Din anul 1848: Holera
Horecea, mănăstirea în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)
Holera era în furie: ea începuse a face ravagii însemnate şi în Cernăuţi. Chiar unul dintre camarazii noştri de exil, Costache Negri, fu atacat şi numai prin stăruitoarele noastre îngrijiri scăpase. Mica noastră colonie văzu că nu mai e chip de şezut în acest loc. Mai toţi se deciseră a merge la Cernauca, moşia familiei Hurmuzaki, şi a sta acolo până va trece furia epidemici. Se duseră mai toţi. Rămăsei numai eu şi cu Manolaki Iepureanu, cu care conlocuiam într-un apartament închiriat la o văduvă germană. Camaradul meu avea o frică grozavă de holeră; în toate buzunarele purta flacoane cu medicamente şi, mai riguros decât un doctor neamţ, se păzea de mâncare, de băutură, de răceală, de osteneală şi de orice excese, ceea ce ne făcea mult a râde.
Cu totul din contră, eu nu aveam cea mai mică temere sau îngrijire. Eram fatalist ca şi un turc; credeam că, de-mi va fi scris să mor de holeră, nu voi scăpa, măcar oricât m-aş păzi. De aceea, nu urmam nici o dietă; nu mă feream de nimica. Ieşeam, serile şi dimineţile, la plimbare, afară din oraş. Trecând prin mahalale, vedeam, mai în toate zilele, scene de durere: credeam că mă aflu în valea plângerilor. În toate părţile, vedeam nenorociri care îmi sfâşiau inima. Aici, la o casă, bărbatul mort, întins pe masă, şi femeia, atacată şi ea de holeră, plângând de pierderea lui. Aici, la o altă casă, patru, cinci copiii, care boceau peste corpurile neînsufleţite ale părinţilor lor. Aici, o mumă, care-şi bocea fiul unic, ce îl pierduse. Aici, un tată, care, urlând de disperare, aşeza într-un coşciug doi copii, ce-i muriseră. Aici, un bătrân, rămas singur sub streaşina căsuţei sale, atacat de boală şi fără a se putea mişca, ca să ia măcar un pahar de apă. Aici, o paralitică, ale cărei rude din casă muriseră, şi ea, murind la rândul ei de foame şi de sete. Văzând asemenea nenorociri, îmi impuneam, adesea, nişte datorii, care îmi mulţumeau sufletul: la mulţi nenorociţi le-am închis ochii cu mâna mea; la mulţi neputincioşi, care se aflau în momentele din urmă, le-am dat ajutoarele de care aveau nevoie; pe mulţi i-am mângâiat prin cuvinte şi alte mijloace; dar… Dumnezeu le ştie; ce să-mi mai aduc aminte?
(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).