Crimele voievodale - lunecarea în preistorie | Dragusanul.ro

Crimele voievodale – lunecarea în preistorie

Osteni moldoveni 1

*

Doar ipocrizia patriotardă îl poate determina pe un român moldovean, cât de cât conştient de sine, să fie mândru de trecutul neamului său de după Muşatini. Pentru că, imediat după moartea lui Petru Rareş şi după uciderea tuturor nepoţilor lui Ştefan cel Mare, noi nu mai avem istorie, chiar dacă tot vehiculăm numele unor aventurieri nenorociţi, puşi pe căpătuială, care ne-au transformat ţara, cu o inimaginabilă ritmicitate, într-o jalnică pustietate. O succesiune de tiranii străine, slujite de mercenari străini, vânturate ca pleava de jocurile de interese în zonă, ne ţin loc de istorie, devin pâcla trasă peste imaginea generaţiilor de străbuni, ascunse prin munţi şi prin păduri, dar găsite şi prădate de oşti de pradă străine chiar şi acolo, în preistoria pe care noi am tot fost condamnaţi să o tot reluăm, tot mai fără de repere şi fără de statornicie, tot mai fără de orizont. Tocmai de aceea, de-a lungul vremilor osificate, care ne ţin loc de istorie, întâlnim mărturii zguduitoare, precum cea a lui Paul de Alep, referitoare la ritualurile pascale ale moldovenilor, în anul 1653, pe care doar poporul nu le respectă: „Cât despre oamenii ţării, ei nici nu postesc, nici nu se roagă, nu au nici un fel de religie; sunt creştini doar cu numele. Preoţii lor sunt cei dintâi care-şi încep ziua la crâşmă. E ceea ce am văzut în ţara Moldovei”[1].

*Osteni moldoveni 2

Trecutul trebuie, fără îndoială, cunoscut, dar nu pentru a ne făli cu el, ci pentru descâlcirea minţilor, atunci când avem de optat pentru viitor. Trecutul trebuie cunoscut doar pentru a refuza, astăzi, lipsa de solidaritate, ca expresie a unei conştiinţe obşteşti, care, la noi, din păcate, nu a existat niciodată, dincoace de Muşatini. Şi nici nu există, încă.

*

Revenind la hronicul cumplitei noastre înstrăinări (destinul mioritic al resemnării istorice), vom vedea că în statalitatea moldavă domină, mereu şi mereu, intriga, dezbinarea şi crima, pe fondul acesta conflictual săvârşindu-se veşnica noastră izgonire din viitor.

Ecaterian Cerkeza

Ecaterian Cerkeza

*

Conflictul pentru putere dintre Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan, naş şi… fin, este tipologic pentru tradiţionala şi neostenita luptă românească pentru putere, în care nimic nu mai contează, în care orice crimă îşi află justificarea, iar descrierea acestui conflict a fost făcută, în deplină cunoştinţă de cauză, ca martoro ocular, de către Paul de Alep, însoţitorul Patriarhului de Damasc, Macarie, în două călătorii în Moldova:

*

„Vasile Vodă fusese naşul marelui logofăt (Gheorghe Ştefan) şi doamna îi fusese naşă; îl iubea nespus de mult şi nu-i ascundea nici una din tainele sale, căci îi era foarte apropiat. Odată, l-a trimis la Rakoczi, craiul maghiarilor ca sol, el s-a dus şi a uneltit, împreună cu acesta, pentru a înlătura pe Vasile din scaun, sub cuvânt că domnul ar fi trimis un sol la turci, pentru a le oferi bani, ca să numească pe fratele său crai al maghiarilor; şi l-a făcut pe Rakoczi să creadă. De asemenea, domnul îl trimisese în solie la voievodul Matei, al Ţării Româneşti, şi Gheorghe Ştefan l-a minţit în acelaşi chip, spunând că el trimisese la turci, să-l răstoarne, pentru a lua scaunul Ţării Româneşti pentru fiul său, voievodul Ştefăniţă. Acela l-a crezut, de asemenea.

*

Muntenii au scris craiului ungurilor şi ei s-au înţeles cu logofătul Gheorghe Ştefan ca acesta să ajungă domn al Moldovei, cu sprijinul lor şi cu ajutorul oştirilor lor. El nu a încetat să trimită răvaşe şi să uneltească, până ce a câştigat pe boierii din Moldova, datorită urii clocotitoare pe care o nutreau împotriva lui Vasile, a boierilor lui şi, mai ales, împotriva neamului lui grecesc; în plus, pentru că domnul avea un nepot, care stricase patru mii de fete, iar când părinţii lor se plângeau împotriva acestuia, nu puteau să-l dovedească vinovat, pentru că el pătrundea, pe neaşteptate, noaptea, prin case, lua fetele cu sila şi altele la fel.

Gheorghe Ştefan

Gheorghe Ştefan

*

Timp de trei ani, Gheorghe Ştefan a folosit numai vicleşuguri tainice, pentru a-şi atinge ţelul, prin uneltiri, chiar şi la Istanbul, iar turcilor le-a plăcut aceasta.

*

Apoi, Vasile l-a chemat pe Gheorghe Ştefan şi i-a dat zece mii de dinari, ca să-i pună în siguranţă. S-a folosit de şiretlicuri şi şi-a trimis soţia în satul lui, Bogdana; după aceea, într-o zi anumită, i-a arătat domnului că ea este bolnavă, dar era un vicleşug. Atunci, domnul i-a dat voie să se ducă la ea. După ce îşi bătuse astfel joc de domn, el slobozise pe faimoşii seimeni, ostaşi viteji, care erau în slujba domnului, de ani de zile, şi al căror corp era alcătuit din greci, sârbi, bulgari şi alţii. Pentru ca să scape de ei, folosise vicleşugul, spunând domnului: „Nu ai duşmani, de ce să faci toate aceste cheltuieli?”.

*

În fiece sâmbătă, dimineaţa, din post (Postul Paştelui anului 1653), el slobozea un număr oarecare de steaguri de seimeni, până le-a dat drumul tuturor. Vicleşugul său a izbutit pe de-a-ntregul, căci oastea ţării a trădat pe domn.

*

Vasile Lupu, Doamna Todosca şi familia lor grecească

Vasile Lupu, Doamna Todosca şi familia lor grecească

*

Vasile Lupu a ieşit din Iaşi, în Joia Mare, şi dacă nu şi-ar fi trimis nepotul (paharnicul Ştefăniţă), cu oastea, să strice un pod mare, care era în calea duşmanilor săi, aceştia l-ar fi prins în oraş. Într-adevăr, au întârziat două zile, ca să dreagă podul. El a plecat, dar ei nu l-au ajuns.

*Osteni Moldoveni 6

Îndată după plecarea leului (adică a domnului), groaza şi înfiorarea au cuprins populaţia oraşului, căci locuitorii ţării s-au schimbat toţi, în tâlhari răzvrătiţi. Toţi negustorii şi orăşenii s-au adunat şi şi-au dus lucrurile în mănăstiri; s-au întărit acolo, făcând baricade de trăsuri, în jurul fiecărei mănăstiri. O mare spaimă domnea printre ei şi noi o împărtăşeam, căci, în toată viaţa noastră, nu fusesem martori la astfel de întâmplări”[2].

*

În ziua de Florii, deci în 2 aprilie 1653, Gheorghe Ştefan a intrat în Iaşi, iar boierii i s-au închinat. Paul de Alep îl însoţea pe Patriarh, la biserica Sfântul Nicolae, pentru a săvârşi slujba Învierii. Apoi, sărbătorile religioase au fost abandonate, pentru că începea războiul cu cazacii, care aveau să-l alunge pe noul domn în Transilvania. „Apoi, cazacii s-au împrăştiat prin munţi şi păduri şi au prădat pe locuitorii ţării, care fugiseră. Au despuiat chiar şi pe femeile acestora, au prădat bisericile şi mănăstirile, pentru că acolo îşi căutaseră scăparea”[3].

Bohdan Khmelnitsky

Bohdan Khmelnitsky

*

Vasile Lupu s-a întors, de la Cameniţa, unde fugise, abia în 28 aprilie, dar, în zilele de până la Rusalii, ciocnirile cu oştile lui Gheorghe Ştefan au fost dese şi pline de cruzime, soldându-se, în final, cu o înfrângere a cazacilor şi cu fuga lui Vasile Lupu, „înaintea joii Înălţării”[4], sfârşitul definitiv al domniei lui Vasile Lupu petrecându-se la începutul lunii iulie 1653 („Înfrângerea a avut loc miercuri, 6 iulie, la amiază”[5], la Târgu Frumos), când Vasile Lupu fuge şi se stabileşte în căzăcime, lăsându-şi familia în Cetatea Sucevei, apărată de cazacii lui Timuş Chmelnicki.

*

„Nenorociţii de negustori şi ceilalţi oşteni greci şi cazaci o luaseră la fugă, acolo unde nu au găsit adăpost şi unde şi-au întâlnit duşmanii. Vederea li se întunecase şi ei se aruncaseră într-o câmpie de grâu, care, în această ţară, întrece, de obicei, în înălţime, statura unui om. Picioarele cailor s-au împotmolit, iar duşmanii lor, ajungându-i din urmă, i-au măcelărit, cu lovituri de săbii şi de lănci…

*

Hatmanul, fratele domnului, care era în vârstă, s-a împotmolit, cu calul său, ca şi ceilalţi, în ogorul cultivat. Atunci, duşmanii lui, ungurii, l-au ajuns şi l-au rănit, şi, când i s-a prăbuşit calul la pământ, ei l-au luat în prinsoare şi l-au trimis în ţara lor”[6].

*

Bohtan Khmelnitskz, cucerind un oraş galiţian

Bohdan Khmelnitsky, cucerind un oraş galiţian

Asediul Cetăţii Suceava a început „în dimineaţa zilei de luni a postului Maicii Domnului”[7], Timuş murind, lovit de o ghiulea, în 15 septembrie 1653, după ce „dărâmase mănăstirea armenească şi ucisese pe vartabed, pe preoţi, pe călugări şi pe toţi armenii care se adăpostiseră acolo”[8], doar ca să le confişte averile, predarea cetăţii făcându-se în 6 octombrie.

Oşteni moldoveni

Oşteni moldoveni

*

După Gheorghe Ştefan (mazilit, cu o săptămână înainte de Paştele anului 1657), a urcat pe tronul Moldovei un negustor, pe care Vasile Lupu îl promovase în dregătorii moldoveneşti, „fiind de un neam cu dânsul, arbănaş”, Ghica Vodă, care fiind capuchehaie la Istanbul, „cum s-a prilejit (când Gheorghe Ştefan a refuzat să meargă la Poartă, pentru „sărutarea poalei împărăteşti”), a ieşit la domnie”. În primul an de domnie, Ghica Vodă „bătrânul” a tot încercat să-l prindă pe Gheorghe Ştefan şi să-l dea pe mâna turcilor, dar, cum nu a izbutit, s-a mulţumit, în cele din urmă, s-a mulţumit să-i dea robi tătarilor pe oştenii moldoveni, care slujiseră în oastea fostului voievod, „care faptă necreştinească nimeni nu o laudă”, apoi, ajungând la Iaşi, „a mai omorât pe nişte vornicei ai lui Ştefan Vodă, fără nici o vină, numai că au fost slugi”. „Şi, cu aceste fapte, a ieşit Ghica Vodă vărsător de sânge, la vârsta bătrâneţilor, ce era”.

*

Au urmat vremuri sângeroase, cu o campanie în Ardeal şi cu numeroase bătălii şi „harţuri” prin Moldova, cu schimbare de tronuri (în Moldova, Constantin Vodă  sau „afurisitul, numit Constantin Cârnul” – cum îl numea Evlia Celebi[9], iar în Muntenia, Ghica Vodă), dar şi cu o concluzie tulburătoare a polcovnicului cazac Hanenko: „O, Doamne, cum n-ai dat toate unor neamuri? La noi, la cazaci, de ai fi dat aceste locuri, cine ar putea să intre în ţara noastră?”.

Gheorghe Duca Vodă

Gheorghe Duca Vodă

*

Pus, pe neaşteptate, domn în Moldova, fiul lui Vasile Lupu, Ştefăniţă („Atunci, vreo zece mii de ghiauri, albi ca zăpada, l-au aşezat la domnie pe Ştefan cel Tânăr, ducându-l la Curte”, spune Celebi[10]), s-a dovedit a fi un domn slab până la nevolnicie, care a şi fost alungat, curând, din Iaşi, de oştile ardeleneşti ale lui Constantin Vodă Cârnul, cel care îl alungase pe Ghica Vodă din Muntenia, apoi se bejenise prin Ardeal. Sprijinit de tătari, Ştefăniţă Vodă revine în Iaşi, în zilele în care tatăl său murea, la Istanbul, în închisoare, dar se comportă ca o marionetă „nevolnică” a turcilor, care au de dus, prin Moldova, prin Ardeal şi prin Ucraina, propriile lor bătălii, în care avea să cadă, răpus de o boală ciudată, şi Ştefăniţă Vodă, fiul lui Vasile Lupu.

*

Tronul vacant a fost ocupat, ca urmare a unei solii boiereşti, de vornicul Eustratie Dabija. „Dabija Vodă, aici, în ţară, domnind cu pace şi cu domnie aşezată, cu ţară întemeiată, era om bun şi blând, fără nici o răutate. Şi, neîmplinind bine 4 ani ai domniei lui, fiind şi om bătrân, a plătit şi el datoria cea de obşte, de-a murit”, în scaunul domnesc urcând, pentru doar şase luni, Duca Vodă cel Bătrân, apoi Iliaş Vodă, feciorul lui Alexandru Vodă, timp de trei ani, apoi, iarăşi, Duca Vodă, într-o a doua domnie, care a ţinut tot trei ani, până la revolta boierilor împotriva promovării de dregători greci, când Duca Vodă fuge la Istambul:

*

„Venind Duca Vodă cu a doua domnie în ţară, se arăta-se la fire mai aspru, decât cum era în domnia dintâi… Iar în al treilea an al domniei lui, la vleato 7180, ridicatu-s-au Hânceştii, cu toţi orheienii şi lăpuşnenii, cu oaste asupra lui, pentru urâciunea grecilor, pe care îi adusese, prea mulţi, de la Ţarigrad. Şi, mai ales, pentru Cupareşti (famila Ruset), ce era aici, în ţară. Deci, venind Hâncul şi cu Durac serdariul, aici, în Iaşi, cu toate oştile, strigau să prinză pe greci, să-i omoare. Fugit-a toată boierimea, care încotro a putut. Iar Duca Vodă, văzând că s-a ridicat atâta ţară asupra lui, a ieşit din curtea domnească, cu toată casa lui, şi-a purces, în jos, spre iaz. Iar Hânceştii au intrat în curte şi prin casele boiereşti şi negustoreşti, prin târg, strigând şi jefuind. Şi, prinzându-i pe greci, pe câţi i-au găsit, pe toţi i-au omorât.

Oşteni moldoveni

Oşteni moldoveni

*

Duca Vodă a trecut, deodată, peste Dunăre, şi cu o seamă de boieri, iar o seamă trecuseră în Ţara Muntenească. Şi isprăvindu-şi Duca Vodă, de la Poartă, şi-a luat tătari, câţi i-au trebuit, de i-a trimis, cu Alexandru Buhuş, ce era, pe acea vreme, serdar, de-au lovit prin oastea Hânceştilor, la Iepureni, şi i-au bătut pe Hânceşti, şi i-au împrăştiat.

*

Iar tătarii, după ce au bătut pe Hânceşti, pe mulţi oameni au robit, dintr-acele ţinuturi, şi pe mulţi, dintre căpetenii, căpitani, hotnogi, prinzându-i, i-au spânzurat, şi pe unii i-au înţepat.

*

Duca Vodă, după ce s-a întors de peste Dunăre, iarna era mare, atunci. Hânceştii, atunci, nu ştim, n-au vrut sau n-au îndrăznit să-i facă vreun rău domnului. Ci pentru doi, trei vinovaţi, au pierit mulţi nevinovaţi, şi s-au potolit toţi. Numai numele Hânceştilor a rămas în pomenirea oamenilor, de atunci, până astăzi”.

*

Cam aşa arăta, în fond, istoria Moldovei, de care suntem atât de mândri. Stăpâneau străinii şi îi udau brazdele cu sânge mai mult moldovenii, sătenii plecând, generaţie, după generaţie, în robie, pe meleaguri aspre şi străine. Iar istoria îi tot ignoră pe acei „mulţi oameni”, pe care i-ar robit prădalnicii, devenind, în cele din urmă, un hronic sângeros al neputinţei, care să ne ţină loc de istorie.

*

Din când în când, pe aceste locuri văduvite de istorie, speranţa născocea miracole, pentru că acesta şi este rolul speranţei, acela de a da mulţimii putere de viaţă:

Oşteni moldoveni

Oşteni moldoveni

*

„Într-acest an, făcutu-s-a şi o minune mare, arătare la Hotin, într-o mănăstioară mică, ce este sub cetate. A lăcrimat icoana Maicii Precistei, când se răsturnau lacrimile pe chipul icoanei, de le vedeau toţi oamenii. Şi picau într-o tipsie, ce era pusă sub icoană, de era de mirare a privi arătarea şi semnul ca acela, care a fost adevărat semn de pieire a mulţi creştini, în Ţara Leşească, şi începutul durerii şi stricării ţării noastre.

*

Că, de atunci, din an, în an, tot rău şi amar pe creştini şi pustii au rămas locurile pe acolo”.

*

Începuse un nou război turco-polon, în care avea să strălucească viteazul Jan Sobiecki, un război soldat cu mazilirea lui Duca Vodă, şi cu pustiirea ţării Moldovei, peste care a fost căftănit clucerul Ştefan Petriceico, care avea să treacă de partea polonilor, la asediul polonilor asupra Hotinului, urmând să „vedeţi la câtă strângere şi robie a dus ţara, cu faptele lui”, în textele cu mărturii ale vremurilor, din capitolele următoare, cele referitoare doarla Bucovina, sub distrugătoarea povară a istoriei (postate, deja, pe acest site).

*

Asediul Hotinului

Asediul Hotinului

*



[1] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VI, Bucureşti, 1976, pp. 56-60

[2] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VI, Bucureşti, 1976, pp. 75-77

[3] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VI, Bucureşti, 1976, p. 83

[4] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VI, Bucureşti, 1976, p. 88

[5] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VI, Bucureşti, 1976, p. 92

[6] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VI, Bucureşti, 1976, pp. 93, 94

[7] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VI, Bucureşti, 1976, p. 96

[8] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VI, Bucureşti, 1976, p. 99

[9] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VI, Bucureşti, 1976, p. 342

[10] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VI, Bucureşti, 1976, p. 343