Ceva despre rădăcinile românismului (II)

Muta (Malanca) şi Mutul de la Mihoveni, în variantă desuetă

Toate trimiterile la miturile solare romane, şi la cel mitraic, şi la cel aurelian al „soarelui învingător”, sunt neinspirate, pentru că tentaţia creştinismului de a înlocui cultul soarelui viza, iniţial ceremoniile şi misterele urbane, şi nu pe cele rurale europene, mult mai vechi şi necorupte de mode, trăite ca o bucurie şi nicidecum ca o rigoare dogmatică. Aşa rezultă şi din mărturiile adunate de Nicolae Densusianu, legendarii hyperborei fiind, de fapt, strămoşii comuni ai majorităţii naţiunilor europene de astăzi. Hyperboreii, „la ceremoniile religioase în onoarea zeilor, cântă din fluiere, din cimpoi şi din cobze[1]. Melodiile lor sunt dulci şi armonioase. La hecatombele sau praznicele ce le dau în onoarea lui Apollo, ei cântă în continuu laudele zeului cu o voce plăcută[2]. Iar în timpul sărbătorilor celor mari ale acestui zeu, începând de la echinocţiul de primăvară şi până la jumătatea lunii mai, ei joacă la hore până noaptea târziu[3]” (notele la citat aparţin lui Densusianu[4]). Ceremoniile acestea rurale nu deranjau creştinismul, pentru că nu reprezentau formule de organizare religioasă instituţională şi se desfăşurau în spaţii aproape anonime, pe măgurile munţilor şi pe la casele răzleţite printre munţi şi dealuri. Interesul creştinismului viza, mai întâi, ceremoniile şi misterele urbane, care se desfăşurau între solstiţiul de iarnă şi 7 ianuarie, iar primele tentative de substituire s-au făcut către sfârşitul acestui ciclu festiv, în parte şi sărbătoresc, instituindu-se, în cadrul „sărbătorilor mobile” dedicate memoriei lui Iisus, mai întâi, Epifania, adică ziua de 6 ianuarie, în care „Tatăl proclamă pe Fiul său, cu ocazia botezului ce primi de la Ion”, numită, în afară de Bobotează (la slavi şi în campania religioasă de slavizare a valahilor), diem luminum, sancta luminium sau illuminationem. Orientalii serbau, tot în 6 ianuarie, şi Naşterea Mântuitorului, dar ulterior, din iniţiativa occidentalilor, a fost instituită şi sărbătoarea Crăciun sau Naşterea, în 25 decembrie, deşi Isus s-a născut în aprilie, iar teologii cunoşteau această realitate. În a opta zi după 25 decembrie, se serba Circumciziunea Mântuitorului[5] – până în tot cuprinsul veacului al IV-lea se vorbea de Mântuitor şi nu de Domn (Stăpân). O altă precizare: ziua naşterii Mântuitorului se serba, mobil, ba în ianuarie, ba în martie, ba în aprilie, şi-abia atunci când „stâlpul” bisericii Chiril, ucigaşul Ipaziei (cu propria-i mână), s-a stropşit la papă, cerându-i o anumită zi, a fost bătută în cuie fila calendaristică a lui 25 decembrie.

Urşii din Mihoveni

În onoarea Maicii, dar şi a Mântuitorului, au fost instituite Întâmpinarea (din anul 650) şi Buna vestire (din anul 440), Întâmpinarea fiind numită de orientali Hipapante Domini, iar de occidentali, Mariae Virginis. Cea mai populară omagiere a Maicii Mântuitorului, Adormirea, instituită în 15 august, datează din vremea împăratului Mauricius (582-602), iar Naşterea, în 8 septembrie, de-abia din anul 886[6].

Sursele documentare ale instituţiilor religioase nu înseamnă niciodată un precizat, imposibil de pus la îndoială sau de crezut, fără de îndoielnică cercetare, orbirea în faţa persuasivului „se zice” fiind măsură a creştinismului total. De pildă, sărbătoarea Crăciunului „se zice că, întâi şi întâi, ea a fost stabilită de episcopul Teslefor, în anul 138. Ziua însă era schimbătoare: când se sărbătorea în Ianuarie, când în Mai. În secolul IV, Chiril, episcopul de Ierusalim, a rugat pe Papa Jules I să orânduiască o anchetă de teologi, care să caute ziua adevărată a naşterii Mântuitorului. Teologii au găsit ziua de 25 Decembrie şi, de atunci, Crăciunul se sărbătoreşte la ziua asta. Carol cel Mare al Franciei hotărâse chiar ca anul să se înceapă din ziua de Crăciun.

La început, o parte dintre părinţii bisericii au contestat data aceasta, dar pe urmă au primit-o. În veacul de mijloc, în bisericile catolice, sărbătoarea Crăciunului era reprezentată chiar în biserici, prin jocuri scenice; diferite persoane recitau poezii religioase, lângă ieslele improvizate, în care se afla Isus Cristos, iar alături, Iosif şi Maria. Figurile lor erau făcute sau din ceară, sau din lemn. Spectacolul acesta a degenerat, mai târziu, în bufonerie şi a fost oprit de autorităţile ecleziastice.

Ursa Mare, Mama tuturor ciclurilor de vreme

Aceasta este una din legende. A doua e următoarea şi care are importanta ei, căci reiese că Crăciunul ar fi o serbare mai veche decât creştinismul. Iat-o:

Crăciunul este sărbătoarea Naşterii Domnului. La catolici, numele chiar spune aceasta: Noël la Francezi, Natale la Italieni, vine de la cuvântul latin natalis (dies), ziua naşterii. Totuşi, Crăciunul e mai vechi decât creştinismul. Religiunea dragostei, aceea care recunoaşte de cap pe divinul Isus, a dat numai alt conţinut acestei străvechi sărbători. La Greci, Dyonisia, la Romani, Saturnalia, la vechii Teutoni şi Normanzi, cele 12 „nopţi sfinte” (Weihnachten) celebrau sosirea solstiţiului de iarnă. Poporul se deda, atunci, la tot felul de veselii neînfrânate şi excesive. Azi încă au rămas multe reminiscenţe păgâne în obiceiurile şi simbolistica sărbătorilor Crăciunului.

Aşa, de pildă, bătrânul cu barbă albă, pe care îl vedeţi de toate cromolitografiile de ocazie, nu este altul decât bătrânul Saturn (Moş Timp – n. n.), sărbătoritul Saturnaliilor romane, sau Thor, zeul vechilor germani. O rămăşiţă mai caracteristică este aşa numita „căpriţă”, care joacă un rol foarte însemnat în obiceiurile de Crăciun ale multor popoare (şi în Moldova). Această căpriţă este o reminiscenţă directă a Dionisiilor greceşti, cu faunii, cu ţapul de sacrificiu (care a dat numele său tragoniei cântecul ţapului), cu Silanus, bătrânul cu barba şi poftele de ţap (în realitate, căpriţa sau ţapul celebrau Capricornul, devenit, odată cu celţii, Cernunos, deci Cronos, deci Saturn – n. n.).

În Austria sudică, capra se numeşte Krampus, spaima copiilor. În Hanovra, Holstein şi Mecklenberg se cheamă Cläs (o derivare din din St. Niclas), în Silezia, Joseph. În unele părţi ale Germaniei, poartă numele de Budelfrau, în Suabia, Bertchel, în Rusia, Babuşca, în Italia, Befana (corupt din Epiphania)”[7].

Religia primordială, din care fac parte relicvele ceremoniale ale Datinii (colinde, balade, descântece etc.) nu avea zei, deşi admitea existenţa unui „sine universal” sau „suflet universal” (cum îl numea, negându-l, Buddha), aflai în complementaritatea armonioasă cu „sinele particular”[8], elementele astrale primordiale fiind, ca şi în colindele şi în baladele românilor, Mama Glie şi Tatăl Ceresc, cu cei doi „fraţi” cosmici, Soarele şi Luna, prezenţi şi în etimologia cuvântului „baladă”, care se compune din Bel sau Bal, care înseamnă Soare, şi din Lado sau Lada, precum mireasa din „eresurile dacice” de care vorbea Cantemir, şi care nu era decât Luna. Deci „baladă” s-ar putea traduce… „soare-lună”, naraţiunile astrale, numite şi cântece bătrâneşti vorbind, practic, despre atributele acestor doi aştri cereşti, Luna „cosând”, la gherghef, primăvara, cu puzderia de inflorescenţe şi de culori, drept „veşmânt” pentru Soare sau, alteori, pentru Universul reprezentat de Ceruri[9].

Interesant este că, deşi cunoşteau bine mitologia astrală românească, folcloriştii şi alţi învăţaţi cu tentaţii spre istoria şi filosofia culturii, ignoră astfel de argumente, care legitimează limba şi spiritualitatea română drept descendentă din limba şi Datina primordială, în favoarea compromisurilor greco-latine, adeseori prin penibile trageri la temă. E drept că mulţimea de „credinţe” ale românilor sugerează eresul: „Afară de sărbătorile creştineşti sau legate de biserică, cum le numeşte poporul, mai au Românii încă şi o mulţime altele, păstrate din moşi strămoşi, pe care, în butul (spre nemulţumirea) preoţilor, care nu încetează la fiecare ocasiune binevenită de a-i desfătui (dezvăţa) de la serbarea lor, condamnându-le ca eresuri şi sărbători păgâneşti, le ţin şi le serbează adeseori cu mai mare solemnitate decât pe cele creştineşti”[10], dar, în fapt, după cum spunea, cândva, Guénon, nu există eresuri, ci doar indisponibilităţi ale noastre de a înţelege.

În memoria colectivă, acolo unde s-au păstrat, şubrezite de vremuri şi de firească uitare – în lipsa iniţierilor, „legile, care se cântau ca să nu se uite”, există teze valoroase, pe care le găsim aproape identic formulate în toate textele sacre ale omenirii, anterioare „Bibliei”. De pildă, despre relaţia Soare – Lună, deci despre Bal – Lada, doar Tudor Pamfile[11] nota, printre altele că: a). „Pe lângă credinţa că soarele e bărbat, iar luna este nevasta lui, dintr-a căror împerechere s-au născut stelele, întâlnim şi o altă credinţă, cunoscută de întreg poporul românesc, care ne arată pe soare şi pe lună ca fraţi, că soarelui i-a fost draga luna, că a vrut s-o ia de nevastă, cu voie, fără voie, şi că anumite împrejurări l-au împiedicat” (p. 105); b). „prin unele părţi din Bucovina, se povesteşte că, după ce lumea s-a înmulţit, chiar luna şi soarele, neavând cer, umblau pe pământ” (p. 2); c). Soarele „e steaua lui Dumnezeu, deoarece, la răsărirea ei, toate celelalte pier, şi se şterg din cale” (p. 13); „Unii spun că soarele este ochiul lui Dumnezeu[12], ochiul lui Dumnezeu de zi, luna fiind ochiul de noapte. Astfel spun şi ucrainenii” (p. 15).

Existenţa unor astfel de viziuni cosmogonice în „eresurile” românilor şi în cărţi religioase precum Upanişade[13] sau Mahabharata[14] obligă la precauţie, pentru că bucuria revelaţiei nu trebuie confundată niciodată cu religia revelaţiei, deşi „limba zeilor”, deci a imnelor religioase primordiale, este identică, prin conţinutul cosmologic, cu „Sakra Surya”[15] unor ciudate capricii ale „Pasărea Vieţii, confiscată de timp, care reprezintă puterea Infinitului asupra sufletului”[16], care are, în mitologia românilor o zugrăvire metafizică extraordinară:

Maica sfântă şede

Pe plaiul cel verde,

În poala cerului,

În poarta raiului

Şi din căierel

Lasă fir aurel,

Firul firuia

Şi se supţia.

Când îl încorda

Tocmai se lăsau

Şoimii vânători,

Şoimii răpitori,

Firul apucau

Sus cu el zburau

Într-o depărtare

Către ţărm de mare.

Când se înălţau

Şoimii străluceau

Firul ei sclipea

Ca şi nişte zori

Pe la cântători,

Ion atunci venea,

Maica îi grăia:

Unde te-am mânat,

Bine-ai ascultat.

De m-ai asculta

Unde te-aş mâna

Fii gata de dus

Sus. Acolo în sus,

Într-o depărtare

Către ţărm de mare

De zbor să te-apuci

Şi azi să-mi aduci

Cuibul şoimilor

Şi al puilor,

Cuibul mi-l dă mie,

Puii-i ţine ţie,

Că şoimi-au răpit

Firul aurit,

Când m-am câştigat

Şi mult am lucrat

La un scump veşmânt

Pentru fiul sfânt”.

„Maică, eu aş face

Tot ce ţie-ţi place,

Dar asta n-oi putea,

Nu-i în puterea mea!

Şoimii au răpit

Firul aurit.

Firul ei l-au dus

Pân la ceri în sus,

Din el au ţesut

Cuibul prea plăcut,

Luna aurită,

Faţa-i strălucită!

Puii nu-s mai mult

Căci s-au prefăcut

Stele mărunţele

Şi luceferele,

Toate strălucesc,

Lumea o-nfrumuţesc

În noaptea senină

Cum ziua-n grădină

Florile frumoase

Şi cari amiroase

Sunt spre înzestrare şi spre desfătare”[17].

[1] La Hyperborei mai aflăm, totodată, şi un „colegiu al cântăreţilor cu cobza” pentru ceremonii religioase şi care corespunde „collegium tibicinum” al romanilor. Despre aceştia din urmă se exprimă astfel Mommsen (Röm. Gesch. I., p. 203): „Auch sie (die Flötenbläser) fehlten bei keinem Opfer, bei keiner Hochzeit, und bei keinem Begräbniss” (N. n.: ceea ce s-ar traduce „Și ei (cântăreţii din flaut) nu lipsesc de la nici un sacrificiu, de la orice nuntă sau înmormântare”).

[2] Pindar, Pyth., X, p. 30.

[3] Despre caracterul festivităţilor religioase latine, Mommsen scrie: „Die latinische Gottesverehrung beruht wesentlich auf dem Behagen des Menschen am Irdischen… sie bewegt sich darum auch vorwiegend in Aeusserungen der Freude, in Liedern und Gesängen, in Spielen und Tänzen, vor allem aber in Schmäusen… Aber die Versehwedung wie alle Überschwänglichkeit des Jubels ist dem gehaltenen römischen Wesen zuwider” (Röm. Gesh., I, 1856, p. 159) – deci, n. n.: „Cultul latin al zeilor se bazează, în esență, pe plăcerea omului în viața pământească… prin urmare, se mișcă, în mod predominant, în expresii de bucurie, în versuri și cântece, în jocuri și dansuri, dar mai ales în pofte… rar neglijarea, precum și toată exuberanța jubilației, contravine naturii romane”.

[4] Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 88

[5] Boroianu, Dimitrie G., Istoria bisericii creştine de la începuturile ei şi până în zilele noastre, Bucureşti, 1893, pp. 208-215

[6] Ibidem.

[7] Istoricul şi Crăciunul în vechime, în Foaia populară, No. 43, 27 decembrie 1898

[8] „Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”, după cum scrie în Katha-Upanishad, I, p. 31.

[9] Ca şi în Upanişade, „prin Bucovina şi Moldova se spune pe-alocuri că sunt şapte ceruri” – Pamfile, Tudor, Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti 1915, p. 7

[10] Marian, Simion Florea, Sărbătorile la Români, Bucureşti, 1898, p. 112.

[11] Pamfile, Tudor, Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti 1915

[12] Spre exemplificare, în cărţile sfinte ale străvechiului Sumer se spune că „Soarele este ochiul lumii” – Katha-Upanishad, 2, p. 36.

[13] The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884,

[14] Mahabharata,  de  Krishna-Dvaipayana Vyasa, Bherata Press, Calcutta, 1884

[15] Mahabharata, Calcutta, 1884, LXXXVIII, p. 264.

[16] Mahabharata, Calcutta, 1884, III, p. 49.

[17] Marienescu, Marianu At., Şoimul, în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, p. 38