Din anul 1848: La Cernauca
La vreo trei zile după această întâmplare, o servitoare din casa unde locuiam fu lovită de holeră ca de trăsnet şi muri. Camaradul meu, Iepureanu, atunci se spăimântă de tot şi îmi declară că nu mai şade în Cernăuţi şi că se duce la Cernauca. S-ar fi dus mai departe, dar paralele nu-i veniseră încă din ţară. El insistă să-i urmez exemplul. Aşadar, plecă el într-o parte şi eu în alta, ca să găsim o trăsură să ne transporte. Abia găsii un evreu, cu o căruţă cu un cal înhămat la oişte, după maniera galiţiană. Luarăm câte un sac de călătorie şi plecarăm.
Când treceam pe podul Siretului, camaradul meu întrebă pe evreu cât câştigă pe zi. Acesta afirmă că, de când cu holera, câştigă ceva mai bine; căci, transportând morţi la cimitir, căpătă câte 25 creiţari de cadavru, de la magistrat (primărie). Cu ocaziunea aceasta, el spunea că încarcă câte 10-12 cadavre; apoi ne arătă sângele care mânjise carâmbii căruţei. Amicul Iepureanu atuncea începu a răcni ca să stea; şi sări din căruţă, strigând şi la mine să cobor mai curând; căci căruţa, fiind molipsită, puteam să ne pomenim cu holera.
N-am putut combate logica amicului meu: trebuia să recunosc că avea dreptate. Aşadar, ne luarăm sacii, plătirăm căruţaşului şi luarăm pe jos drumul spre Cernauca, ducând în părângă bagajele noastre. După o călătorie de trei ore, am ajuns. Acolo, în sat, nu ne lăsară să intrăm, până, mai întâi, nu am făcut o carantină de câteva ore, afumându-ne prin fum de bălegar, întocmai ca nişte jamboane. Cu venirea noastră la Cernauca, numărul emigraţilor noştri ajunse la 18. Toţi aveam tot ce ne trebuia: mâncare, aşternuturi, grijă despre orice; nimica nu ne lipsea. Toată familia Hurmuzaki era acolo şi avea pentru noi toate preveninţele putincioase. Nu ne mai aduceam aminte că suntem în exil; credeam că ne aflăm la o petrecere de ţară. Eram toată ziua în veselie. O grădină mare şi frumoasă ne procură umbră deasă şi largi alei pentru preumblare, precum şi bănci pentru repaos. O casă mare şi confortabilă ca un palat ne oferea camere îndestule pentru culcare şi un salon comun. Acolo ne adunam, citeam, studiam, scriam, discutam sau ne dedam în convorbiri şi glume interminabile.
(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)