Din cer a venit un cântec de lebădă

“Din cer a venit un cântec de lebădă” (Lucian Blaga)

A fost, pentru mine, o mare şi plăcută surpriză să găsesc, într-un poem de Lucian Blaga (“Din cer a venit un cântec de lebădă”), aceiaşi interpretare a textului lui Claudiu Aelian, în care anticul istoric, salvat de la uitare de scrierile cronicarului lui Alexandru Macedon, Hecateu Abderida, vorbea despre cultul solar al hiperboreilor – care nu înseamnă altceva decât “religia naturală”, de la începuturile spiritualităţii omeneşti:

“Preoţii lui Apollo sunt fiii lui Boreas şi ai Chionei, trei fraţi la număr, oameni înalţi de câte şase coţi. Când aceştia, la timpul îndătinat, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboară acolo stoluri nenumărate de lebede, din munţii pe care ei îi numesc Ripae şi aceste lebede, după ce înconjură, mai întâi, templul cu zborul lor, ca şi cum ar voi să-l lustreze (purifice), se lasă, apoi, în curtea templului, al cărui spaţiu e foarte larg şi de cea mai mare frumuseţe. În timpul serviciului divin, pe când cântăreţii templului intonează laude zeului Apollo, cu un fel de melodii ale lor proprii şi pe când cobzarii acompaniază, cu cobzele lor, în cor melodia cea foarte frumoasă a cântăreţilor, tot atunci lebedele se asociază şi ele la cântările lor, guguind împreună; şi este de notat că aceste lebde nu fac nici o greşeală ca să cânte cu sunete disonante ori neplăcute, ci întocmai ca şi cum ele ar urma tonul şi începutul dat de dascăl corului, astfel cântă şi ele împreună cu cântăreţii cei mai deprinşi în melodii sfinte. Terminându-se, apoi, imnul, acest cor al păsărilor se retrage, ca şi cum ele şi-ar fi îndeplinit datoria lor obişnuită pentru sărbătorirea zeului, ar fi ascultat şi ele, toată ziua, onorurile ce s-au făcut zeilor, au cântat împreună şi au desfătat şi pe alţii”.

Datorită lui Strabon ştim că vechile cântări solare (cele scandate, urătura de azi) se numeau “peanuri ale tracilor” sau “imnele Titanilor”, deci ale unor “oameni înalţi de câte şase coţi”. Lebedele, câte şapte fecioare îmbrăcate în alb (numărul stelelor vizibile din Constelaţia Lebăda, numită şi Crucea Nordului – Cygnus), cântau colindele lunare, deci colindele de astăzi.

Lucian Blaga nu a putut risca, în “Trilogia cosmogonică”, o interpretare a textului lui Claudiu Aelian, dar o face dumnezeieşte în poemul “Din cer a venit un cântec de lebădă”, în compania căruia am decis să vă las:

Din cer a venit un cântec de lebădă.

Îl aud fecioarele ce umblă cu frumuseţi desculţe

peste muguri. Şi pretutindeni îl aud eu şi tu.

Călugării şi-au închis rugăciunile

în pivniţele pământului. Toate-au încetat

murind sub zăvor.

Sângeram din mâini, din cuget şi din ochi.

În zadar mai cauţi în ce-ai vrea să crezi.

Ţărâna e plină de zumzetul tainelor,

dar prea e aproape de călcâie

şi prea departe de frunte.

Am privit, am umblat, şi iată cânt: