Constantin Horbovanu: Concursul de frumuseţe

Constantin Horbovanu şi Mihaela Popescu

*

După o pauză de zece ani, organizatorii concursurilor de frumuseţe au apelat, din nou, la mine, în urmă cu două săptămâni, pentru a prezenta „Miss Bucovina International”. M-am bucurat şi m-am pregătit, ca de obicei, cu multe vorbe de duh, epigrame, miniaturi umoristice, pe care să le plasez ca pe nişte paranteze sau apropouri.

*

Datorită concursurilor de frumuseţe, le-am făcut rost multor prieteni de neveste frumoase, care, în mod cert, sunt frumoase, în rest, dacă au alte lipsuri, nu-i treaba mea, e treaba lor, că, la urma urmelor, ei le-au luat, nu le-am băgat eu, forţat, pe gât, adică în viaţa lor.

Ieri, după-amiază, s-a desfăşurat concursul. Au fost foarte mulţi spectatori care au umplut, până la refuz, sala mare a Casei de Cultură. Zeci de oameni au stat, claie peste grămadă, pe scări, cât şi pe intervalele dintre locuri. Cei mai mulţi, însă, au rămas pe afară şi au făcut gălăgie mare, de credeai, la o primă vedere, că-i încă o revoluţie. Dar, la o a doua vedere, observai că-s numai bărbaţi, bărbaţi de bărbaţi, frumos îmbrăcaţi, în costume scumpe, nu în pulovere revoluţionare, şi cam toţi aveau braţele pline cu flori. O revoluţie cu flori, în România, nu s-a mai pomenit şi nu cred că va fi vreodată.

*

Când am început prezentarea concursului şi s-a făcut linişte, am putut să aud şi mici frânturi din răspunsurile bărbaţilor din sală, la telefoanele mobile, neînchise, că aşa-i obiceiul la români, atunci când sunt sunaţi de acasă. „Dragă, sunt la serviciu şi am mult de lucru!” sau „Nu pot să merg, acum, acasă! Aştept să vină patronul în control!” sau „Şi ce-mi spui mie, dacă s-a spart ţeava de apă rece, de la baie! Caută un instalator!”. Nu vă mai spun cât de stresaţi au fost membrii juriului. Oricare, oricând, se putea trezi cu nevasta acolo, întrebându-l de sănătate sau de… „Ce naiba cauţi tu aici, că trebuia să fii la muncă, la ora asta, golanule! Că de aia te plăteşte statul, cu bani grei, sumși din sudoarea noastră, a angajatelor de la patroni, să munceşti, nu să umbli după fuste străine!”.

Dar membrii juriului, înfierbântaţi de atmosferă şi privelişti, nu s-au intimidat, ci au continuat să le judece, la rece, pe concurentele frumoase de pe scenă. Pe la ora 16, în pauza pentru jurizare, a primit un telefon şi poetul Ionescu-Cățui, preşedintele juriului. La acea oră, pentru că, până atunci, avusese telefonul închis. Nevastă-sa, săraca, după ce-l căutase prin mai toate cârciumile şi apartamentele descendentelor Evei, bănuite de a fi gazde calde pentru poeţii singuratici, adică pentru serioşi, a consultat netul şi a descoperit că, în municipiu, se desfăşoară marele concurs de frumuseţe, dar, şi mai frumos, că soţul ei va participa! El, care, la acea oră, trebuia să fie în delegaţie, la Dolhasca, să verifice cât de bun e podul ce se făcuse peste un pârâu. „Vino repede acasă, că avem inundaţie cu apă fierbinte, în bucătărie!”, i-a zis, cred, nevastă-sa. Dar poetul Ionescu-Cățui s-a prins că-i o minciună, o capcană, o scorneală de-a soţiei sale! De unde apă caldă, că, de două săptămâni, centrala termică a municipiului e în verificarea anuală, care mai durează încă două săptămâni, şi-n timpul ăsta, ei încălzesc apa, să fie caldă, într-o oală mai mare, pe aragaz. Ş-apoi, chiar dacă ar funcţiona centrala, apă fierbinte nu s-a mai pomenit de ani de zile!

*

Două cuvinte despre concurente: frumoase foc! Când mă uitam la ele, la modul cum îşi legănau fustiţele, mă gândeam că acuşi dă strechea peste mine! Mai multe nu pot să spun, că citeşte şi nevastă-mea şi adio, mâncare caldă! Adio şi alte cele, dar din alea mai găseşti şi-n alte părţi!…

Imediat după terminarea concursului, în faţa intrării B a Casei de Cultură, s-a format o coadă mare, numai din bărbaţi, care de care mai bărbaţi, dornici să obţină un autograf sau chiar originalul câştigătoarei concursului de frumuseţe. Şi au aşteptat, şi au aşteptat să apară Miss, dar Miss a ieşit pe o altă uşă, îmbrăcată mai aşa, să nu fie recunoscută. Când au aflat înfierbântaţii de strategia frumoasei şi că au fost traşi pe sfoară, au spart târgul, nervoşi, lăsând, în urma lor, un morman mare cât toate zilele de flori rupte bucăţele, bucăţele şi călcate în picioare. Printre flori, mai zăreai poze făcute ferfeniţă, cât şi bileţele mototolite. Directorul Casei de Cultură, speriat de gunoiul care-i eclipsa instituţia, a dat telefon la firma de salubritate. Aceasta s-a conformat şi a trimis doi măturători profesionişti şi o maşină cu remorcă. Oamenii curăţeniei au rămas tablou, când au văzut cât au de lucru, mai ales că ei erau la sfârşitul programului de muncă. Au început, totuşi, treaba, iar când eu am pornit spre casă, ei lucrau cu mult avânt.

*

Astăzi, pe la prânz, am fost la piaţă şi, întâmplător, am trecut prin faţa Casei de Cultură. Ce credeţi că am văzut? Dispăruse cam 90% din morman, în schimb, zece oameni, în uniforma firmei de curăţenie, cu periuţe de dinţi în mâini, verificau, centimetru cu centimetru, gunoiul fin rămas! M-am uitat la ei şi i-am admirat. Nici cei care se ocupă de arheologie, care fac săpături şi caută obiecte foarte mici, vechi de mii de ani, nu lucrează cu atâta delicateţe şi conştiinciozitate. I-am întrebat, foarte curios, ce caută! Şi mi-au răspuns: „Verighete!”.