Zicălaşii, pe urmele lui Johann Andreas Wachmann

*

Astăzi, la orele 12, intram în sala de repetiţii a orchestrei Ansamblului “Ciprian Porumbescu”. În uşă, l-am întâlnit cu violonistul Adrian Pulpă şi mi s-a părut că m-a privit cu reproş, pentru că nu l-am convocat şi pe el. Mi-a fost ruşine să-l chem, aşa cum mi-a fost ruşine să-i chem şi pe violonistul Narcis Rotaru şi pe contrabasistul Ionuţ Chitic. Recuperarea melosului românesc a devenit o indisciplină, o chestiune privată, în viziunea diriguitorilor de azi ai culturii. Nu doar că facem totul pe gratis şi, în general, în timpul liber, nu doar că ni se interzice participarea la festivaluri sau fonotecările celor vreo cinci mii de partituri ale cântecelor vechi româneşti, pe care am izbutit să le adun într-o viaţă, ba îmi mai şi reproşează, câteodată, cetăţeanul instituţie: “Domnu’ Ionică, Zicălaşii sunt o chestiune de glorie privată şi nu interesele instituţiei!”. Şi nu mă enervez. Şi nu mă mai enervez în faţa nătângului-instituţie.

*

Odinioară, un neamţ inimos, Johann Andreas Wachmann, a alcătuit patru culegeri cu cântece valahe, pe care le-a publicat bilingv, în franceză şi în germană. Şi, astfel, melosul românesc a pătruns în “Istoria muzicii universale”, şi prin cartea lui Carl Engel, şi prin cele care au urmat, pentru că studiile muzicale occidentale luau ca repere muzica românilor şi pe cea a maghiarilor în tentativele de a scoate la lumină relicvele armonice ale altor neamuri. Muzica valahă, pe care ne-a încredinţat-o Wachmann, neamţul care avea să ctitorească şi primul conservator din ţinuturile româneşti, este cea de pe la anii 1800, o muzică frazată modern, datorită folosirii arcuşului în toată lungimea sa. Toate armoniile de atunci, care îi încântau pe străbunii pe care nici măcar după nume nu-i mai ştiţi, s-au pierdut, iar Zicălaşii, adică fecioraşii mei Narcis Rotaru (primaş), Răzvan Mitoceanu (braci), Petrică Oloieru (ţambal) şi Ionuţ Chitic (gordună, contrabas), m-au fascinat încă de la prima lectură instrumentală cu saltul în timp, pe care l-au săvârşit cu o luciditate a visului tulburătoare. Şi era doar o repetiţie, în care se fixau pasagiile în memorie şi în suflet. În mod egal, şi în memorie, şi în suflet. Şi tocmai de asta i-am înfiat cu sufletul şi cu mintea.

*

Narcis ROTARU:

*

Ionuţ CHITIC:

*

Zicălaşii Narcis Rotaru, Ionuţ Chitic, Răzvan Mitoceanu şi Petru Oloieru:

*

Nici o nostalgie faţă de “Bastilia” Sucevei

Cu Traian Huluţă, la ieşirea din Bastilia “Ştefan cel Mare”

*

Nu m-am prefăcut niciodată, nu are rost să mă prefac nici acum, când Nelu Marcean, pentru că aşa-l mână sufletul, legendează inutil nu doar Liceul “Ştefan cel Mare” din Suceava, ci întregul învăţământ românesc (care, pe vremea tinereţii mele, era cu adevărat bun).

*

Liceul a fost şi a rămas o “Bastilie” a tinereţii tuturor. Profesori slugarnici cu potentaţii zilei şi, deci, cu odraslele lor, dar duri şi arţăgoşi cu viitorul celorlalţi, a adolescenţilor anonimi, care se aflau la cheremul lor. Existenţa, printre profesori, a unor oameni de superbă amintire, precum Ioan Nemeş, Rodica Alexandru, Valerian Căldare, Iulia Leo Miza, domnul Rimer (straşnic intelectual de modă veche), domnul Ott sau doamna dirigintă Şeşurschi, nu compensează bădărănismul dictatorial al celorlaţi. Dar asta nu contează. În fond, nu dau doi bani pe tinereţea mea.

*

Contează, însă, că modelele Nemeş, Alexandru, Căldare şi ceilalţi au dispărut, majoritatea profesorilor de astăzi, din toate şcolile din România, fiind, de fapt, nişte amărăşteni de arendaşi ai catalogului, care calcă în picioare suflete, demintăţi, viitoare personalităţi ale ţării.

*

Elevul de astăzi, ca şi cel de ieri, nu înseamnă, pentru profesor, un potenţial, ci o supapă pentru echilibrul autorităţii sale de neica-nimeni cu putere şi cherem. Şi sunt mulţi, mulţi de nenorocesc naţiunea, aceşti neica-nimeni care au viitorul neamului la cheremul bicisniciei lor.

O dragoste phoenix a clădit un destin

Ion Drăguşanul şi Dinu Ianculescu, în vremea cu oameni

*

Fără actorul Val Lefescu şi fără artistul fotograf Vasile Blendea, care mi-au intermediat cunoaşterea unor personalităţi ale culturii române, rătăcite, ca şi mine, în Bucureştii anilor ’80, nu ştiu dacă aş fi rezistat, mai mult de o lună, în pustietatea dâmboviţeană. E drept că ucenicia pe lângă revistele literare ale vremii îmi asigura accesul prin vecinătatea unor uriaşi, precum Cezar Baltag, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, D. R. Popescu, Ioanichie Olteanu, George Arion sau George Chirilă, dar şi în tinereţe eu eram o fire năvalnică şi neliniştită, gata să se ia la trântă cu viaţa, şi-mi doream, din răsputeri, să cunosc cât mai mult şi cât mai divers.

Nepotul lui Brâncuşi: Vasile Blendea

*

Vasile Blendea, nepot, după mamă, lui Constantin Brâncuşi şi, după tată, sculptorului… Vasile Blendea (specializat în busturi şi statui ale lui Tudor Vladimirescu) era ambasadorul nedezminţit al boemei bucureştene. Lucra, împreună cu Eugen Jebeleanu, o istotie în imagini a literaturii române (pe Geo Bogza îl pusese să se caţere într-un copac, fotografiindu-l, cu părul vâlvoi, ca personaj mitic al spaţiului carpatic; pe Marin Preda îl portretizase amănunţit, cu gândul la documentarea viitoarelor statui ale uriaşului prozator), o istorie despre care nu am auzit să mai fi apărut vreodată.

*

Eugen Jebeleanu, un aristocrat adevărat şi recunoscut ca atare, avea masă rezervată la terasa restaurantului Uniunii Scriitorilor, imediat, la intrare, pe stânga, întotdeauna drapată cu o faţă de masă din mătase albă. Sosea primul, iar peste vreun ceas, venea şi Carolina Ilica; uneori, venea şi fata lui Eugen Jebeleanu, o brunetă simpatică, dar cu un nas acvilin foarte ferm. Pentru că eram nedespărţit de Vasile Blendea, am stat, de două ori, la masa lui Eugen Jebeleanu (aveau de discutat despre istoria în imagini), iar prezenţa noastră a şocat asistenţa, “Ahoe” (poetul Tudor George) năpustindu-se să imortalizeze momentul “cu film nemţesc şi aparat rusesc”, dar habar nu am dacă a şi fotografiat ceva. E drept că, după aceea, aveam oricând loc la masa “urâţilor” (Pâcă, Pucă, Rauţchi, Pan Isverna etc.), iar pentru o foarte singură dată, am bătut Bucureştii, împreună cu Tudor George, din cârciumă în cârciumă, de la nord, spre sud, într-un răsfăţ al sufletului irepertabil.

*

Dinu Ianculescu, actor şi poet (scria superbe rondeluri), venea, întotdeauna, odată cu înserarea, împreună cu soţia, şi desfăşura, în faţa ochilor noştri, un adevărat ritual al manierelor înnăscute. Uneori, venea şi ginerele său, fotbalistul Sandu Boc, dar, deşi eram foarte apropiat de Dinu Ianculescu, niciodată nu am îndrăznit să mă apropii de masa familiei sale, pentru că mă simţeam stingherit, cu firea mea de ţăran grobian şi neîndemânatec.

*

Autograf Dinu Ianculescu

* 

Purtam, în tinereţe, întotdeauna cu mine un carneţel, în care, când îmi aduceam aminte, îmi rugam prietenii să scrie ceva. Ce? Orice. Un gând oarecare, care să-mi aducă aminte de ei. Peste o vreme, întorcându-mă la Suceava, am uitat, cu totul, de acel carneţel, şi-abia târziu, în 25 octombrie 1998, când căutam altceva, a căzut, din raftul de bibliotecă în care îmi ţin manuscrisele, deschis la pagina care urmează:

*

Autograf Silviu Stănculescu

*

În clipa aceea, mi-am şi amintit, dar am şi ştiut că Silviu Stănculescu a murit. Venise doar ca să-şi ia la revedere, pentru că n-ar fi plecat niciodată undeva, fără să-şi ia la revedere de la toţi prietenii.

Silviu Stănculescu

*

În 30 mai 1982, făcusem, împreună cu Ionică Asaftei (proprietarul “Hanului Răzeşilor”, de lângă “Hanul Ancuţei”), un uriaş spectacol pe stadionul “Vulcan”, şi pentru că nu aveam voie să semnez singur regia, l-am trecut regizor şi pe Silviu Stănculescu, care, oricum, făcea parte din spectacol. Eram cunoştinţe vechi, îl divinizam din copilărie, şi aveam să încheiem ziua într-o cârciumă veche, în care cânta Gil Dobrică.

*

Cu câteva zile în urmă, dacă nu mă înşeală memoria, fusesem la premiera spectacolului “Concurs de frumuseţe”, de Tudor Popescu, cu Silviu Stănculescu, directorul Teatrului de Comedie, în rolul Şefului, cu Cornel Vulpe şi Candid Stoica în rolurile cadriştilor, şi cu Aurel Giurumia, în rolul arbitrului-pensionar incoruptibil (pentru că era pensionar; butelie, casă şi maşină avea).

*

Tudor Popescu

Am văzut spumoasa satiră a lui Tudor Popescu, la adresa slugărniciei comuniste, împreună cu premierul de atunci, Constantin Dăscălescu (ne cunoşteam de la Teatrul “Ion Creangă”, unde venea cu nepoţelele, şi nu putea ocoli, din pricina lor, cabina lui Val Lefescu), iar premierul s-a plecat, în toiul “haiului”, spre mine, şoptindu-mi: “Ăştia fac băşcălie de şefu’!”. “Şi de dumneavoastră!”, i-am răspuns, apoi, pentru că rămăsese total nedumerit, am adăugat: “Şi de toţi şefii, mai mici decât dumneavoastră!”.

*

În pauză, când am mers la cabina lui Silviu Stănculescu, ca să îi mulţumesc pentru invitaţie, i-am întâlnit, pe hol, aşezaţi pe scaune de lemn, pe Cornel Vulpe şi pe Candid Stoica. Erau leoarcă de sudoare şi respirau greu, sacadat. În cabina lui, şi Silviu Stănculescu era epuizat, deşi nu trecuse decât un act. Până atunci, îmi închipuisem că meseria de actor înseamnă un nesfârşit drum triumfal. Abia în seara aceea, veselă şi frumoasă, aveam să înţeleg că şi actoria, precum toate celelalte “meşteşuguri” artistice creatoare înseamnă muncă de ocnaş. Vorba lui Marin Preda: “Trebuie să rezişti şi să uiţi de tine, măcar zece ore pe zi!”. Marin Preda a spus-o mai direct şi mai dur, dar prefer să-l parafrazez.

Mihaela Bustuchină

*

Şi Mihaela Bustuchină, cant-autor sensibil, care, în acea zi, îşi încheia studiile universitare de medicină, notase ceva în notesul meu (o cunoşteam din emisiunile regretatelor realizatoare de emisiuni de televiziune Betis Mondanos şi Jeana Gheorghiu, la care participam, adesea, împreună) şi-mi aduc aminte că o şantajasem.

*

Purtam, în ziua aceea de mai, mocasini mov, pantaloni mov şi o cămaşă din pânză topită, de un mov străveziu. Mihaela era atât de fascinată de “aranjamentul floral” al subsemnatului, încât ţinea morţiş să afle de unde mi-am “luat” hainele, ca să-i dăruiască tânărului ei soţ ceva asemănător.

*

Autograful Mihaelei Bustuchină-Vlaicu

*

– Costă mult?, m-a întrebat Mihaela, după ce mi-a înmânat notesul.

– Un fleac: o sticlă de vodcă!

– E de contrabandă…

– Nu. Dar o jumătate de vodcă le-am promis colegilor de la căminul de nefamilişti, când am văzut cât de ocoş m-au costumat.

*

În ultima vreme, mai şi răsfoiesc notesul din perioada mea bucureşteană şi, uneori, izbutesc să-mi amintesc de întâmplări atât de îndepărtate, încât parcă ar fi ale altuia. Văd, de pildă, schiţa de scenariu pentru sărbătorirea actorului Gheorghe Cozorici:

*

Schiţa de scenariu pentru sărbătorirea lui Gheorghe Cozorici

*

Nu-mi mai aminteam cu ce ocazie au fost la Clubul “Vulcan” fraţii Doina şi Cornel Angelescu, soţii Ion şi Tania Cozmei, şi nici nu sunt sigur că sărbătorirea lui Gheorghe Cozorici s-a făcut în prezenţa lor. Nici de Vasile Mentzel nu-mi aduc aminte să fi cântat atunci. Oricum, povestea a început la Altarele Neamului.

*

Radu Beligan

Aflasem, de la fosta glorie a fotbalului românesc, Titus Ozon (cu care eram coleg, la Clubul “Vulcan”), că Gheorghe Cozorici, fiul unui maistru de la sculerie, a fost, cândva, ucenic la marea întreprindere bucureşteană şi că plănuia să devină inginer. Am vorbit cu directorul general al “Vulcanului”, care se numea… Flutur (am, undeva, o fotografie cu domnia sa; era prieten cu minştrii Avram şi Dincă, pe care i-am cunoscut şi nu mi s-au părut deloc fioroşi şi inumai, cum i-au înfăţişat post-revoluţionarii media) şi care mi-a recomandat să solicit colaborarea Teatrului Naţional, unde Gheorghe Cozorici era angajat.

*

M-am dus la directorul economic, de atunci, Val Plătăreanu, i-am spus că vrem să-i înmânăm lui Gheorghe Cozorici Cheia de Aur a “Vulcanului” şi o plachetă omagială, solicitând şi participarea altor actori (au mai venit Adela Mărculescu, Florina Cercel, George Motoi şi Eugen Cristea), iar Val, pragmatic şi inspirat, m-a dus la Radu Beligan.

*

Radu Beligan nu este un meastru, ci un Mare Preot al Culturii Române, poate că mai compleşitor şi decât Romulus Vulpescu, Nichita Stănescu sau Cezar Baltag. Radu Beligan s-a născut Sfânt şi Spirit, şi doar amintindu-mi de acea unică întrevedere, mă simt microscopic şi fără de nici un rost.

*

Ca şi Nichita Stănescu, Radu Beligan era de o modestie devoratoare, generos şi plin de curiozitate, de parcă ar tot fi cules, de-a lungul vieţii, cu aceeaşi fascinaţie, toate flecuşteţele care i s-au ivit în cale. Pe atunci, Teatrul Naţional punea în scenă “Ploşniţa”, de Vladimir Mayakovsky, într-o scenografie grandioasă, dar greu de realizat. Pentru că secretarul de partid al Uzinelor “Vulcan” era un om cum nu am mai întâlnit în viaţă, domnul Bunea, am ieşit în întâmpinarea premierei Teatrului Naţional cu cei mai buni meseriaşi din uzină şi cu toate materialelele şi uneltele de care realizarea scenografiei avea nevoie. Impresionat, Radu Beligan a oferit, cu acces gratuit, Uzinelor “Vulcan” premiera piesei “Ploşniţa”. Doar eu nu am fost nici la premieră, nici într-o vizită ulterioară la directorul general al Teatrului Naţional din Bucureşti, deşi sunt singur că m-ar fi primit, cumsecădenia lui Radu Beligan fiind nepământească, de Sacerdot rătăcit printre oameni.

Gheorghe Cozorici

*

Gheorghe Cozorici a ajuns actor din… gelozie. Pe când era ucenic la “Vulcan”, se îndrăgostise de o fată, care cânta în corul clubului. A mers şi el la club, cu doar câteva zile înainte de a sosi Ştefan Ciubotăraşu, în căutare de figuranţi pentru un film. Fata s-a înscris la concurs, iar Gheorhe Cozorici a urmat-o. Fata nu avea talent, dar Cozorici a primit un rolişor (între timp, a dat examen la Facultatea de Inginerie Mecanică şi a reuşit), pe care l-a trăit atât de adevărat, încât Ştefan Ciubotăraşu l-a sunat, la “Vulcan”, şi i-a cerut să se prezinte, din toamnă, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde, de asemeni, fusese declarat admis, deşi nici nu candidase. Dar ce examen însemna un film cu Ştefan Ciubotăraşu!

*

Cu fata visurilor tinereţii sale, Gheorghe Cozorici nu s-a mai întâlnit vreodată. O dragoste phoenix a clădit un destin artistic. Li s-a mai întâmplat şi altora.

*

Parcurg, încet, paginile notesului de odinioară. În faţa ochilor, deasupra risipirii unui uriaş buchet de flori, Gheorghe Cozorici şi prietenul lui din tinereţe, Nea Costică, de la Sculerie, se îmbrăţişează tânguit, rotit ca într-o horă cosmică. Şi paginile…

*

*

*

*

Paginile notesului meu îşi trăiesc propria lor poveste, dar atât de îndepărtat de mine, încât nici nu le mai simt prospeţimea odihnitoare de odinioară.

*

Şi asta, probabil şi pentru faptul că văd cum se scufundă totul în nepăsarea vremuirilor unui neam fără memorie. Pentru că nu am păstrat fotografii (nu ştiam că o să am nevoie; eu îmi închipuiam că o să mor la 43 de ani, pentru că tata s-a dus la 44, bunicul Mihai, la 45, iar străbunicul Ion, la 46), văd că peste oameni care mi-au luminat tinereţea s-a aşternut, gros şi de neînlăturat, colbul pietrificat al uitării. Ultimul actor care a jucat Chiriţa, în travesti, Arcadie Donos, poet cu operă şi personaj cultural de primă mână, a rămas mărturisit doar de o placă de marmură, pusă pe zidul casei, de lângă Biserica Italiană, în care am poposit adesea, Arcaşa fiind un basarabean cu suflet de aur, care nu trăia mai clocotitor, decât atunci când îl vizita un moldovean de-al lui.

*

Prea puţin, pentru Arcadie Donos

*

Alexandru Clenciu, printre picăturile propriei lui peniţe

*

Prea puţin pentru memorie, prea puţin pentru vremea cu oameni. Prea puţin în alte locuri, iar la Suceava, nimic!

*

Ion Drăguşanul

vremea cu oameni: Val Lefescu

Cu actorul Val Lefescu, într-un studiou al Televiziunii Române

*

În vara anului 1978, am fugit de acasă. M-am angajat la “Vulcan”, în Bucureşti, şi am încercat să îmi ordonez cărările. În scurt timp, “Flacăra” lui Adrian Păunescu îmi ceda pagina interioară de poezie, ultima pagină fiind ocupată de fantasticul “Iubiţi-vă pe tunuri!”, de Adrian Păunescu.

*

A fost o poveste ciudată, datorată, în totalitate, lui George Arion, care, aflând că m-am stabilit la Bucureşti, m-a chemat la redacţie, a pus să fiu îmbrăcat cu cămaşa şi cravata artistului fotograf Mihailopol (venisem într-un tricou) şi cu sacoul veşnic elegantului Tudor Octavian, apoi, după o scurtă pălăvrăgeală, a plecat la treburi. Habar nu aveam că pagina cu cele zece poeme fusese, deja, tehnoredactată şi că, după introducerea fotografiei şi a unei scurte prezentări, pagina intra sub tipar chiar atunci.

O fotografie de Vasile Blendea

*

La “Flacăra” mai publicasem, semnând cu numele cu notorietate în sat al tatii, Ilie Adeli, primele cinci poeme, care, ca un tot unitar, chiar probau o anumită forţă de expresie a poeziei mele de atunci, care, ca întotdeauna şi în baza crezului meu artistic, trebuiau să cânte şi să vizualizeze mai ceva decât în povestirea “La Dunăre” a lui Maxim Gorki (cea despre Luiku Zubar, după care s-a făcut filmul “Şatra”).

*

Cele zece poeme din “Flacăra” (“Căminul de nefamilişti”, “Călătorie cu trenul”, “Cântec pentru Pablo Neruda” etc.) mi l-au scos în cale pe actorul Val Lefescu, “Lefi” cum îi spuneau mai toţi bucureştenii, pentru că mai toţi bucureştenii îl cunoşteau pe actorul de la “Ion Creangă”, idolul generaţiilor de copiii, vreme de vreo jumătate de veac. Jucase şi prin filme Val Lefescu, dar rolurile acestea secundare (cow-boy-ul din “Aventurile lui Tom Sawyer”, de pildă) nu prea contau,pentru că, mai presus de toate, Val Lefescu era ultimul mare boem al Bucureştilor, cunoscut şi iubit de toată elita culturală a Capitalei, şi de actori, şi de scriitori, şi de artişti plastici.

*

Val Lefescu locuia, în vecinătatea Academiei de Ştiinţe Economice, pe strada Maior Ene Giurescu, în fosta casă a lui Corneliu Zelea Codreanu, o vilă sobră, înconjurată de ziduri masive, din piatră, ploaia scoţând la iveală, prin tencuială, lozinca “Trăiască Garda de Fier!”. La parter, locuia o nepoată a lui Codreanu, Lefi ocupând o garsonieră de la etaj, în care nu rămânea peste noapte (avea o prietenă, pe Calea Victoriei, bibliotecară, cu care îşi împărtăşea destinul).

*

În casa aceasta, fiecare nou venit căpăta dreptul de a se aşeza, întotdeauna, pe un singur scaun (eu, de pildă, fusesem repartizat în “fotoliul lui Andriţoiu”, iar când ne-am nimerit doar noi doi, ne-am înghesuit în acel fotoliu), iar singura băutură acceptată era vodca cu grapefruit – pentru că i se înşurubase lui Lefi ideea că numai o astfel de vodcă bea şi Corneliu Zelea Codreanu. De regulă, în fiecare joi, spre seară, se adunau, acolo, Iurie Darie, Silviu Stănculescu, Alexandru Clenciu, Nicolae Ghiţescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Alexandru Andriţoiu, Tudor Popescu, Arcadie Donos, Victor Bibicioiu, Vasile Blendea, Ştefan Iordache, Romulus Vulpescu, Dinu Ianculescu şi alţi scriitori, actori şi regizori, ba chiar şi nepotul eroului Ene Giurescu, istoricul Dinu C. Giurescu, cu casă, în megieşie.

*

Val Lefescu nu era nici măcar simpatizant al legionarilor, dar ivirea lozincii cu Garda de Fier, pe vreme ploioasă, în zidul masiv al proprietăţii, îi provoca teribilismul, speriindu-l, mai ales, pe dramaturgul Tudor Popescu, căruia tocmai urma să i se joace, în regia lui Silviu Stănculescu, “Concurs de frumuseţe”, la Teatrul de Comedie, deci o satiră tăioasă la adresa vremurilor ceauşiste. Pe mine m-a amuzat, la premieră, când premierul de atunci, Constantin Dăscălescu, vecinul meu de fotoliu, s-a aplecat spre urechea mea şi a zis: “E clar, ăştia îl iau în băşcălie pe şeful!”. Nu sesizase bietul premier că satira viza fiecare treaptă a “piramidei cu pigmei” (sintagmă încetăţenită de bucovineanul Constantin Morariu), inclusiv cea pe care el însuşi fusese cocoţat.

*

Cenaclul “Vulcan”, cu Lefi, deasupra mea, ca geniu protector

*

Între timp, ajutat de juristul intreprinderii, Nicolae Liviu Stanciu (al treilea, în rândul de sus), izbutisem să pun pe picioare un cenaclu literar dinamic şi eficient, o adevărată familie pentru fiecare dintre noi, dar şi pentru Val Lefescu. Cei mai mulţi membri ai cenacului, erau, ca şi mine, “nefamilişti”, fugiţi de acasă, iar apariţia ritmică a tinerilor noştriu poeţi în emisiunile televiziunii române i-a determinat pe părinţii noştri să-şi cumpere, de urgenţă, televizoare noi.

*

A fost, pentru mine, o epocă şi anecdotică, dar şi a iniţierilor profunde, pe care nu o voi uita niciodată. Am să o relatez, încetul cu încetul, folosind şi fotografii care nu-mi aparţin, pentru că rar acceptam şi accept să fiu fotografiat. În fond, trebuie să vă povestesc despre Radu Beligan, Nichita Stănescu, Tudor George, Fănuş Neagu, Arcadie Donos, Alexandru Clenciu, Dragoş Vicol, Eugen Jebeleanu, George Dinică, George Constantin, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Ioanichie Olteanu, Adrian Păunescu, Platon Pardău, D. R. Popescu, Cezar Baltag, Petre Got etc., aşa cum şi erau şi cum se înfăţişau tânărului lipsit de importanţă, dar atent la toţi şi la toate, care eram atunci.

*

Pe verso-ul fotografiei cu Cenaclul “Vulcan”, care a căzut dintr-un raft cu vechituri, provocându-mă la aceste mărturii răzleţe, am văzut şi “ştampila” regretatului artist Vasile Blendea (câte nu am a vă povesti şi despre el), dar şi un text, pe care l-am scris, cândva, uitând de el definitiv:

*

* 

Un poem sălbatec tropotea prin frunze

schingiuit de greieri toropiţi de vânt,

pe cămaşa zilei izvorau luceferi,

desfăceau luceferi, mă chemau să cânt;

nu mai cunoscusem caii de pe-afară,

glezna lor subţire, liniştea lor gravă,

ci iubeam, iubire, şi muream, o oră

îmi turna în suflet dragostea otravă.

*

Un poem cu fluturi dărâmaţi din burguri

peste patul nostru ca o navă beată

presura şi tainic, calm prin încăpere

singura mea oră grea şi-adevărată

ghintuiam pe suflet, ţintuiam pe suflet

clipele acelea ce le simt că sunt

o poveste aspră, unica-mi poveste

şi mă fac poveste limpede şi cânt.

*

Chiar aşa: şi mă fac poveste limpede şi cânt.