Colinda Leului și strămoșii pierduți

“Taurul lui Anu” (Fulgerul)

*

Am văzut, din întâmplare, prin presa noastră culturală și prin studiile etnografice mai noi, o nefirească uimire față de existența Colindei Leului, în condițiile în care s-a constatat arheologic că, pe teritoriul României, nu au trăit niciodată lei. În zadar au scris toți cărturarii ardeleni de odinioară, inclusiv Coșbuc, Rebreanu și Blaga, despre caracterul solar al colindelor (cel lunar le scăpase), inutil au scris toți filosofii culturii din lume, inclusiv Grimm („Deutsche Mythologie” Berlin, 1875), Kassel („Weihnachten”, Berlin, 1856), Nork („Mythologie des alten und neuen Testaments”, Stuttgart, 1842) etc., despre astralitatea colindelor, din moment ce culturnicul român preferă să se inițieze în mitologia strămoșească de la o bătrânică de 87 de ani, din Orăștioara de Sus, care, care, deşi „a muncit toată viaţa la CAP a izbutit să-şi publice „poeziile compuse de ea şi colindele care i-au marcat tinereţea” (site-ul Antena 3 Live). E drept că, în secolul al XIX-lea s-a tot crezut în originea latină a colindelor, deşi „Colindele nu sunt, bineînţeles, latine, ci urcă la obârşia comună proto-pelasgică, într-o antichitate abisală; ele sunt tot ceea ce e mai misterios în poezia populară română”[1]. Adică vin din ceremoniile şi misterele maiale (primul început de an nou al omenirii, luna „Mai, fiind luna zeiţei Maia”[2], adică Primăvara), în care logodna cosmică, în care erau „Sfânta Lună / Nună bună, / Sfântul Soare / Socru mare, / Luceferii / Vătăjei, / Stelele / Druşcuţele”[3], care conservau o tradiţie şi mai veche, pe care voi încerca să v-o explic şi să o argumentez în rândurile care urmează. Şi am să încep cu Taurul (Bourul în colindele româneşti), pe care îl aflăm în toate mitologiile lumii. „Viteazul Utu a ucis taurul cerului, care îşi arăta cu mândrie puterea lui, protectorul marelui oraş, din locul de unde răsare soarele”[4]; Gilgamesh se lupta cu „un taur sălbatic, în pustie, care mugea şi învolbura praful”[5], pentru că „Anu a slobozit Taurul Cerului”[6]; despre Taurul lui Osiris şi despre idolul distrus de Moise cu siguranţă că aţi auzit; la fel, despre Taurul lui „Minos (care) a fost un imitator al unui Rhadamanthys, din timpuri străvechi”[7], şi în iniţierea în peşteră şi în simbolistica labirintului vieţii pentru generaţiile în care Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Taurului, deci generaţiile Bronzului, tutelate de planeta Venus. Uciderea „Taurului Cerului”, cum se mai numea în toate mitologiile, sau sfărâmarea „idolului Taur” confirmă o anume contemporaneitate. Se şitie, din „Biblie” că Moise a fost contemporan cu ultimul Osiris, Rhamses al II-lea, ceilalţi conducători ai Egiptului, din Timpul zodiacal al Berbecului (Amen Ra), numindu-se Faraoni, Osiris însemnând, anterior, conducător, dar şi fiu al lui Dumnezeu-Timpul. Ba, în constelaţiile zodiacale egiptene („Egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul și l-au împărțit în douăsprezrce părți, ținând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[8], dar au moştenit constelaţiile şi misterele – de la pelasgi[9]), Taurul se numeşte… Osiris[10], ceea ce probează, ca informaţie a miturilor Datinii, că Rhamses al II-lea, Moise, Gilgamesh, Minos şi Utu au fost contemporani, trăind în ultimele decenii ale Timpului zodiacal al Taurului, descris, ca final, în colindele românilor, cam aşa:

*

„Ieși Domnu-n vânătoare

Și-mi vânară ce-mi vânară

d-un bohor, de-o fiară neagră”[11],

*

sau, în alte variante:

*

„Brazii-nalți, mălinii verzi,

Noată-și noată bour negru,

Noată-și noată

În coarne-și poartă

Legănel de taftur verde”[12].

*

„Noată, noată bour sur

Cu coarnele de d-aur”[13].

*

Nici vorbă de trimiteri, în aceste colinde, la legenda lui Dragoş Vodă, descălecător imaginat, cel real fiind Bogdan Cuhea (dovadă: în toate documentele tătare şi turceşti Moldova sau Vlahia Mare se va numi Bogdania – şi oare întâmplător luase bogdan semnul zodiacal islamic pentru constelaţia Taurului, de la prietenul lui, mârzacul cu trei tuiuri Kutlu-Buga, adică… Bourul Norocos?), ci, invers, pe seama mitului ancestral, păstrat şi în colinde, s-a imaginat legenda lui Dragoş (tradiţie, cum erau numite legendele în secolul al XIX-lea).

*

La fel s-a întâmplat şi cu celelalte colinde ale datinii, adică au fost concepute nu doar ca omagieri ale „rotirii Soarelui prin solstiţii şi a Lunii prin lunistiţii”, cum o proba incredibilul mare uitat Simeon Mangiuca, ci pe serii zodiacale, începând cu Generaţiile de Aur, închinate Soarelui, care au trăit în timpurile în care Soarele răsărea din Constelaţia Leului. Generaţiile acelea sunt, în mitologiile lumii, cele ale Blajinilor (Îndurătorilor, cum sunt numiţi, cu termenul Rachman, în hebraică şi în arabă): „Se vorbeşte în legendele româneşti de o populaţie misterioasă, Blajinii, Rohmanii, Rahmanii, Rucmanii. Sunt Blajini, sunt Sfinţi. Locuiesc la capătul Lumii, aproape de Apa Sâmbetii; toţi sunt sihaştri; toţi sunt preoţi; ţara lor se numeşte Măcărele (Macuron Musoi – Insulele Preafericiţilor). Porţile Raiului sunt aproape… la Rahmani se găseşte Apa Vie şi Apa Moartă… Cei mai buni sihaştri merg acolo şi nu se mai întors”[14].

*

Memoriei moşilor iniţiali ai tuturor neamurilor europene, care au trăit şi au urcat în ceruri ca prime generaţii de oameni vorbitori ai începuturilor civilizaţiei totemice, le este închinată „Colinda Leului”, de următoarea generaţie, cea Lunară sau „de Argint”, cum o numea Hesiod, care avea să descopere Timpul şi calendarele stelar şi stelar-lunar. În colinda aceasta, Eroul Cosmic, Soarele, biruie Leul (ieşise din constelaţia Leului şi răsărea din Rac), iar în textele colindelor româneşti, supuse degenerescenţei separării limbilor şi pierderilor de iniţieri, ieşirea din epoca iniţiatică a omenirii, este descrisă, alegoric, cam aşa:

*

„Când fu soarele-n scăpătat

Vânătoare ce-au vânat?

Găsi leul d-adormit,

Adormit și pitulit

Sub un spin mare-nflorit,

Florile l-au năpădit.

 *

Să-l deștepte nu se-ncrede,

Să-l săgete nu se-ndură.

Greu murgul mi-a sforăit,

Leul din somn s-o pomenit.

Spintecând vântul fugind

Pân-ce leul a obosit.

 *

Zboară murgul pe pământ

Zboară șoimii sus în vânt,

Ogari ca săgețile

Pe leu mi-l hărțuiră,

De leu că s-alătura

În lanț că mi-l încurca,

Sus pe murgu-l arunca”[15].

*

Există, din câte am văzut, şi colinde pentru Timpul zodiacal al Gemenilor (cele despre Novaci, adică despre uriaşii autori ai „Imnelor Titanilor”), şi pentru Timpul zodiacal al Berbecului (cele păstoreşti, inclusiv „Oiţa”, care avea să devină, datorită lui Alecsandri, „Mioriţa”), şi pentru Timpul zodiacal al Peştilor (cele aparent marine sau măcar catalogate ca atare), dar despre ele, mai târziu, abia după ce voi încerca să descifrez, sub arcuşirile trupei „Zicălaşii”, rămăşiţele de incantaţii ale strămoşilor neamurilor europene, peste care se tot prăvale tăvălugul cântărilor bisericeşti şi ale altor născociri culte, frumoase şi unele, şi altele, dar care ne-au retezat şi ne stârpesc atât de brutal rădăcinile.