Suceava întreagă, când i se aduna sub fereastră să-i asculte plânsul viorii.

Fireşte, această faimă nu putea fi pe placul celor mai mulţi dintre profesori. Dar părintele Iraclie nu se supăra. Nu se supăra nici doamna Emilia, a cărei sănătate, de la o vreme, dădea semne de majorare. Ştiau ei ce ştiau şi mai ales ştiau că Ciprian al lor nu-i va face de râs.

Ciprian Porumbescu, împreună cu fraţii săi, Mărioara şi Ştefan, la Viena

Când veneau feeriile, îl aduceau la Stupea, unde-şi mutase părintele parohia. Ciprian îndrăgi toate locurile pe unde a trăit şi, lăcrămos cum era, la fiecare plecare plângea măcar puţintel, măcar ce să fi fost. Dar ca Stupca nici un loc pe lume nu i-a fost drag.

Şi la Şipote era frumos, poate chiar mai frumos decât la Stupca. Borangicul Sucevei, ferfeniţit de colţurile pietroaielor, era o icoană ce nu putea fi uşor uitată. Dar sufletului duios al lui Ciprian îi priau mai bine dealurile molcome, parcă mângâiate de Dumnezeu cu mâna, ale Stupcii, decât aspra sălbătăcie a Şipotelor. Mal ales serile din Stupea nu aveau asemănare. În alte sate, lumina lunii nu mai prindea, pe lângă glasurile vietăţilor necugetătoare, decât doar şoaptele tăinuite ale ibovnicilor. La Stupca, văzduhul nopţii furnica nu numai de cântecele privighetorilor, dar şi de suspinurile arcuşurilor lăutăreşti. Aici era Ierusalimul la care se adunau scripcari din patru vânturi, ca să primească ungerea de meşter. Două erau satele Bucovinei, unde se întâmpla acest lucru: Hliniţa, la miază-noapte. şi Stupca, la miază-zi.

Şi uneori, târziu, noaptea, când cei din urmă ţigani amuţeau, se mai auzea un singur glas de vioară, parcă mai altfel decât celelalte. Şi atunci ţi se părea că încremenesc toate în satul lunatec al Stupcii şi numai mintea cine ştie cărui flăcău, întârziat din somn de chinurile inimii, îndrăznea să cugete:

– Iii, săracu’ domnişoru’ părintelui ! Şădi pi prispî şi cântî tătî nopticica, hojma, ca un greiere… / Dragoş Vitencu”[1].