„Cruce, trupului stricăcioasă”

*

Simbolistica primordială a omenirii este explicată și definită în cărțile religioase primordiale, în cărțile care adună creații poetice, pe care inițiații le „deslușesc”, adică le transformă în discrete, dar eficiente manipulări ale omului, care, „deși se consideră cel mai înțelept dintre viețuitoare, este cel mai lesne de păcălit” (Polybios, Istorii, III, 54, p. 373), primele biruri benevole, adevărate „taxe pe credulitate” fiind dania și jertfa.

*

Se știe că dezvoltările grafice totemice pornesc de la cele două cruci, cea dreaptă și cea oblică, însemnând „Dumnezeu-Cerul” și, respectiv, „Crucea Nordului”, marcată de Constelația „Lebăda”, tutelară în emisfera nordică. Numai că „Dumnezeu-Cerul”, în primele dezvoltără religioase, era, după cum o confirmă cărțile vechi, Soarele, simbolizat, inițial de interecția celor două axe, solstițiară și echinocțială, deci de cruce. Că este așa, Soarele devenind și Dumnezeu-Timpul, o deslușește un text/invocație din „Upanișade”, repetat ca leitmotiv, în care Soarelui i se spune „cruce, trupului stricăcioasă” (Eesha-Upanishad, pp. 15, 16), elementului sacru și nealterabil (calea solstițială – „Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”, se zice în Prashna-Upanidhad 2, p 40), adăugându-i-se elementul vremelniciei vieții (calea echinocțială).

*

Dar tot Soarele, în relație cu vremelnicia, este și reperul crucii oblice, cea știută, astăzi, drept „Crucea Sfântului Andrei”, deși repetă totemic grafica simplă a „Crucii Nordului”, deci a Constelației „Lebăda”, pentru că Soarele se suprapune peste această dominantă astrală, în parcursul său, fascinant descris în Psalmul 18 al lui David: „Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. / Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă. / În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor. / În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa. / Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui. / De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”.

*

„Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare” (Katha-Upanishad, IV, 2, 18), se zice în „Upanișade”, iar rădăcina psalmului lui David, cel închinat Soarelui ca sălaș al lui Dumnezeu, constă în aceea că „Soarele este ochiul lumii” (Katha-Upanishad 2, p. 36), reprezentarea grafică fiind triunghiul cu vârful în sus, al inițierilor de pe munte, Soarele având doar natură divină, nu și umană (inițierea în peșteră, simbolizată de triunghiul cu vârful în jos), locuirea „pe pământ” stabilind parcursul de la axa echinocțială în sus, pe „calea zeilor”, căci doar „calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”, după cum am citit, deja, în Prashna-Upanidhad.

*

Explicarea celor două simboluri inițiale, din care derivă toate dezvoltările grafice ulterioare, prin perimetre drept-liniare cau curbe, cunoscute drept „motive populare” pentru că totemismul s-a păstrat, fără inițieri, în baza tradiției lui „așa am apucat”, obligă la o anumită logică a deslușirii, știut fiind faptul că toate cărțile religioase ale omenirii nu înseamnă decât adaptări zonale ale cărții sacre inițiale, care se cânta, ca să nu se uite, inclusiv prin „lugga surryannya” (limbajul iluminării) a reprezentărilor grafice totemice.