Ceva despre rădăcinile românismului (III)

Gammadioane echinocţiale, la Mănăstirea Humorului

Mintea unui singur om, oricât de vie ar fi, nu poate cuprinde decât un grăunte de nisip, dar, dacă este conştientă de aceste limite, nu va concluziona, ci va provoca alte scăpărări din partea minţilor, de astăzi sau din viitor, cu adevărat vii. „Şi din căierel / Lasă fir aurel, / Firul firuia / Şi se supţia”, urcând în ceruri drept iluminare, deci drept „surya”. Ca să înţelegeţi mai bine nu ce vreau să spun, ci doar ceea ce ar trebui să supuneţi propriei judecăţi, am să părăsesc, pentru puţină vreme colindele – alegorii ale răsăritului Soarelui din alte constelaţii zodiacale, începând cu cea a Leului şi terminând cu cea din care răsare acu, Peştii, baladele – care sunt Bal-Lado, adică naraţiuni astrale despre Soare şi Lună, în care este inclusă logodna cosmică, şi despre descântece – practici şamanice persuasive de tipul „a vedea spiritele”[1], preluate şi răspândite, datorită aparentului mister ocult, şi de alte limbi europene, precum „Merseburger Zauberspruche” (Descântecele de la Merseburg), care cuprind formule ca şi descântecele ce se mai găsesc şi astăzi în satele noastre. Formule ca: „să se adune os la os, sânge la sânge” etc. se utilizau în vrăji, evident, şi acum o mie de ani, şi deci şi acum trei mii de ani”[2].

Înainte de toate, deci, să ne oprim la urătură – titlu impropriu, care vine de la latinescul „aratrum”, sinonimul celticului „plug”, pe care şi romanii îl preluaseră, denumindu-l „plugium”. Colindul acesta scandat este închinat celei mai importante glorii a Soarelui, aceea de a fi arat şi semănat primul, pe care doar Titus Lucreţius Carus[3], în afară de colindele şi baladele românilor, o valorificase ca atare. Agricultura este cea mai importantă glorie a Soarelui, fiul Timpului („Am trudit pentru tine pe ogoare… / Am semănat pentru tine, în Câmpiile preafericiţilor, / Grâul şi orzul… Am adunat pentru tine recoltele de pe câmp… / Am preluat toate gloriile tale, / dintre care, cea dintâi, aceea de a fi arat şi semănat primul”[4], spune fiul Soarelui-Osiris, Horus, adică hora, deci rotirea ritualică pământească; iar pe o stelă din Nysa[5], Siria, sta scris „Fertilitatea e Osiris”[6], gloria aceasta fiind preluată de la tatăl său, Saturn). Iar într-o elegie a lui Tibulli (lib. I. 7. 29), citată de Densusianu[7], se spune tot aşa: „Primus aratra manu solerti fecit Osiris. / Et teneram ferro sollicitavit humum. / Primus inexpertae commisit terrae”.

Simbol solar la Moldoviţa

Osiris, în ciuda a ceea ce se crede, nu a fost un „rege Egiptean”, ci funcţia de lider statal, înainte de a se fi numit „faraon”, era cea de Osiris, ultimul Osiris, care a bătut pământul în lung şi în lat fiind Rhamses al II-lea. Dar, aşa cum preciza şi Densusianu, şi în timpul vieţii, dar mai ales după moarte, Osiris a fost adorat „ca divinitate şi identificat cu Soarele[8] din religiunea pelasgo-greacă”[9]. Nicolae Densuşianu, însă, una dintre cele mai vii minţi româneşti din istorie, deşi avea cunoştinţă că Soarele, alegoric vorbind, a arat şi semănat primul, a preferat o „mărturie” trasă de păr, că doar nu toate mărturiile înseamnă doar adevăr: „Osiris, regele Egiptului, a fost fiul lui Saturn, om muritor, care însă, în viaţa sa, şi-a câştigat merite mari pentru genul omenesc. Anume soţia lui Osiris, regina Isis, a fost cea dintâi care a descoperit importanţa grâului şi a orzului, plante care până astăzi cresc sălbatice pe câmpuri, întocmai ca şi celelalte buruieni, fără ca bunătatea să le fie cunoscută oamenilor. Osiris a fost acela care a introdus aceste plante cereale, anume el a introdus agricultura” p. 132 la note – un autor cu opera de milenii pierdută „Diodori Siculi lib. I. c. 13”.

În mitologia greacă există, totuşi, o clarificare a gloriei aratului şi semănatului, legendată de Herodot[10], pe seama sciţilor, despre cei trei feciori ai Sfântului Cer (Tarkit-Anu) şi ai pământului de sub el, numiţi Lipoxais, Apoxais şi, cel mai tânăr, Galaxis, nume care, în traducere ar însemna Plug de Aur (dar şi pământ arat, dar şi plugar – după celebrul sumerolog Serghei V. Rjabchikov), Jug de Aur (dar şi boi înjugaţi, dar şi crescător de vite) şi, respectiv, Proţap de Aur (dar şi „cel care fură vite”). Galaxis sau Proţap de Aur, deci… stâlp al pământului, obligă şi la semantici ne-etimologiste, în care trimiterile se fac la zodiile Rac, Gemeni şi Taur, odată cu răsăritul Soarelui (Leului) în Taur începând, după diluviu, epoca unei renaşteri a civilizaţiei umane, cea încheiată cu eroii Osiris, Moise, Ghilgameş, viteazul Utu etc., început de epocă prezentat într-o superbă alegorie despre viaţa renăscută din ape şi purtată în coarnele Taurului:

„Vine marea, cât de mare,

De umflată margini n-are,

Ţărmurile bat ca munţii,

Iar vopii bat ca nuorii.

Dară unda ce aduce?

Lucru mândru ce străluce!

Legănior topit din aur

Ce mi-l poartă-n cap un taur

Ce-i cu coarne argintite,

Cu copite potcovite”[11].

Rămăsesem, totuşi, la „urătură”, deci la colindul scandat, închinat Soarelui sau, dacă preferaţi, lui Osiris. În cultura română s-a încetăţenit ideea că, pe filiera grecescului Sesostris, Osiris şi-ar fi aflat un personaj mitic românesc, şi anume pe Ostrea Novac Jidovul – Jidov însemnând Uriaş, iar Novac – Titan, deci cam la fel. Dacă nu ar fi prezent într-o mulţime de Bal-Lade (Soarele şi Luna, deci, în repertorii distincte), Ostrea acesta al nostru ne-ar da mult de lucru: închipuiţi-vă ţăranii şi păstorii carpato-danubieni de acum vreo 4.000 de ani, citind istoria ultimului Osiris, Rhamses al II-lea, care tocmai le călcase meleagurile de baştină, şi imaginând o adevărată epopee despre Osiris, care, în colinde şi Bal-Lade, poartă mai multe nume, nu doar pe cel de Ostrea, sau de Novac, sau de Jidovul. Nu au egiptenii şi grecii mai nimic despre Osiris, în domeniul culturii cu răspândire populară durabilă, dar avem noi, românii, ai căror străbuni numai la mitologia egipteană cugetau. Osiris, care a tras „brazda lui Ostrea Novac” sau a lui „bădica Traian” (de fapt, „batita troian”, ceea ce, în greaca veche, înseamnă „bătrânul înţelept” troian, preoţii solari, adică „bătrânii înţelepţi” fiind aleşi dintre troienii balcanici, cărora li se zicea „pioni”, ca şi muntelui Pionul, care avea cele mai multe altare, şi căruia, datorită lui Gheorghea Asachi, i se spune, de vreun secol, Ceahlăul; că aşa-i la noi – orice mărturie identitară trebuie ştearsă din memoria pământului).

De ce egipteana funcţie de conducător statal Osiris, numită mai târziu Faraon, nu s-ar trage dintr-un enigmatic Ostrea carpatic, din moment ce se ştie că felahii din sudul Moldovei, de pe lângă Tecuci, plecaseră spre nord-vestul Africii, înfiinţând Cartagina, iar mai târziu, Egiptul, purtând cu ei câteva de statuete din lemn ale strămoşilor lor, numiţi „piromis”, pentru că veneau din Piroboridava (Tecuci), pe Calea cea Demnă de Admiraţiune a Zeilor. În lumea carpatică nu existau zei (şi ce haz făcea Herodot pe chestia asta!), dar strămoşii felahilor aveau să fie cinstiţi ca nişte zei de către urmaşii urmaşilor lor. Aşa cum s-a întâmplat cu toate neamurile din lume, care mereu şi mereu au tot nădăjduit la ajutorul „strămoşilor din ceruri”. Până a venit Augustin şi a cerut renunţarea la „cultul unor oameni morţi”[12], adică la cultul strămoşilor şi la întreaga spiritualitate pe care aceştia ne-au lăsat-o moştenire.

Fără îndoială, Ostrea din mitologia străveche românească, nu se trage din Osiris, ci înseamnă un mit pelasg şi mai vechi despre alegoria celui care a arat şi semănat primul. O alegorie care figurează nu doar în imaginea fizică a „Brazdei lui Ostrea Novac Jidovul”, nu doar în „urătura” moştenită din ce în ce mai miştocăreşte la români, ci şi în mitologia pelasgilor balcanici, de la care a preluat-o, tot alegoric, legendarul Homer:

„… Un mare ogor cu pământul

Moale şi gras şi de trei ori brăzdat şi pe dânsul cum ară

Mulţi arători şi jugari şi-i mână-ntr-o parte şi alta.

 Iar la întors înapoi, îndată ce-ajung la răzoare

Vine un om după ei şi le-ntinde cu mina paharul

Şi le dă vin desfătos. După asta se-ntoarnă la brazdă

Dânşii, din nou se încoardă să-şi ducă la capăt aratul.

Glia, măcar că-i de aur, în urmă-i negreşte şi pare

Ca un pământ răscolit. Şi-aceasta fu mare minune”,

apoi, după o vreme,  se împlineşte

„o holdă frumos răsărită, pe unde

Seceri tăioase ţinând tot seceră lanul argaţii,

Dese poloagele cad şi s-aştern rânduite pe brazde;

Altele malduri le-adună, fac snopi şi le leagă cu paie,

Trei legători se tot străduie la măldurit. După aceia

Vin copilandri, mănunchiuri le strâng şi pe braţe le cară

Şi la legat le predau, iar la mijloc tăcut e stăpânul;

Stă cu toiagul pe-o brazdă şi caută vesel la dânşii.

Sub un stejar la o parte vătafii-ngrijesc de mâncare,

După ce-njunghie un bou încălat; iar femeile alături

Mestecă albă făină gătindu-le-argaţilor prânzul”[13].

Ar fi culmea să ne închipuim, de dragul „ştiinţei comparative”, că locuitorii cei vechi ai ţinuturilor carpato-danubiene au îndrăgit atât de mult acest cânt al unei vechimi megieşe, încât au compus „urătura” pe o structură epică similară; deşi se cam ştie că multe mituri homeriene ţin de spiritualitatea numeroşilor pelasgi balcanici, fără de care, după cum scria Herodot, neamul lor, al elinilor, nu ar fi ajuns niciodată atât de mare şi de important.

[1] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 93

[2] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, p. 388

[3] „Şi tot natura, urzitoarea lumii,

Ce-a arătat întâi şi-ntâi la oameni

Cum pot sădi şi altoi copacii,

Deoarece seminţele şi ghinda

Căzând pe jos, pe sub copaci, puzderie

De pui dădeau, la timpul lor, din ele.

Şi oamenii s-au apucat atunce

Să-nfigă-n ramuri tinere mlădiţe,

Butaşii noi în ţarină să-i îngroape,

Apoi, pe ogoraşul lor cel dulce,

Ei au cercat şi alte, alte roduri,

Şi au văzut îndată că pământul

Îşi îmblânzeşte roada pădureaţă,

Dacă-l răsfeţi şi-i porţi cu drag de grijă.

Din zi în zi, ei tot mai mult siliră

Pădurea să se tragă mai la munte,

Lăsând în vale locul cel de hrană,

Pentru ca ei, pe câmpuri şi pe dealuri,

Să aibă pajişti, iazuri şi grâneţe” – Lucretius, Titus Carus, De Natura rerum, în „Antologia poeziei latine”, Ed. Albatros, 1968

[4] *** Cartea egipteană a morţii, Bucureşti, 1969, p. 251

[5] „Tatăl meu a fost Saturn, cel mai tânăr dintre toţi zeii. Iar eu sunt Osiris, regele acela care a condus oştile sale prin toate ţările, până în ţinuturile cele nelocuite ale indienilor şi până în ţinuturile care se înclină spre nord, până la izvoarele râului Istru şi înapoi, în celelalte părţi, până la ocean… Nici nu există vreun loc pe pământ, pe unde să nu fi umblat eu, şi prin bunătatea mea am distribuit tuturor oamenilor lucrurile aflate de mine” – citează Nicolae Densusianu (op. cit., p. 133) din Diodor Sicul, I., c. 27, deşi Strabon, singurul care reproduce fragmente din opera sa, nu se baza pe o carte, ci pe recuperări din alte citări contemporanei; ca şi în cazul lui Hecateu Abderida.

[6] Strabon, Geografia, Bucureşti, 1967, p. 40

[7] Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 155, nota 1

[8] În cronica „Akasha” se spune că, „în figura lui Osiris, egiptenii percepeau acţiunea Soarelui asupra Pământului” nu numai ca rodire, ci şi ca semănat şi arat

[9] Ibidem, p. 130

[10] Herodot, Istorii, I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1961, I, IV.

[11] Marienescu, Marianu At., Legănuţul în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, pp. 143

[12] Augustin, La cité de Dieu, de Saint Augustin, Tomul III, Cartea XVIII, Paris, p. 79

[13] Homer, Iliada, Editura pentru Literatură Universală, 1967, p. 361