Bastilia adolescențelor (III)

Doamna Rodica Alexandru

Profesorul de ştiinţe sociale Valerian Căldare, cu care m-am tot văzut până ce s-a mutat la Roman, prin anii ’90, însemna, pentru mine, pentru Dorin Curechianu şi pentru Roman Istrati, un adevărat sacerdot, de ale cărui iniţieri încă mă bucur şi acum. Pe atunci, dezlegam cuvinte încrucişate şi rezolvam probleme de şah, iar „Mişu”, cum îi ziceam, la cererea lui, strâmba din nas:

– Onanism spiritual, gagiule, într-o lumea plină de muze vii, reale!..

Târziu, prin anii 2000, când am întrat împreună într-o cârciumioară de la piaţa mică, domnul profesor bând o singură votcă glazurată cu zahăr şi cu o felie de lămâie, l-am întrebat ce mai face şi mi-a răspuns că îşi pierde timpul cu cuvinte încrucişate şi cu probleme de şah.

– Bine, dar acesta-i onanism spiritual, domnule profesor!, i-am zis contrariat.

– Doar la vârsta voastră de atunci, nu şi la vârsta mea de acum.

Când intra în clasa brusc bine dispusă, Valerian Căldare arunca, parcă dezgustat, catalogul pe catedră, apoi, proţăpindu-se în faţa noastră, întreba băşcălios:

– Gagiilor, vreţi să vorbim despre ceva astăzi sau aveţi de pregătit vreo lucrare de control la o altă disciplină?

N-am fi pierdut, pentru nimic în lume, o oră de taifas iniţiatic cu Valerian „Mişu” Căldare, aşa că unul dintre noi lansa o butadă, de cele mai multe ori nepotrivită, iar domnul profesor, luând-o în serios, de parcă butada aceea ar fi deschis înţelegerea unei importante probleme existenţiale, ne înşfăca delicat atenţia, ca să ne plimbe imaginaţia de la un capăt în celălalt al timpului. Într-o oră, un coleg excesiv de religios, l-a întrebat cum îşi explică domnul profesor pogorârea Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria. Nu avea legătură nici cu lecţia, nici cu discuţia, dar profesorul a zâmbit subţire, a ridica mâinile a neputinţă şi a răspuns dezarmat:

– Mă depăşeşte subiectul, pentru că eu nu predau decât filosofia, nu şi teologia, dar îmi amintesc, din vremea studenţiei mele, că li se mai întâmplă şi altora astfel de minuni. Iubeam, pe atunci, platonic, o fată frumoasă; abia dacă îndrăznisem să-i ating vârfurile degetelor, după câteva luni de plimbări romantice pe străzile oraşului studenţiei noastre, iar ea mi-a mărturisit, tocmai atunci, că s-a pogorât asupra ei Duhul Sfânt şi că e însărcinată. Şi cum eram doar un biet om, fără vocaţie de sfânt Iosif, mi-am văzut de drum, copleşit de dureroasa ruptură a încheierii primei mele poveşti de dragoste…

Astfel de pilde, la care apela uneori doar ca să se facă mai bine înţeles, făceau parte dintr-un eşafodaj pedagogic foarte bine pus la punct, menit să ne iniţieze în atracţia gândirii speculative. Aproape că nu exista elev de-al domniei sale, care să nu fi împrumutat de la Biblioteca Municipală, şi câte o carte de filozofie, printre cele îndeobşte de trebuinţă, doar pentru pregătirea unor lecţii, şi uitate la fel de rapid ca şi lecţiile respective. Eu şi Roman Istrati, care era în clasa de umană, ne-am aruncat în cascada „Fenomenologiei spiritului”, deşi opera lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel este o finalitate a finalităţilor şi nicidecum o treaptă iniţiatică. Şi ne-am împotmolit, dar ne-au scos la suprafaţă oarecum lecturile din Ralph Waldo Emerson şi din Lucian Blaga, ambii şi poeţi redutabili, nu doar filosofi. Iar dacă limbajul ştiinţific al eliberării minţilor de dogme stupide încă ne era străin, cel al dezlănţuirii de imaginaţie ne era cât se poate de familiar. Ne născusem în el şi în el urma să supravieţuim şi să murim. Intuiam, doar intuiam încă de pe atunci, că există o naţiune a poeţilor în fără timp şi în fără loc, şi că amândoi începuserăm demersurile pentru cât mai grabnică repatriere.

Valerian Căldare deschidea ferestrele tainei cu atâta nonşalanţă, încât mai toţi ucenicii lui am început să zărim şi să desluşim. Mai nimeni nu ştia ce cuprind banalele lecţii de filozofie ale manualului, pentru că iniţierile dascălului deja prindeau rădăcini în minţi şi suflete, vestind durabilităţi de trunchiuri şi de coroane pline de roade. Iar amiciţia aceea cu toţi elevii, uneori aparent uşuratică, contura şi clădea monumentul neuitării, pe care Valerian Căldare îl merită din plin.

Într-o oră, spre surprinderea noastră, profesorul a intrat în clasă neaşteptat de sobru şi ne-a cerut să scoatem câte două file, pentru că ne dă lucrare de control cu tema lecţiei din acea zi. Am început să scriu şi, în 20 de minute, am umplut două pagini şi jumătate, pe tema inefabilului în filozofie, deşi nici un filosof, nici măcar poetul suprem al filosofiei, Friedrich Nietzsche, nu a luat în discuţie un astfel de subiect, pentru a nu compromite statutul „ştiinţific” al celei mai importante speculaţii a gândirii umane. Ca şi colegii mei, care mai disputau pe şoptite titlul lecţiei, habar nu aveam care ar fi fost lecţia pentru acea zi, dar m-am dus triumfător şi am depus lucrarea pe catedră. Valerian Căldare veghea atent, să nu care cumva să scoată vreun licean cartea de sub bancă, dar, văzând că am rămas lângă catedră, m-a întrebat din ochi ce vreau. Am scos fluierul de la cingătoare şi l-am întrebat dacă nu vrea să-i cânt ceva. A zâmbit larg şi aprobator, apoi s-a aşezat pe scaun, făcându-mi semn să încep; mă poziţionasem între profesor şi clasă, aşa că în spatele meu se putea copia pe îndelete. Nu aveam talent pentru muzică, dar nu-i ţăran care să nu cânte din fluier, oricât de lipsit de aptitudini ar fi. Îmi ieşeau, oarecum, mai bine două melodii, „Muciurliţă de trifoi” şi „Bălăceanca”, dar ascultătorul trebuia să aibă vocaţie de martir, ca să mă asculte fluierând timp de 30 de minute. Când a sunat de pauză, m-am oprit, iar domnul profesor, ridicându-se de la catedră, mi-a mulţumit:

– E ceva… Nu-mi dau seama ce, dar e…

Şi s-a îndreptat spre uşă. Din clasă, un cor de voci:

– Dom’ profesor, lucrările!… Lucrările de control, dom’ profesor!…

Valerian Căldare s-a oprit în cadrul uşii, la fel de zâmbitor ca întotdeauna:

– Care lucrări de control?! Am vrut doar să vă fac să fişaţi, măcar o dată în viaţă, o lecţie de filozofie; nu contează care, dar s-o fişaţi.

Minunata doamnă Rodica Alexandru, între foştii liceeni ai Domniei Sale

Şi a plecat. Era atâta dragoste, respect şi încredere în viitorime în atitudinea unor profesori ca Ioan Nemeş, Valerian Căldare şi Rodica Alexandru, încât, pentru a mă închina memoriei lor, am acceptat, pentru o foarte singură oară, să revin în „Bastilia”, ca să vorbesc despre minunata, deşi neaşteptata, expoziţie de pictură a Doamnei Rodica Alexandru, mai ales că Doamna Alexandru nu lipsise de la nici o manifestare culturală, dintre cele pe care le-am organizat eu de-a lungul timpului. Odată, când organizasem lansarea unei cărţi şi sărbătorirea Poetului Roman Istrati, în holul mare al Casei Culturii din Suceava, aducându-i, pentru coloratură, pe redutabilii muzicieni suceveni Mihaela Popescu şi Cornel Angelescu, am băgat de seamă că întreaga manifestare se durase pe umerii foştilor ucenici, de la „Ştefan cel Mare”, ai Doamnei Rodica Alexandru şi i-am dat cuvântul. Roman Istrati tocmai supravieţuise cancerului înşelător, care, peste vreo câţiva avea să îl răpună, iar Doamna Alexandru era atât de fericită pentru noi, cei în care îşi vedea probate intuiţiile de odinioară, încât a vorbit copleşită, ca în prezenţa unor adevărate personalităţi, deşi toţi nu eram altceva decât copiii de odinioară ai Domniei Sale. Bine ar fi dacă, măcar pe viitor, ar învăţa arendaşii de destine de la catedre să-şi respecte memoria, privindu-şi ucenicii ca pe nişte adevăraţi copii ai lor. Ştiu că e utopic ce spun, dar încerc şi eu.

Era, pe când cu întâmplare filosofică, spre sfârşitul clasei a XII-a, iar prin februarie, când venise prietenul Stelică Ursu, din Plopeni, într-o scurtă permisie, am fugit de la ora de fizică, deşi profesorul Ioan Nemeş anunţase o lucrare de control, ca să-i mijlocesc lui Stelică o nevinovată întâlnire de dragoste, cu o verişoară de-a mea, în casa noastră din Mereni. Rău s-a mai supărat pe mine domnul profesor, atât de rău, încât nici explicaţii nu a vrut să accepte, ci m-a luat, de-a dreptul, la altoit. La prima oră, mi-a spus o problemă „mintală”, urmând să calculez, tot în minte, şi să-i dau răspunsul:

– Dacă barba lui Nabucodonosor avea 14 biţi şi 3 ohmi, iar respiraţia lui 2 tone şi 44 grade Celsius, una dintre nevestele lui fiind gruzină, cu o amplitudine de 5 amperi, cu ce viteză  circulă acceleratul New York – Suceava în ziua de Sânziene?

Pricepând giumbuşlucul, dar fără să înţeleg că-l rănisem adânc pe domnul profesor, am răspuns, tot la plesneală:

– Cu 140,257 maxborni pe einstein…

Domnul profesor s-a prefăcut că socoteşte, în cap, plescăind din limbă, apoi a decis:

– Greşit: cu 140,258 maxborni pe einstein… Aşa că ia să-ţi trecem un 1 în catalog.

În următoarele ore de fizică, pentru rezolvări la fel de eronate, au urmat câte un 2, 3 şi 4. Ştiam că am făcut teza de 4, aşa că aveam nevoie de doi de 10, ca să-mi iasă media anuală. Am început să învăţ cu încrâncenare, dar, chiar şi atunci când nici un coleg din clasă nu ştia un răspuns, domnul Nemeş ignora mâna mea ridicată. Am copt-o, rămân corigent la două obiecte, la clasica lungo-matematică şi la fizică, taman la finalul ultimului an de liceu. Ce puteam să fac?

La ora de diriginţie, doamna Rodica Şeşurschi ne-a anunţat, fericită, că nu există nici o corigenţă în clasa noastră.

– Bine, dar eu…

– Ce-i cu tine?

– Eu nu sunt corigent la fizică şi la matematică?

Doamna dirigintă a deschis catalogul, a verificat şi mi-a spus că mi-au fost încheiate mediile anuale cu 5, şi la fizică, şi la matematică.

– Dar ce note am la fizică?

– 4 în teză, 1, 2, 3, 4, 11… Unsprezece?

A închis catalogul şi a zbughit-o spre cancelarie, ca să-i arate „boacăna” doamnei Rodica Alexandru. Întrebat ce-i de făcut, domnul Nemeş a răspuns:

– Descurcaţi-vă voi, că eu îs bătrân, zurliu şi viceversa, şi s-ar putea să gafez din nou. Oricum, media anuală nu poate fi modificată, că-i scrisă cu tuş, dar notele pot fi aranjate, astfel încât să se potrivească: faceţi din 1 şi din 11 câte un 10 şi o să se potrivească…

De-a lungul îndelungatei sale vieţi, domnul profesor emerit Ioan Nemeş a mizat pe prietenia celui mai bun dintre foştii săi ucenici, inginerul fizician Gheorghe David, patronul de la ASSIST, şi pe nevinovăţia mea ireparabilă. Dacă ne întâlneam, seara, prin oraş, cumpăram o sticlă pe vin, pe care o beam boem ca boschetarii, din pungă, pe drumul spre casa lui din actuala Cale a Cernăuţilor. În casă, în camera din dreapta, avea o piramidă din ţevi de cupru, sub care aşezase un fotoliu. În bucătărie, care se afla după camera din stânga, avea un portret vechi, un tablou viu colorat, cu un chip de om.

– E unchiul meu; l-am păstrat pentru că la el obişnuia să poposească Iorga…

După Revoluţie, pe când disputam un subiect, în piaţa centrală a Sucevei, cu mai mulţi colegi din presă, numai ce l-am văzut proţăpindu-se înaintea mea:

– Mai trăieşti?

– Asta-i bună! Tocmai dumneavoastră, care aveţi vârsta lui Matusalem, îmi puneţi o astfel de întrebare?

– Da, dar pe nimeni nu vrea nimeni să mă ucidă; pe când pe tine…

Ne-am văzut adesea, eu servindu-i şi drept şofer şi ghid pe la autorităţi, pe când dorea ca măcar a doua colecţie de fluturi să o lase moştenire Sucevei. Nu s-a întâmplat să ne întâlnim, vreodată în trei, deşi prietenia care mă leagă de Gheorghe David înseamnă, de fapt, relaţia cu îngerul meu păzitor.

– Da, asta înseamnă şi pentru mine, mi-a zis, cândva, profesorul Ioan Nemeş, sacerdotul de la catedră veşnic tânăr, pentru că a fost contemporan, prin prietenie, cu toate generaţiile de iniţiaţi ai domniei sale.

Nu mă interesa fizica, ci doar dascălul, care devenise, după moartea tatii, modelul meu de viaţă. Învăţam fizică, fără să vreau, ascultând atent, ca nu cumva să pierd vreo vorbă de spirit, lecţiile predate de Ioan Nemeş. Exista, probabil, un fluid între inimile noastre, un fluid care nu s-a irosit nici până astăzi.

Rodica Alexandru, la sărbătorirea lui Roman Istrati

Doamna Iulia Leo Miza, aristocrat înnăscut, dar care mi-a încurajat libertăţile imaginative, nu mi s-a apropiat niciodată de suflet, dar mi-o amintesc aidoma unei adevărate zeităţi. Prin 1996, proprietarul jumătăţii de casă care slujise drept sediu al cuibului legionar al lui Ioan Frumosu tot într-o insultă şi ameninţare o ţinea pe Doamna profesor, sperând să o determine să plece oriunde şi să-i rămână lui în întregime casa necuvenită. Nu mai ştiu de unde am aflat despre revoltătoarea poveste şi am scris cu atâta revoltă despre sacrilegiul comis de acel anonim al soartei, încât individul s-a potolit brusc şi i-a cerut iertare. După ceva timp, fiind chemat la telefonul redacţiei „NordPress”, pe care o conduceam, am auzit o voce, pe care nu puteam să o mai uit vreodată:

– Domnul… Jean de la Mouche?…

– Sărut mâna, Doamnă profesor!

A rămas plăcut surprinsă de recunoaştere, care nu putea veni decât din recunoştinţă, dar nu a adus vorba despre ce devenisem între timp sau despre cum am fost în vremurile în care i-am fost elev. S-a mulţumit să se bucure doar de această sclipire de nevăzută revedere, prilej cu care o scăpasem de sub supliciul prostiei agresive a unei mediocrităţi oarecare. Era politician liberal, iar un politician adevărat nu se aventurează în discuţii prea lungi cu un ziarist de temut, cum eram eu perceput pe atunci, deşi nu eram decât un om căruia nu-i mai păsa de nimic.

Dintre colegi, în vremurile în care nu însemnam absolut nimic pentru alţii, îmi amintesc doar de Dorin Ciubotaru. Într-o zi, în faţa blocului de garsoniere din Zamca, în care mă mutasem la puţină vreme după angajarea la Teatrul Naţional din Iaşi, pentru a fi de folos secţiei de teatru din Suceava, în faţa mea s-a oprit un vlăjgan bine proporţionat, cu barbă şi cioc:

– Mă mai recunoşti, Jeane?

L-am studiat atent, dar nu semăna cu nimeni de odinioară. Avea alură de atlet grec şi o voce puternică şi egală, de universitar.

– Măi Jeane, de o viaţă întreagă eu îţi datorez nişte bani. Mi i-ai dat, când am mers la examene, la facultate…

Nu-mi aminteam. Nu au fost puţine, de-a lungul vieţii mele, faptele mărinimoase, dar niciodată nu am cerut recunoştinţă pentru ele. Mărinimia şi bătăliile pentru dreptatea altora înseamnă segmente din relaţia mea cu Dumnezeu, nu cu oamenii. Oamenii nu-mi datorează niciodată nimic, chiar şi atunci când au nimerit într-un loc potrivit, în care aura divină le-a surâs lor, nu neapărat şi mie.

– Jeane, sunt Dorin Ciubotaru…

L-am prins de braţe, l-am întors, l-am cercetat din toate unghiurile şi tot nu-mi credeam ochilor. Aveam să vorbim despre reîntâlnire şi în desele noastre taifasuri, în casa de pe strada Mărăşeşti, unde, împreună cu cumnatul său, deschisese un magazin. Doar despre datoria în bani nu am vrut să discut vreodată, deşi îmi amintisem că-l ajutasem cândva, dar Dorin Ciubotaru, plecat în ceruri pe neaşteptate, nu şi-a lăsat datoria neplătită. Încercam să salvez fundaţia lui Roman Istrati, printr-o colectă publică, iar executorul testamentar al lui Romică, Marius Bruja, a venit să mă anunţe că o doamnă a dăruit o sumă la fel de mare ca omul de afaceri Gheorghe David. Doamna, o frumuseţe de femeie, intuind că despre domnia sa vorbim, s-a apropiat, a întins mâna şi mi s-a prezentat:

– Viorica, soţia lui Dorin Ciubotaru…

A fost ca şi cum l-aş fi reîntâlnit pe fostul meu strălucit coleg de clasă şi parcă l-am şi auzit şoptindu-mi, plecându-se uşor spre stânga, ca întotdeauna:

– Dă-o-ncolo, măi Jeane, cum să rămân tocmai eu dator?

Bastilia adolescențelor (II)

Cu Traian Huluţă, colegul meu de bancă, la ieşirea din Bastilia “Ştefan cel Mare” din Suceava

Clasa de la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava în care nimerisem, prin voia sorţii şi a întâmplării, însemna o familie superbă, care-mi luminează sufletul, ori de câte ori îmi amintesc întâmplările care fac farmecul de neegalat al adolescenţelor. Liderul incontestabil era Dorin Ciubotaru, pe atunci fragil şi copilăros şi nu bărbatul vânjos, pe care şi-l amintesc cu toţii. Avea o soră ca un crin, Irina, şi ea plecată mult prea devreme de pe această lume, cu care mă înţelegeam la fel de bine ca şi cu Dorin. Existau, în clasă, mulţi adolescenţi cu personalitate, iar cu unii dintre aceştia am rămas prieteni pe viaţă. Doar de parveniţii, pe care aveam să-i întâlnesc mai târziu, consumându-şi suficienţa prin diverse funcţii, nu vreau să-mi amintesc, chiar dacă, în anii de liceu, păreau să-mi fie destul de apropiaţi. Prefer să-mi amintesc de regretatul Dorin Curechianu, de Dan Constantinescu, de Vladimir Novogreblevschi din Iţcani, de Vladimir „Ducu” Ţânţar din Ratuş, de Silviu Stănescu, de Florin Duduţă, de Radu Craioveanu, de Codru Florişteanu, de regretaţii Nicolae Paziuc şi Liviu Mamciuc – handbalist de mare clasă, de judocanii Nelu Parascineţ şi Costică Stoleru, băiat frumos şi intens curtat de fete, cu care consuma relaţii grăbite şi neimplicate. La Judo am fost şi eu, pentru o singură dată, când am învăţat, cu profesorul Mihai Airinei, căderile şi un singur procedeu de luptă, „De-Ashi-Barai”, care „se execută atunci când adversarul înaintează şi mai ales când împinge; în momentul când el păşeşte şi este pe cale să treacă greutatea pe piciorul drept, dar nu atinge solul, se seceră, cu piciorul stâng, piciorul drept al adversarului; secerarea se execută, din lateral, de la stânga, spre dreapta”.

Profesorul Airinei mă luase pe mine, cel mai neîndemânatec dintre neîndemânateci, ca să ilustreze procedeul; pe neaşteptate, m-a smucit în faţă, dar eu, în loc să urmez smuciturii şi să duc piciorul drept în faţă, l-am basculat în spate şi, când am simţit că-mi pierd echilibrul, l-am dus disperat în faţă, doborându-l pe deja năucitul profesor, care, de jos, a scrâşnit:

– Ştiai procedeul…

Nu-l ştiam, dar îmi lipsea îndemânarea, apoi, pentru că Mihai Airinei nu m-a crezut, m-a pus să sar ca mingea şi, când săream, mă dobora, din lateral, de la stânga, spre dreapta, cu piciorul. Am căzut pe spate, lovind salteaua cu palmele de vreo două sute de ori, iar a doua zi eram terminat şi fără vlagă, când redutabilul profesor de matematici Nicolae Lungu m-a scos la tablă şi m-a pus să rezolv o problemă mai mult decât dificilă, dar pe care o intuisem din prima şi am început să scriu rezolvările, dar m-a oprit:

– Stai puţin…

Apoi, spre clasă:

– Îl vedeţi pe acest individ: învaţă judo, ca să-i bată pe profesori; dar lăsaţi, că-l lecuiesc eu de judo, ba o să vorbesc şi cu primarul Dan, din Salcea, să-l altoiască pe taică-su cu o amendă, ha, ha, ha!…

Scuipa, cuvintele, împroşcând în jur cu salivă, de parcă ar fi scuipat pe memoria tatălui meu, care, în 17 noiembrie 1970, împlinea un an de când plecase în amăgitoarea eternitate. Am văzut negru în faţa ochilor şi am izbit creta de catedră cu atâta tărie a revoltei, încât se făcu praf şi pulbere, apoi i-am zis calm profesorului:

– Credeţi că, dacă tata trăia, vă mai băteaţi joc de mine ca de-un copil al nimănui?

Şi am plecat în bancă, fără să-mi mai pese de consecinţe. Am pus fruntea pe bancă, fără să plâng, şi l-am văzut pe tata, în primăvara anului 1968, adunând oamenii satului, al căror comandant era, şi ducându-i la aeroportul Salcea, ca să-l apere, în cazul unei invazii ruseşti, precum cea din Cehoslovacia. A doua zi, împreună cu Aurel Cuciuc, prietenul meu cu trei ani mai mare, săpam, printre rădăcinile salcâmilor, o cazemată, pe care am acoperit-o cu brazde, puse într-o ladă-capac, croită din lătunoaie. Plănuiam, împreună cu Aurel, să ne împotrivim ruşilor, dar din fericire, ruşii nu au mai venit, iar tata, întors acasă, a descoperit, din întâmplare, buncărul nostru, în care era să cadă, şi m-a luat la întrebări. Când i-am povestit totul, cu sinceritate, tata m-a strâns în braţe şi mi-a şoptit: „Ai grijă, încearcă să trăieşti, nu să mori pentru ţară!”.

Neplăcerile cu omul Nicolae Lungu, nu şi cu profesorul, care era excelent, au pornit de la o greşită înţelegere a unei întâmplări. Luasem, la un extemporal la franceză, cea mai mare notă din clasă, un 9, iar doamna profesoară Rodica Belţa, care-mi cunoştea pronunţia destul de moldovenească a cuvintelor franţuzeşti, mi-a cerut explicaţii, deşi era limpede că nu aş fi avut de la cine copia. I-am răspuns că am învăţat franceza cu o profesoară de rusă, care şi dumneaei avea probleme cu pronunţia, dar m-a învăţat bine şi temeinic limba. Era vina mea că profesorii buni, precum Rodica Belţa, nu vin la ţară, preferând oraşul?

Profund, dar închipuit jignită, doamna Rodica Belţa s-a dus în cancelarie şi a explodat în prezenţa tuturor profesorilor:

– Câtă obrăznicie la elevii din ziua de azi: Gâză mă trimite profesoară la ţară!

Nicolae Lungu, care era de faţă, a început să-mi poarte, din clipa aceea, o ură lungă şi umilitoare, care a durat până la terminarea liceului, când, dacă profesorul Ioan Nemeş nu mi-ar fi luat apărarea, Lungu m-ar fi lăsat iarăşi corigent. Odată, când am făcut cea mai bună teză din clasă, pe probleme compuse de Nicolae Lungu, văzând că autorul notei maxime sunt eu, profesorul a tăiat nota cu o linie roşie, a mâzgălit dedesubt COPIAT şi mi-a dat un 1, lăsându-mă, pentru prima dată, corigent la matematică. Din fericire, de corigenţe se ocupa un cărturar interbelic de prim rang, profesorul Haim Rimer, care, conştient fiind de faptul că la Liceul „Ştefan cel Mare” nu există elev care să nu ştie bine matematica – datorită excelenţilor săi colegi, desigur, folosea din plin săptămânile de pregătire pentru schiţarea unor direcţii ale cunoaşterii culturii universale.

La prima oră de pregătire, Domnul Rimer a venit cu un vraf de cărţi, pe care le-a pus pe catedră, apoi a început:

– Copii, astăzi o să vorbim despre cel mai frumos poem al omenirii, „Corbul”, de Edgar Allan Poe, pe care îl am în toate traducerile în limba română, dar şi într-o traducere mot à mot, pe care am făcut-o eu. Vă rog să ascultaţi cu atenţie, pentru că, la sfârşit, vreau să ne pronunţăm asupra celei mai adevărate traduceri.

Era cărunt, cu părul încă inelat, micuţ la stat, dar cu o inimă şi cu o inteligenţă care copleşea spaţiul şi timpul. Îl ascultam cum respira minunatul poem, în traduceri izbutite, făcute trudnic de Alexandru Philippide, de Dan Bota, de Emil Gulian, de Ştefan Augustin Doinaş şi de Haim Rimer – traducerea cât mai fidelă ca text, cu foarte puţine adaptări. În final, a întrebat scurt: „Ei?”. De regulă, corigenţii la matematică sunt tineri cu potenţial creator, dar, la „Ştefan cel Mare”, rămâneau corigenţi la matematică doar elevii lui Nicolae Lungu, copii de muncitori şi de ţărani. Cu ceilalţi şi, mai ales cu odraslele de mărimi ale zilei, devenea slugarnic, deşi unii, precum Viorel Moraru sau Silviu Stănescu, îi retezau limbuţia dezgustătoare mai mult decât brutal: „Hai, fă paşi şi linge altundeva!”.

Colegii mei de corigenţă, nici unul din clasele în care predau profesorii Meletie Frăţeanu sau Ott Mircea, nu erau preocupaţi de civilizaţii, ci de fizică, matematică şi chimie, aşa că, deşi le plăcuse „Corbul”, în toate variantele, n-au îndrăznit să se aventureze în discuţii părelnice, dar eu am optat pentru traducerea lui Ştefan Augustin Doinaş, care respecta cel mai puţin rigorile textului englez.

– Corect, dar de ce?, a întrebat domnul profesor, provocându-mă, practic, la prima mea dezbatere despre poezie.

Împreună, cărturarul de formaţie interbelică temeinică şi mult prea tânărul alcătuitor de versuri, am vorbit şi identificat inefabilul, mai presus de cuvinte şi de reguli gramaticale, care constituie esenţa poeziei. Doar inefabilul, reclădit într-o limbă, aşa cum a făcut George Lesnea cu inefabilul esenian, contează şi tocmai de aceea traducerea lui Ştefan Augustin Doinaş este la fel de valoroasă ca şi poemul original, publicat în limba engleză.

Şi, pentru că veni vorba de tânărul alcătuit de versuri, care eram pe atunci, trebuie să vă povestesc o întâmplare. Tata se îmbolnăvise de ciroză, în vara anului 1969, şi cum visam să-i fac o surpriză, ca să nu-l îngrijoreze prea mult soarta mea de viitor copil al nimănui, am trimis câte un set de poezii, pe care le semnasem cu prenumele lui Kipling, Rudyard, la „Luceafărul” din Bucureşti şi la „Zori noi” din Suceava, aşteptând cu emoţii teribile să văd cine îmi va răspunde. Dacă o făcea, de la „Luceafărul”, Fănuş Neagu, era pierdut, trebuia să las orice speranţă, dar mi-a răspuns Cezar Baltag, cu care aveam să devin prieten, mai târziu, pe când lucra la „Viaţa Românească”, şi a făcut-o cu un articol întreg, care prelua, în titlu, un vers de-al meu, „Cu tâmplele pe coate”, creionându-mi, practic, drumul pe care trebuia să-l urmez în viitor. De la „Zori noi”, îmi răspunsese scriitorul George Sidorovici, care îmi cerea să trec pe la redacţie, în vederea unui apropiat debut. Părinţii mei nu ştiau că scriu poezie, aşa că, dacă aş fi publicat măcar un poem, semnându-l cu numele meu, i-aş fi putut însenina sufletul tatii. Am mers la redacţia suceveană şi am intrat în biroul lui George Sidorovici, care lucra ceva, iar când a ridicat întrebător ochii, de sub ochelarii cu lentile groase cât fundul borcanului, i-am spus cine sunt. Minunatul prozator, ale cărui scrieri aveam să le readuc la viaţă mai târziu, cu regretul că moştenitorii lui i-au distrus manuscrisele, folosindu-le, la Frasin, ca hârtie igienică, m-a întrebat câţi ani am, iar când a aflat că 14, mi-a retezat-o scurt:

– Mergi acasă, să mai creşti, şi vii, din nou, la mine, peste 4-5 ani. Nu mai devreme.

Dacă aş fi avut peste 19 ani, mă publica. Din păcate, nu l-am mai reîntâlnit pe George Sidorovici, pentru că plecase şi el, pe calea tatii, căruia nu i-am putut da de veste, cu probe, că am un viitor în lumea scrisului. Nici domnului profesor Haim Rimer nu i-am spus că scriu poezie, deşi sunt convins că bine aş fi făcut dacă i-aş fi spus, pentru că mi-ar fi arătat potecile şi nu ar mai fi trebuit să pierd nişte ani, căutându-le singur.

După Revoluţia din 1989, când deja devenisem un ziarist şi un poet destul de cunoscut, l-am întâlnit pe profesorul Nicolae Lungu în biroul lui Georgel Tănase, şeful de la „Gloria”. Mă ştia bine, îmi urmărise parcursul şi mi-a cerut scuze pentru neinspiraţia de care a dat dovadă, în anii de liceu, în care am fost la cheremul său. Nu am putut să-l iert, pentru că prea des scuipase, în fond, pe mormântul tatii. Scăpasem din Bastilia adolescenţelor cu bine doar datorită protecţiei domnului profesor Ioan Nemeş, care la oprit pe indiscutabil marele profesor de matematică Nicolae Lungu, pe scări, şi i-a zis, privindu-l cu ochii dintr-odată oţeliţi:

– Nae, dacă nu-l laşi să plece în libertate, în viaţa asta nu te mai cunosc.

La teza de bacalaureat, pe care am terminat-o primul din clasă, am luat 9,50, iar în oral, din partea domnului profesor Ott, un 8. Şi-atunci, de ce atâta umilire, în cei patru ani, pe care nu puteam admite să-i mai retrăiesc cândva?

Într-a douăsprezecea, Vladimir Novogreblevschi, care lucrase o superbă insignă, în intarsă, pentru diriginta noastră, Rodica Şeşurschi, m-a rugat să-i scriu o strofă, pentru reversul insignei. În liceu, pentru că jucam mult fotbal, eram strigat, după difuzarea filmului „Laleaua Neagră”, cu numele şefului poliţiei din film, Jean de la Mouche, deci Ioan Gâză pe franţuzeşte, iar Novogreblevschi a pus semnătura franţuzească la cele 4 versuleţe, pe care le scrisesem pentru Doamna Dirigintă Şeşurschi: „Vor trece mânjii beţi de ploi / spre pânza altui fus orar, / va plânge timpul pentru noi, / vor fi copii, dar tot mai rar”. Văzând strofa, Doamna director Alexandru le-a memorat, fără să le mai uite vreodată, după cum mi-a dovedit-o, apoi s-a interesat cine-i poetul acela, Jean de la Mouche, pentru că profesorii nu ştiau despre noua mea poreclă:

– Un poet francez, câştigătorul din acest al Premiului „Goncourt”, a spus o profă de franceză, ca să se dea cultă, de parcă tocmai ar fi aflat că Jean de la Mouche a fost premiat pentru „cea mai bună și imaginativă operă în proză a anului”.

Când, după şedinţa festivă din aula liceului, la care Doamna Rodica Alexandru a citat din proaspătul laureat al Premiului „Goncourt”, colegii de an l-au prezentat, în cancelarie, pe adevăratul Jean de la Mouche, a fost un haz atât de bine cimentat, încât în curând a devenit legendă locală. Chiar şi astăzi, toţi continuă să-mi zică Jean, dar nu de la Mouche, pentru că, între timp, am izbutit să devin Drăguşanul.

Bastilia adolescențelor (I)

La “vânătoare”, cu verişoara Tatiana Ivan

Când am dat examen de admitere la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, în vara anului 1970, încă nu-mi revenisem după definitiva plecare, în 17 noiembrie 1969, a tatii; secvențe decupate îmi fremătau prin fața sufletului, dar nici eu, ca şi el, nu aveam darul plânsului eliberator. Îl tot vedeam, aducând pe bicicletă, primul televizor din sat, în fața căruia se aduna puhoi de lume, încât, dacă nu ajungem la timp, cu Mihai și Marceluca, verii-frați, nici măcar pe șura vecinului nu mai prindeam loc; îl reîntâlneam călare, mai ales în vis, și când în întrebam, uimit, dacă nu a murit, iar el îmi răspundea, zâmbind, că nimeni nu moare niciodată și că există, iarăși, de la capăt, la capăt, într-un nedeslușit paralele, la care nu avem acces pentru că ne lipsesc puterea și îndrăzneala de a-l căuta; îl purtam, în suflet și îl retrăiam, în mare secret, ca pe poezie și doar în noaptea zilei în care aveam să iau Marele Premiu „Nicolae Labiș”, am ridicat ochii spre cer, spre un foc îndepărtat, în jurul căruia și el se prinsese în horă cu străbunii, și i-am arătat diploma, pe care o primisem din mâinile lui D. R. Popescu:

– Vezi, tată, vezi?

Și stelele mi-au răspuns. Pentru prima dată în viață, mi-au răspuns, cu glasul tatii, sonor și plin de potolită mândrie. Apoi am rupt diploma bucățele și am aruncat-o ofrandă în vânt. În deceniile de mai târziu aveam să câștig toate concursurile naționale de poezie, dar nu am păstrat decât diplomele care puteau fi transformate în coperte pentru cărțile deteriorate pe care le cumpăram de la anticariat. Nu aveam nevoie de diplome, ci de căutare, în neostenita mea străduință de a mă afla prin tata.

Tata

În liceu am intrat ultimul, iar în toamnă, la începerea cursurilor, toți colegii erau interesați doar de liderii generației noastre, Codruța Buzdugan și regretatul Dorin Ciubotaru, dar și mai mult de „norocosul” Ioan Gâză din Mereni, adică eu, care avusesem norocul de a prinde, ultimul, lista admișilor. Mă deranja atenția neașteptată, mai ales atunci când în clasa noastră, singura din istoria liceului, nu și a gimnaziului, doar de băieți, progeniturile întregii aristocrații politice și administrative a Sucevei căutau spre noi, cei patru țărănuși din comuna Salcea, singurii rurali din întreaga clasă, cu o curiozitate superioară, râzând în cor la fiecare zeflemea răutăcioasă a unuia sau a altuia. După vreo săptămână, când nu am mai putut îndura, fără să ne sfătuim, am trecut la represalii, care au pornit de la un cap al lui Miki Cocieru, aplicat în fața unuia dintre gâlcevitori, care, în cădere, a rupt banca din care tocmai se ridicase. S-a produs o încăierare, din care noi, cei patru țărani, așezați instinctual spate în spate, am ieșit învingători. Timp de câteva zile, am sancționat toate glumele de prost gust, apoi am fost și noi integrați în colectivitate și ne-am simțit profund atașați de băieții aceia din familii bune, unul mai inteligent și mai bine crescut decât celălalt, având, până la contactul cu noi, lacune doar în privința bietei țărănimi românești.

Primele mele note au fost doi de 10, la română și la fizică, și un 9 la istorie, iar menționarea o fac nu ca să mă laud, ci datorită contextelor vesele în care au fost dobândite acele note, din partea unor dascăli uriași, înainte de a se produce „dezastrul” unui 5 la limba latină.

Doamna Iulia Leo Miza, un aristocrat al simțirii înnăscut în trupul unei femei frumoase și dominatoare, avea metoda proprie de a-și cunoaște clasa, printr-o lucrare de control cu analiza gramaticală a unei fraze; cine termina primul rezolvarea corectă a problemei primea nota 10. Mă pricepeam, pentru că trăiam de mic limba străbunilor mei, dar nu am îndrăznit să anunț, pentru că eram în prima săptămână, cea a zeflemelelor târgoveților. Doamna profesor, care pășea neauzit prin clasă, mi-a văzut lucrarea peste umăr și a exclamat plăcut surprinsă:

– Bravo, băiețaș: ai un 10! Cum te cheamă?

În anii care au urmat, numai 10 și 2 (când făceam câte o trăsnaie) am luat la limba română, chiar și atunci când nu apucasem să citesc tema. De pildă, știind Doamna Leo Miza că, toamna, am de strâns recolta de pe o normă la CAP, mă întrebă, într-un an, dacă am apucat să citesc „Floare albastră” și cum nu apucasem, îmi spuse ultima strofă a poemului, întrebându-mă:

– De ce a scris Eminescu „Totuși, este trist în lume” și nu „Totul este trist în lume”?

– Pentru că nu pornise de la o preconcepție, ci de la o experiență de viață.

Altădată, când, tot despre poezia lui Eminescu spusesem nu mai știu ce, în totală contradicție cu opinia lui George Călinescu, pe care, de altfel, nu l-am citit și nu-l voi citi în viața asta, a izbucnit sarcastic:

– Bravo, tocmai l-ai contrazis pe Călinescu!

– Doamna profesor, eu tot de la dumneavoastră am învățat că o operă presupune un număr neprecizat de intenționalități și o infinitate de interpretări, de finalități. Dacă doar finalitatea George Călinescu devine literă de lege, înseamnă că Eminescu nu a scris poezii, ci criptograme, pe care doar George Călinescu a izbutit să le descifreze, caz în care este de neînțeles de ce ne mai predați opera lui Eminescu drept literatură…

Profesoara a căzut pe gânduri, chipul i s-a relaxat, apoi a rezumat:

– Bravo, băiețaș: ai un 10!

Nu mai întreba cum mă cheamă, pentru că până și eu simțeam că îi plac raționamentele mele, deși nu știa că scriu, la rândul meu, poezie. Iar când avea să afle, le spunea elevilor din generațiile următoare că eu aș fi fost singurul dumisale elev cu limba română în sânge.

Domnul profesor Ioan Nemeș era leit, și nu doar la chip, Albert Einstein. Avea, printre altele, aceeași tinerețe fără de bătrânețe, pe care o manifesta ca pe-o camaraderie de generație, fiind, clipă de clipă, fratele nostru mai mare, predispus la giumbușlucuri de tipul fugii, de 1 aprilie, când clasele făceau farsa schimbării sălilor, iar domnia, sa împreună cu noi, am plecat cu totul din şcoală, la terenul de fotbal al Liceului Nr. 2, unde am jucat fotbal, sub arbitrajul domnului Ioan Nemeș, care lua doar decizii care să provoace râsul, fără să-i pese de corectitudinea lor. Știam despre domnia sa de la văru-meu, Mihai, și am mers la „Ștefan cel Mare” doar ca să pot să-l am model de viață, după ce rămăsesem pustiit prin moartea tatii. La prima oră, nu m-a ascultat, dar un coleg, care tocmai reprodusese o teoremă, cu reciprocă – desigur, domnul profesor l-a iscodit poznaș:

– Adică cum reciproca?

Colegul, care pregătise bine lecția, a enunțat și reciproca, spre nemulțumirea domnului Nemeș, care a clătinat dezaprobator din cap, apoi a anunțat:

– Cine știe cum adică reciproca primește de la mine un 10!

Băieții se năpusteau cu răspunsuri, reformulând reciproca teoremei, dar fără succes; eu, care ascultasem atent întrebarea și aveam un simț acut al limbii, m-am ridicat, și am zis, spre amuzamentul delirant al târgoveților, în aceeași săptămână a zeflemisirii țăranilor:

– Adică viceversa…

– Bravo: 10! Nu-i nevoie să-mi spui cum te cheamă, pentru că semeni bine cu văru-tău Mihai.

Din clipa aceea și până la moartea domnului profesor am rămas prieteni apropiați. Nu-i spusesem că scriu poezie, dar într-o zi, după o ședință de partid furtunoasă la cancelarie, a venit glonț la banca mea și, întinzând mâna, mi-a cerut poruncitor caietului. Aveam noroc: pentru prima şi singura dată, îmi și făcusem tema la fizică:

– Ce-i porcăria asta?!, mi-a zvârlit profesorul caietul peste umărul său.

– Tema la fizică…

– Nu ăsta, mă, caietul tău cu poezii! Dă-mi-l, până nu fac infarct.

I-am întins un carnețel, în care copiasem sau scrisesem direct câteva poeme. A citit câteva, până la catedră, apoi s-a așezat și, ținând calm lecția, căuta cu privirile, uneori prin carnețelul meu, pe care mi l-a adus abia când a sunat de pauză:

– Ai talent. Nu cât Labiș, dar ai talent. Lui Labiș i-am dat un 13, ție ți-am trecut un 11 în catalog.

– Dar e voie, domnule profesor?

– Nu, dar nu-i spun dirigintei Rodica Șeșurschi decât după ce îți închei media.

Într-o oră de geografie, am izbutit să-mi văd notele la fizică: un 10 și un… 11.

Doamna director și profesor de istorie Rodica Alexandru avea, pe față, o adevărată afecțiune pentru copiii de țărani, știind cât de munciți sunt aceștia în lumea împietrită în preistorie a satului românesc, Blaga referindu-se, prin celebrul „Veșnicia s-a născut la sat”, la această împietrire în faptul stilistic inițial și nu la sensurile declamative conferite de necitiții la cheremul cărora s-a aflat și adolescența mea. Prima lecție predată fusese despre cultura babiloniană și primul ascultat am fost eu, mult prea ocupat, în săptămâna aceea, cu tăiatul porumbului, ale cărui frunze îmi umpluseră brațele, gâtul și fața cu tăieturi usturătoare. Fusesem luat ca din oală, dar, ca să nu i-au un 2, am început să turui, pornind de la opera lui Geo Bogza, tot ce-mi trecea prin cap. Clasa se întorsese uimită, iar de la catedră, Doamna Rodica Alexandru mă privea fascinată, dar eu, cu privirile în jos, nu vedeam nimic, știind că trebuie să turui până ce voi fi oprit, ca să iau măcar un 4, care se mai putea repara. Când a sunat de pauză, m-am oprit izbăvit, fără să pot pricepe că am vorbit, neîntrerupt, vreme de 50 de minute. În jurul meu, o tăcere densă, pe care nici măcar sunetul clopoțelului nu a prefăcut-o în cioburi.

– Ei, vedeţi, copii! Aşa se pregăteşte o lecţie de istorie!…

Mă simţeam atât ciudat şi aproape umilit, încât am mărturisit cu disperare:

– Da’ de unde, nici măcar scrierea nu-mi mai amintesc dacă se numeşte cuneiformă sau cuieniformă; m-a rupt porumbul CAP-ului, doamnă director, şi nu mi-a lăsat răgaz şi pentru lecţii…

Mărturisirea i-a blocat peniţa stiloului pe pagina catalogului şi, după o scurtă ezitare, doamna Rodica Alexandru a scris un 9 ferm, pe care eu l-am considerat, inclusiv acum, nemeritat. Şi faţă de domnia sa am rămas, dacă nu prieten pe viaţă, acelaşi stângaci, dar onest şi evlavios închinător.

Şi a venit acel neaşteptat 5 la latină din partea unui om complexat de puţinătatea trupului său şi, tocmai de aceea, tiranic şi nedrept, care trosnea pe deasupra capetelor noastre cu harapnicul limbii latine. Parcă se prăbuşise peste creştetul meu cerul apocalipsei şi, oricât m-am străduit să ascund, tot au presimţit băieţii mai mari din sat nenorocirea, pe calea întoarcerii acasă cu autobuzul. Au încercat să mă descoase, apoi acelaşi Costică Sârghe, ştiutorul de poezii nemuritoare, deja student, a izbucnit în hohote:

– Ai luat prima ta notă proastă! La ce?

– La latină, un 5…

– Iar văru-meu Mihai:

– Ooo, bravo: înseamnă că ai ştiut conjugarea verbelor neregulate; dacă nu o ştiai, luai 4. Aşa-i Ursu, ţine în 4 şi 5 pe mai toată lumea…

Vitoria şi Zamfir Bolohan

Acel 5 la latină a însemnat o răscruce, o rupere brutală şi de lumea împlinită, spre care vroiam să răzbat, sub influenţa fratelui bunicii, colonelul-procuror Zamfir Bolohan. „Nenea” Zamfir petrecea, în Mereni, câte o săptămână, în fiecare vară, iar conducerea regională de partid îl aştepta la gara din Burdujeni, punându-i la dispoziţie fie cea mai bună caleaşcă a primăriei, fie autoturismului primului secretar, pe care a acceptat-o o singură dată:

– Eu vreau să merg ca Iorga, mă, în 1904 şi să retrăiesc clipele lui de atunci; aşa că lăsaţi-mi caleaşca…

Când ajungea la bunica Firuţa, în capătul de sus al satului Mereni, dădeau buzna să-l întâmpine, cu buchete uriaşe de flori în braţe, toţi nepoţii neamului Bolohan şi Bursuc, inclusiv cei ai celuilalt frate al bunicii, Alexandru Bolohan, iar nenea Zamfir le dădea fiecăruia câte o bancnotă şi îi săruta pe frunte. Avea o soţie nespus de frumoasă, ingineră textilistă, tanti Vitoria, care se bucura de flori şi de statutul de prinţesă din poveşti, cu care merenarii o cinsteau dintotdeauna. Noi nu aveam flori şi, din pricina asta, eu nu aveam cum îl întâmpina pe unchiul legendar al familiei noastre şi, ca să-mi macin tristeţea şi neputinţa, am mers pe râpa Ştaragului şi m-am prăbuşit în fâneţe, cu ochii spre cer, aşteptând să mi se cureţe sufletului. O boare de vânt tocmai prinsese să legene florile sălbatice, înfrumuseţând cerul albastru al amiezii. M-am ridicat şi am desprins din lujer o floare, rănindu-mi palma, pentru că lujerii florilor de câmp sunt tari şi rezistenţi, iar eu nu aveam la mine nici măcar briceagul „peşte” din dotarea firească a fiecărui plopanar. Am găsit, totuşi, o cremene zimţată, cu care am reuşit să retez, de la rădăcină, ce-i drept că destul de anevoios, un braţ de flori de câmp, pe care le-am legat într-o împletitură de mohor proaspăt, apoi am plecat spre casa bunicii Firuţa, unde am ajuns odată cu seara, pe când nu mai rămăsese nici un verişor, care să nu fi bâiguit vreo poezioară naivă, iar Stela, sora cea mai mică a mamei, încă mai trecea dintr-un cântec în altul, cu o dezinvoltură incredibilă. Avea o voce de aur Stela, dar se născuse unde nu trebuia să se nască, veşnic alungată după treburi şi cânta numai la lucrul câmpului, ca să-şi mai uşureze tortura silnicei munci a vieţii de copil de ţăran. Nenea Zamfir o asculta fascinat, aşa că a dat cu ochii de buchetul meu cu flori de câmp destul de târziu, dar s-a luminat la faţă şi mi-a întins cea mai mare bancnotă a vremii, pe care eu am refuzat să o iau.

– Cum să-i dai atâţia bani, Zamfire, când nu ţi-a adus decât nişte buruieni!, s-a contrariat bunica Firuţa, cea care, în fond, era un adevărat schingiuitor pentru mezina ei, Stela.

– Pentru că băiatul acesta a muncit, şi-a zdrelit palmele şi a mers până în râpa Şfaragului, ca să-mi aducă mie aceste flori de nepreţuit; tu nu vezi, Firuţo, cum şi-a zdrelit palmele şi câte zgârieturi are pe braţe, pe picioare, pe gât şi pe faţă?

Apoi, întorcându-se spre mine:

– De ce nu vrei să primeşti banii, nepoate?

– Pentru că nu le-am cules pentru bani. Am vrut să vă bucur; le-am văzut, din iarbă, înfrumuseţând cerul şi am ştiut că, dacă vi le aduc, o să vă bucuraţi. Iar bucuria nu trebuie plătită, ci trăită. Respirată, că de aceea e bucurie.

Din clipa aceea, am devenit nepotul de nepreţuit al şefului Procuraturii Militare din România; l-am vizitat, la Bucureşti, în câteva rânduri, stând la el câte o săptămână, şi ne-am tot povestit unul altuia. Iar când am ales cea mai banală existenţă posibilă, nenea Zamfir m-a vizitat şi la unitatea militară din Băneasa, spunându-le ofiţerilor care s-au strâns să-l întâmpine:

– Măi băieţi, am cam îmbătrânit, dar mare bucurie mi-aţi face dacă mi-aţi trimite, în fiecare duminică, nepotul, să-mi mai descarc sufletul şi eu.

Se pensionase, dar fusese imediat angajat în Ministerul de Externe ca expert, ceea ce şi era, în fond. Petreceam duminicile împreună, vizitând Bucureştii, iar la amiază mergeam la Mitropolie, să o luăm pe tanti Vitoria. Nimeream, spre sfârşitul slujbei, atunci când soborul binecuvânta pe ierarhii bisericeşti şi pe conducătorii statului; cum ne zărea, tanti Vitoria ţâşnea din fotoliul de la balcon şi ne scotea repede afară, ca să nu observe cineva cele două sticle de coniac albanez, care se lăfăiau în plasa din plastic împletit a unchiului Zamfir. Erau menite întâlnirii, spre seară, cu bunul lui vecin şi prieten, generalul Tatu, om sfătos şi înţelept, căruia îi plăceam, mai ales că avea două fete cam de vârsta mea, cam urâţele şi cu nasurile prea lungi. Amândoi îmi recomandau cu căldură Facultatea de Drept, dar eu am avut, mereu şi mereu, alte visuri, care, în cele din urmă, aveau să se împlinească.

Dispreţul şi suficienţa cu care un om mărunt şi complexat m-a „altoit” cu un 5 la latină mă revoltase într-atât, încât am stat pe gânduri, vreme de ani, încercând să înţeleg cum ar trebui să-mi trăiesc propria-mi viaţă, ca s-o pot tezauriza în suflet clipă cu clipă, fără să mai tropotească pe ea cei care ar avea-o la cheremul lor. La răscruci, poate că am ales şi căi înşelătoare, dar nu conta, erau căile pe care eu le-am ales şi îmi puteam duce crucea fără să ostenesc.

Cei mai buni prieteni ai mei din liceu, ţăranii Traian Huluţă şi Mihai Cocieru din Văratic, nu ştiau că scriu poezie. Doar regretatul Dorin Curechianu, băiat de o inteligenţă sclipitoare, pe care îl admiram, şi Florin „Maghi” Pascal, viitor inventator român de marcă, dar care cocheta şi cu poezia, îmi văzuseră câteva poeme, atunci când am vrut să verific, totuşi, dacă am sau nu ceva de spus. Nu mult după aceea, am fost chemat la biroul Directorului Rodica Alexandru, iar un bărbat pleşuv, cu mâini moi şi umede s-a ridicase din fotoliul de piele, ca să mă întâmpine. Crezusem că făcusem, inconştient, vreo prostioară, dacă am fost chemat la direcţiune, dar, sub privirile mămoase ale Doamnei Director, bărbatul acela mi-a spus:

– Am venit să vă cunosc, pentru să sunteţi un poet înnăscut; şi eu scriu poezie, dar talentul dumneavoastră este copleşitor…

Când ne-am strâns mâinile, şi când şi-a spus numele: Marcel Mureşeanu, încă încercam să înţeleg cine m-a turnat: Dorin Curechianu sau Florin Pascal? M-am prăbuşit în celălalt fotoliu, în care m-am scufundat speriat, pentru că nu mai văzusem niciodată un fotoliu şi nu ştiam cât de abrupt te absoarbe. Nu-mi plăcea ce mi se întâmplă, şi nici postura de poet, pe cale de a fi recunoscut ca atare, nu mă ademenea. Îl auzisem pe Arghezi, într-un interviu tv, explicându-i unei reporteriţe suficiente, care-l întrebase despre legătura dintre macro şi microcosmos:

– Domniţă, când mi se arată un poem, pe care îl aştern în pagină şi numai eu îl ştiu, este ca şi cum aş muşca din macrocosmos; când poemul acela vede lumina tiparului şi poţi muşca din el şi dumneata, poemul meu nu mai există, este deja microcosmos.

Îmi plăcuse replica acidă a lui Tudor Arghezi, pentru că şi eu eram de părere că poezia înseamnă o taină, încărcată şi de sfinţenie, dar şi de răni vulgare, omeneşti. Încă optam pentru sfinţenia tainei, decis să o apăr de atingeri lumeşti. I-am explicat, cum m-am priceput, toate astea poetului Marcel Mureşeanu, primul poet pe care l-am cunoscut în această viaţă, iar pe chipul Doamnei Rodica Alexandru am zărit, în treacăt, fascinaţia cu care îmi sorbea cuvintele, atunci când, din pricina porumbului ceapeului, nu am avut timp să învăţ lecţia predată. Oare poezia nu-i tot aşa, o expunere a unei lecţii care nu-ţi va fi predată vreodată?

copilul care am fost cândva (V)

Clasa domnişoarei diriginte Lucia Boroş

Mai târziu, în noapte, era rândul femeilor să țipe de ți se rupea inima, pentru că li se întorcea bărbații, de la cârciumă sau din vecini, iar un țăran care-și merită respectul nu pune capul pe pernă înainte de a-i aplica o chelfăneală zdravănă nevestei, iar femeile păreau să se simtă, totuși, bine cu acest brutal masaj de noapte. Chiar îmi și mărturisise una dintre ele, când se făcuse o pauză, la treieriș, iar eu, împreună cu dumneaei, îndepărtam paiele de la „gura raiului”, adică de la coșul de eliminare a paielor, unde era un colb atât de des, încât ți se înfundau repede nările, că o dor cumplit toate şalele:

– Dar ce-ați pățit?

– Nimic. Dar nu m-o mai bătut nebunul meu de vreo săptămână și mă dor toate ciolanele…

În casa noastră nu s-a întâmplat niciodată așa-ceva, pentru că tata era de părere că e o decădere să lovești o femeie, și tocmai de aceea tresăream de uimire, de fiecare dată, după zece seara, când auzeam, parcă repetat ecou, când într-un loc, când în altul, același strigăt de disperare:

– Vai, vai, mă omoară, oameni buni!

Iar sâmbătă noaptea, când ne adunam pe uliță toți copiii satului pentru năzdrăvane jocuri, toate puse în scenă de năstrușnicul Vasile Călian, bătrânii care ne priveau, exclamau extaziați:

– Ia ascultați: ăsta-i Pintilii, strașnic bărbat!

Sau:

– Cam molcuț: se vede treaba că Milian s-o cam veștejit…

Pe măsură ce creșteam, ne obișnuiam și cu țipetele copiilor bătuți pe nedrept, și cu urletele isterice ale femeilor care-și căutau osânda cu lumânarea. Iar eu eram, acum, băiat mare, care mergea vreo doi kilometri și mai bine până la școala din Plopeni, școală frumoasă, durată de Cuza Vodă, și în care monotonia zilelor era spulberată de diversitatea profesorilor, unii tineri, alții cărunți, unii aidoma unor adevărați inițiatori, alții simpli funcționari, cărora li se dăduse pe mâini turma de plozi ai satului. Aveam și trei dascăli plopanari, pe Costică Neagu, feciorul popii de odinioară, pe Gheorghe Budeanu, fost pilot, demobilizat drept profesor de agricultură, și pe Ionel Robilă, neam cu noi și viitor universitar ieşean, mult mai exigent cu copiii rubedeniilor, decât cu ceilalți.

În tabăra din Bucşoaia

Costică Neagu, și el fost pilot, dar de vânătoare, ca și legendarul scriitor Eusebiu Camilar, din Udești, cu care rămăsese prieten apropiat, era un adevărat sacerdot, chiar dacă era doar învățător, pentru că nu era an în care să nu fie folosit pentru predarea diverselor discipline, cu catedre încă neocupate de profesori profesioniști, dar nu obligatoriu și inițiatori.

– Măi copiii, să știți de la bătrânul vostru dascăl, care-i trecut prin multe, că totul se reduce, în știință și în viață, la regula de trei simple. Știința nu-i o povară, ci o ușurare a vieții omului, iar când veți înțelege rostul ei pe deplin, nimic nu o să vi se mai pară dificil de priceput. Veți găsi răspunsuri la întrebări și, mai ales, veți desluși întrebările care fac rostul ființelor omenești…

Îl ascultam fascinat, împreună cu Ionică Rusu de pe Vale, colegul meu de bancă și, la rândul lui, viitor strălucit dascăl, iar când aveam îndoieli, le mărturiseam ca unui părinte și primeam lămuririle necesare, parcă învăluite în dragoste și în regăsire, ceea ce, în fond, înseamnă o renaștere și o retrăire a iniţiatorului și prin generațiile viitorimii.

Cu Ionică Rusu eram coleg și în echipa de fotbal a școlii, iar prima deplasare a campionatului școlar am făcut-o la Salcea. Am mers pe jos, vreo patru kilometri și ne-am dezechipat în grabă, pentru că gazdele și arbitrii deja ne așteptau. Încălzirea am făcut-o jucând, iar pentru că era o zi friguroasă de noiembrie, alergam, alergam, schimbând mereu posturile între noi, dar revenind, la timp, pe posturile pe care ni le alesesem singuri. De trei ori, am izbutit să ajung în careul sălcenilor, ca să întâmpin tot atâtea centrări ale colegului meu de bancă, pe care mă prefăceam că le evit, cu un pas unde era nevoie, astfel ca mingea să-mi treacă peste umăr și să o lovesc, apoi, cu călcâiul drept. Un fel de foarfecă inversă, pe care o exersasem îndelung cu scândurele standolei, pe care însemnasem un cerc cu circumferințe de țintă distanțate și cu centrul roșu, străduindu-mă să nimeresc cât mai des centrul. La Salcea, centrul imaginar coincidea cu încheietura barelor din dreapta, iar portarul, Ilie Standolaru, care avea să se însoare cu verișoara mea, Rodica Murguleț, vedea mingea dispărând și, la fluierul arbitrului, întorcea capul și o găsea în propria-i plasă, dar fără să poată pricepe cum a ajuns acolo. Peste ani, când mi-a devenit văr prin alianță, m-a pus să-i arăt cum am făcut și a fost nevoie să-mi trimită multe, multe centrări, pe care le trimiteam în poartă cu călcâiul, pentru ca să înțeleagă de ce primise, cândva, trei goluri, fără să vadă vreunul.

La întoarcerea la școală, am intrat pe la bufet, iar tata ne-a pus pe toţi coechipierii să bem câte o căniță de vin fiert cu scorțișoară, ca să nu răcim. Şi ca să sărbătorim simbiolic victoria. Aveam mâinile și încheieturile vinete, iar când i le-am arătat, în clasă, colegului meu de bancă, șoptindu-i că mă dor, el nu a mai avut când să mi le arate pe ale lui, pentru că în ceafa mea a răsunat o usturătoare plesnitură de palmă. Închipuindu-mi că a făcut o glumă proastă regretata Lenuța Hartup, care ședea în banca din spatele meu, am țâşnit în picioare și, întorcându-mă în aceeași clipă, am dat cu ochii de diriginta Lucia Boroș, care înmărmurise cu palma la gură, apoi a ţâşnit pe uşă, lăsându-ne singuri întreaga oră. Era profesoară de rusă și, cum toți elevii din Plopeni optaseră deciși pentru limba franceză, ne preda franceza, învăţând-o odată cu noi şi înroșindu-se teribil când trebuia să pronunțe, în franțuzește, „pui” sau „curte”, iar noi izbucneam, de fiecare dată, în râsete nestăvilite. Mai târziu, făcând şi facultatea de limbă română, Lucia Boroş a ajuns unul dintre cei mai reputaţi profesori din oraşul Suceava. Îşi iubea ucenicii cu patimă şi era o femeie frumoasă, fină şi delicată, care se dedicase în întregime şcolii. Peste vreo zece ani, când am primit Marele Premiu „Nicolae Labiş” pentru poezie, Lucia Boroş era acolo, mândră de mine, discretă şi emoţionată ca o adevărată mamă, ţinând în braţe un buchet uriaş de flori, pe care mi l-a întins, după aceea, ca pe-o ofrandă. Ne-am reîntâlnit, mai târziu, la lansarea primei cărţi de poezie a doamnei profesor Maria Elena Cuşnir, pe care o prezentam, şi ne-am reamintit, de faţă cu întreg publicul şi spre deliciul lui şi al nostru, de anii în care Lucia Boroş mi-a fost dirigintă, profesoară şi sacerdot autentic şi plin de sensibilitate.

Şi au mai fost mulţi profesori buni în Plopeni, de pildă Gheorghe Cojocaru şi Pavel Irimiciuc, care mi-au pregătit şi şlefuit mintea pentru echilibrată imaginaţie. Iar la sfârşitul clasei a opta, Pavel Irimiciuc avea să mă cheme, ca să-mi împrumute, pentru perioada vacanţei de vară, trei cărţi de istorie a Românie, semnate de Constantin şi Hadrian Daicoviciu, De Constantin C. Giurescu şi de Andrei Oţetea.

– Bine, dom’ profesor, dar nu e una şi aceeaşi istorie?, am întrebat vag contrariat, ba poate şi speriat de imensitatea celor două volume ale lui Constantin şi Hadrian Daicoviciu.

– Nu. Iar dacă ai să pricepi de ce nu, înseamnă că nu mi-am pus de pomană speranţele în tine.

Am luat cărţile, le-am citit cu pasiune din scoarţă în scoarţă şi, pe la începutul lui septembrie, am fost să i le duc.

– Ei?

Şi a început să mă întrebe, deşi năvalnic ţâşneau din mine încântările de după lecturi, iar domnul profesor Irimiciuc a râs încântat, lovindu-mă uşor, cu degetul bont, în frunte:

– Tu ai să mă-ntreci, băiete, tu ai să fii mai bun şi decât mine!…

Nu i-am răspuns, ca să nu-l rănesc, deşi nici prin gând nu-mi trecea să mă fac profesor de istorie şi de orice altceva. Altele şi lăuntrice erau gândurile mele şi se cimentaseră odată cu citirea integrală a operei lui Maxim Gorki, pe care, de altfel, mi-l alesesem drept model de viaţă. Nu-mi doream nimic altceva, decât să cunosc societatea vremii mele în profunzime, în adâncimile de regulă ignorate ale mulţimii, în care întrezăream, fără să mă înşel vreodată, profunzimi ale adevărului şi ale trăirii demne de toată admiraţia. De prin clasa a şasea, începusem să scriu poezie, dar temeinic şi în mare secret, după păţania anterioară cu vară-mea Marceluca. Nici măcar poetului Vasile Puiu, din Pătrăuţi, care a predat limba română la clasa noastră, într-a opta, nu i-am spus nimic, deşi încuraja atât de credibil dorinţa copiilor de a scrie, încât mai toate fetele şi, mai ales, Lenuţa Hartup, îşi citeau încercările în faţa clasei, spre încântarea domnului profesor şi, desigur, a noastră, a colegilor lor.

Nuntă în Mereni

Odată cu generaţia mea a dispărut obişnuinţa încăierărilor plopanarilor cu merenarii, cel mai bătăuş dintre plopanari, Viorel Popa, venind la mine să mă salute şi să ne dea bineţe tuturor. Era de părere că obiceiul acela primitiv trebuie să dispară pentru totdeauna, dar, ca să nu fie prea adâncă prăpastia între trecut şi viitor, a sugerat o luptă simbolică între el şi cel mai puternic elev din Mereni, care se numea tot Popa, dar Traian. De regulă, oamenii cu adevărat puternici nu caută pricini de gâlceavă, iar Traian şi Viorel şi-au strâns mâinile cu afecţiune, înainte de a se încleşta într-o luptă care nu a durat mult, ci doar până ce combatanţii s-au lămurit că sunt la fel de tari şi iar şi-au strâns mâna, în semn de reciprocă preţuire. După aceea, am fost toţi pentru unul şi unul pentru toţi, până ce ne-a dat în pârg tinereţea şi tocmai de aceea a fost culeasă în grabă şi pusă la păstrare sub papucii nevestelor fiecăruia în parte.

Descoperisem biblioteca şcolii din Plopeni, pe care o ţinea domnişoara profesor Lucia Boroş, şi nu m-a deranjat cu nimic, ba chiar dimpotrivă, că majoritatea volumelor erau semnate de autori ruşi şi sovietici. Iar când diriginta Lucia Boroş mi-a împrumutat, pentru o singură noapte, cele mai frumoase poezii de Esenin şi Maiakovski, ambele cărţi fiind de mărimea unei cutii de chibrituri, n-am mai avut somn, ci mi-am durat o stare de veghe din care mă înfrupt chiar şi acum, Esenin şi Maiakovski rămânând poeţii mei preferaţi pentru toate vieţile condamnării la viaţă, aici sau în oricare alt univers. Pentru că ador lumina, dar nu m-aş putea înveşnici decât în scânteie, oricâte ispăşiri ar urma pentru această nepotolită stare de revoltă cosmică.

Cu Leunuţă Sârghe

Mă însingurasem, dar fără a lăsa vreodată să mi se bănuiască ţipătul. Viaţa mea secretă, care doar după o revoluţie putea fi pusă în valoare, o ţineam doar pentru mine, fără să uit reperele vocaţiei, de care îmi vorbise Nichita Stănescu, cu ocazia celor două întâlniri de la Bucureşti, din 1979, prilejuite sau mijlocite de Vasile Blendea, fotograful Televiziunii Române şi un prieten cum puţini am mai avut de-a lungul vieţii. Spunea Poetul:

– Talentul există cu adevărat doar atunci când nu poţi lăsa să treacă o zi, fără să fi scris ceva. Când nu mai simţi prea des nevoia popasului repetat la nesfârşit în faţa imensităţii colii de hârtie, înseamnă că ori te-ai stins, ori că nu ai avut niciodată talent, ci doar ademeniri lirice.

Între copilărie, adolescenţă şi restul vieţii mele a existat, nu doar drept carte de identitate, ci ca viaţă reală, trăită clocotitor, carnetul de poezie şi de însemnări, în care foloseam şi un alfabet propriu, ca să nu-l poată descifra nimeni dintre cei care ar fi putut da el peste el întâmplător. Cu gândul la acel carnet, pe care îl epuizam şi înlocuiam lunar, mă întreb dacă are sau nu rost să-i menţionez pe toţi cei care mi-au ieşit în cale pe o uliţă, pe o cărare sau pe un coridor de şcoală, trecând siguri de ei şi suficienţi, adesea, fără să mă observe, spre împlinirile posace ale parvenirii. Nu au durat în mine nimic, ci au avut doar cuminţenia de a nu-mi ciurui umbra cu pietre. Atât. Iar umbra, pe care o trag de o viaţă la edec, nu are nimic de mărturisit, pentru că nu trăieşte, ci doar însoţeşte şi adesea schimonoseşte conturările în lumină.

Mama

copilul care am fost cândva (IV)

Din vremea când tata era cârciumarul satului

Relația mea cu cărțile începuse nefericit și continua dezastruos, pentru că și în următorii ani, la serbările școlare, aveam să primesc broșurile unei jalnice literaturi nevandabile, pe care Centrul de librării Suceava, ca să-și epuizeze stocurile, le transfera Inspectoratului școlar raional. Nici nu le mai duceam acasă, aruncându-le pe drum, de unde le recuperau bătrânele, ca să le folosească pentru acoperirea oalelor cu lapte acru. Abia la sfârșitul clasei a patra am primit o carte adevărată, „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”, de Selma Lagerlof, pe care am dus-o acasă, dar fără să am curiozitatea și tipul de a o citi, pentru că vacanța însemna pentru noi mersul cu vaca și cu vițeii la păscut și nicidecum o vacanță.

Pe gârlă veneau, cu vitele lor, doi băieți mai mari, Mircea Gâză, de pe Dobroaia, poreclit Gârboavă, și Costică Șfertuc, de la șosea, primul viitor tractorist, celălalt viitor șofer, dar amândoi băieți inteligenți, care dădeau iama prin rafturile bibliotecii școlii din Plopeni, devorând cărțile. Ce citeau noaptea, la lumina lanternei, sub plapumă, ne recitau dimineața, cu aptitudini native de actori, iar după aceea continuau să citească pentru noi, cu voce tare, pagină după pagină. „Copii eroi”, „Însemnările unui partizan”, „Pe Donul liniștit”, „Operațiunea KV”, „Război și pace”, „Anna Karenina”, „Povestiri de pe Don” sau „Moș Teacă” ne stârneau imaginația, care vizualiza totul cu o neasemuită încântare. Deci asta e literatura; păcat că dascălii noștri ne țin departe de ea.

Într-o duminică, am mers, împreună cu vărul Mihai, la Costică Sârghe, băiatul mai mare al vecinilor mămuțicăi, Emilian și Catinca. Era, aidoma tuturor celor din neamul lui, un băiat vesel și prietenos, pururi optimist și ursit unei viitoare strălucite cariere didactice, dar care nu rata nici un prilej de a recita poezii de Eminescu, Minulescu și Topârceanu. Nu cred să fi rămas poem din cărțile celor trei poeți, pe care să nu le fi memorat Costică, iar când recita, o făcea cu atâta suflet și cu atâta mândrie, de parcă ne-ar fi dezvăluit ceva ce numai lui îi aparține. Am mers, după aceea, acasă și, pe pagina finală a unui caiet de clasa a doua, pe care urma să o termin în curând, am scris prima mea poezioară, o pastișă penibilă după ceea ce auzisem și trăisem în casa cea mare a familiei Sârghe. Era primăvară, iar omătul încă se mai zvârcolea sub sulițele soarelui ca o vietate rănită, iar eu scriam, topit de dor: „Codrule cu frunze rare, / când se va topi zăpada de pe-a ta cărare, / când în tine vor veni păsărele multe, / ca să poată copiii sta să ți le asculte”. Urmau și alte versuri, la fel de jalnice, dar pe care le-am uitat. Am rupt foaia din caiet și am grăbit spre casa verișorilor mei celor mai apropiați, Mihai și Marceluca, iar când s-a ivit prilejul, i-am citit Marcelucăi, care îmi era și colegă de clasă, ceea ce am scris. I-a plăcut, dar nu a vrut să creadă că eu sunt autorul stângaciul poem, iar ca să-mi dovedească faptul că nu sunt în stare să scriu o poezie, a găsit o soluție neașteptată:

– Dacă ai scris-o tu, înseamnă că poți scrie și despre altceva; poftim (îmi întinse un caiet), scrie o poezie despre… despre câine! Da, despre câine.

Încă-l aveam pe Muzu, dulăul de stână care mă învățase să merg; îl iubeam nespus, dar nu-mi inspira nici un vers. Rămăsesem neputincios în fața verișoarei pe care o consideram soră și, rușinat de nepricepere, am plecat capul, plecând dezarmat. Pe drum, am aruncat poemul printre biletele împăturite ale habotnicilor religioși. Exista obiceiul, pe atunci, să se arunce pe cale bilete frumos împăturite, iar dacă ridicai unul și-l citeai, nu mai aveai scăpare, pentru că ți se cerea să copii de 50 de ori conținutul și să-l răspândești, iar dacă nu o vei face, te va paște soarta unor nefericiți de prin toate țările Europei și ale Americii, care au fost pedepsiți de Dumnezeu cu înspăimântătoare ispășiri. Nașul Leonache râdea de credulitatea noastră și ne îndemna să nu ținem seama de astfel de șiretlicuri bigote, dar noi, copiii, fascinați de autocrația de netăgăduit a Celui de Sus, copiam textul imbecil, cu o evlavie naivă, și le împrăștiam, de-a lungul drumului, drept capcane și pentru alți creduli,

– Băiete, Dumnezeu nu pedepsește niciodată!, îmi spunea nașul Leonache. Dumnezeu e dragoste necuprinsă și veșnică…

Dar cum să nu dai crezare scrisului și să riști năpăstuiri și cazne veșnice? E drept că nu am mai ridicat niciodată alte bilete-capcană, dar pe primul l-am copiat evlavios, sacrificând două caiete cu linii, ca nu cumva să-l supăr pe Dumnezeu, dar fără succes, pentru că, dacă nu am mai ridicat bilete, ca să nu fiu pus la treabă, Dumnezeu m-a suspectat, pe bună dreptate, de înșelăciune și, cum mersesem în huci, ca să-mi plâng în tihnă nefericirea că nu-s poet, mi-a pus viața în cumpăna. Abia urcasem într-o răchită, ca să caut cuiburi de vrabie, când creanga de răchită, de care mă țineam s-a rup și am căzut pe mâna stângă, cu capul la un centimetru de o cioată ascuțită, care m-ar fi ucis, fără îndoială, dar se vede treaba că Dumnezeu, pedepsindu-mă pentru şiretlic, nu era chiar atât de supărat pe mine, încât să mă și omoare. O durere cumplită în umărul și în brațul stâng îmi smulgea lacrimi de durere la fiecare pas, deși mergeam tiptil și lin, susținându-mi brațul stâng cu mâna dreaptă. Ajuns cu chin și vai acasă, m-am întins în pat și am adormit somn cu coșmaruri, în care Dumnezeu nu contenea să mă mustre. Îl știam pe Dumnezeu, îl identificasem când aveam doar vreo trei anișori. Mi-l descrisese tata ca fiind un om înalt, frumos și cu părul alb, așa că, imediat ce am intrat în magazinul lui bădia Petrache, din imensa casă a tatălui lui, moș Nicolae, l-am văzut pe Dumnezeu stând la tejghea, cu o cinzeacă de rachiu în față, și am exclamat plin de bucurie:

– Tată, uite-l pe Dumnezelea!

Și „Dumnezelea” i-a rămas porecla lui Vasile Flocan, om cuminte, chibzuit și bun, falnic şi frumos, care lucra în combinat, până la sfârșitul vremilor lui.

O străfulgerare de durere în braț m-a smuls din coșmarurile somnului. Când am deschis ochii, l-am văzut pe tata, îngrijorat și mângâindu-mă părintește pe umăr. Intuise că mi s-a întâmplat ceva rău, dacă dorm în timpul zilei și, cum nu am avut de ales, i-am povestit totul, iar el a țâșnit și s-a dus, în fugă, spre sediul gospodăriei colective, unde, din fericire, Leonache Manciu, șoferul de pe camionul „Praga”, încă mai trebăluia ceva. „Praga”, camion verde, captură de război, avea o banchetă militară din tablă, cumplită pentru mine în drumul spre dispensarul din Salcea, unde, ca de obicei, l-am găsit pe felcerul Gheorghe Scripcă, felcer, dar și cel mai priceput medic generalist pe care l-a avut vreodată comuna. Mi-a mișcat puțin mâna stângă și, înțelegând că mi-am fracturat brațul, ne-a trimis la spitalul din Suceava. Acolo, un medic tânăr, m-ia înfășurat bustul gol în ghips, cu mâna stângă la o șchioapă de gură. Și am rămas al nimănui, în pavilionul mare al spitalului vechi (cel nou avea să se construiască mult mai târziu), cale de o veșnicie. Priveam pe fereastră și mă topeam de dor și de singurătate, iar când am văzut „Praga” lui Leonache intrând în curtea spitalului, m-am simțit izbăvit, deși urma să port armura aceea de ghips timp de 45 de zile. Mă chinuia o monedă de 25 de bani, pe care o scăpasem sub ghips, pe braț, și pe care medicul, după tăierea ghipsului, avea să mi-o scoată din carne, care deja o adoptase, provocându-și usturimi, dar nu a fost chiar rău, pentru că puteam merge cu vitele pe gârlă, iar când mi s-a dat ghipsul jos, tocmai începeau să se facă primele silozuri cu tocături de furaje, pe care tata le călca cu un cal superb, Evuleț cel Gras, și el fost cal arab de curse, care slujise la trăsura tovarășului Evuleț din Suceava, apoi, după ce s-au adus mașini pentru liderii regionali de partid, fusese abandonat în grajdurile gospodăriei colective „Viață nouă”, unde se îngrășase de atâta lenevie. Ceilalți cai ai gospodăriei fuseseră uciși, din ordinul partidului, iar carnea lor, fiartă între cartofi și tărâțe, era folosită pentru hrănirea porcilor. Am văzut moartea unui singur cal, o iapă albă, numită, după porecla fostului stăpân, „Țurlica”. Aurel Ciotu a scos-o din grajd, de parcă ar fi dus-o la pășune, iar când iapa a plecat botul, ca să muște un smoc de buruieni, Aurel a izbit-o violent, cu muchia toporului pe care îl purtase ascuns, în mijlocul frunții. Biata vietate s-a prăbușit în spasme, cu smocul de buruieni între dinți, iar peste sufletul meu s-a prăbușit definitiv, întunecat și dezgustător, întregul univers.

Când tata se oprise din marș, pentru că bietul cal obosise, în trap dificil cu povară în șea, l-am rugat să mă lase să călăresc puțin. M-a urcat în șea și a început să caute în jur un bărbat mai pirpiriu, dar nu a găsit pe nimeni. Tocmai sosise și bădia Petruță Climencu, președintele, și când tata i-a zis de problema călărețului, bădia Petruță a râs:

– Ce-ți trebuie un altul, când ai unul ideal? Îl pontăm pe băiat zi pe zi și rămâne el călărețul…

Îmi venea să chiui de bucurie: să călăresc, vreme de trei luni, ce noroc pe mine! Peste câteva zile, însă, când deja mă durea toți mușchii și toate oasele, m-am simțit înfrânt și, la amiază, când mama a venit cu mâncare, am descălecat și, urcând buza silozului, i-am zis tatei, aproape scâncind:

– Nu mai pot, mă doare totul…

– Nu-i nimic, găsim pe altcineva, dar azi poți duce treaba până la capăt?

– O să pot, dacă voi ține dinții încleștați…

– Bun, dar e păcat. Eu îmi închipuiam, deja, că suntem în casă doi bărbați…

După ce am coborât în șanț, tata a venit cu o frânghie, a măsurat-o, apoi, după ce a legat-o, a tăiat frânghia de prisos.

– Pune tălpile în buclele frânghiei și călărește mai mult în picioare, decât așezat!

Cu frânghia care ținea loc de scări mă simțeam mult mai bine, deși, când ședeam prea mult în picioare, mă dureau tălpile desculțe. A doua zi, când am încălțat sandalele, nu am mai avut nici o problemă: călăream când așezat, când ridicându-mă în frânghii, și mă simțeam atât de bine, încât tata zâmbea bucuros că nu s-a înșelat, că am rămas acasă doi bărbați. Seara, calul, care mă îndrăgise, pornea după mine spre casă și, în timpul nopții, îmi veghea, împreună cu Muzu, somnul din pătucul din ogradă. Împărțeam cu ei biscuiții, bomboanele și bucățile de rahat dintr-o pungă maronie de hârtie, pe care mi le aducea tata, în fiecare seară, apoi, până să adorm, priveam cerul înstelat, întrebându-mă necontenit cum ar fi dacă eu nu aș fi. Adormeam din ce în ce mai târziu, pentru că nu mă mai ostenea călăritul, iar când începeau ploile de meteoriți ai Perseidelor, în august, nu închideam ochii până în zori. Iar duminica, pentru că mă ardea dorul după o fetiță din clasa întâia, Mărioara Strugaru, singurul copil al cantonierului din Cier, plecam călare spre „Păşunea Cerului”, doar-doar m-o zări Mărioara călare, ceea ce și avea să se întâmple, după câteva duminici, în care tot străbătusem degeaba Cierul în trap mărunt. Eram atât de bucuros, încât m-am înălțat în șea, lăsând calul în pas de voie, iar el, tânjind după răcoare, a grăbit spre umbra părului pădureț din apropierea cantonului și, cum ochii mei se fixaseră cu adorație pe Mărioara, n-am mai băgat de seamă de nimic și, pe neașteptate, m-am trezit măturat din șea de o creangă rămuroasă a părului. Mărioara a râs cu lacrimi, când m-am dus de-a berbeleacul, iar eu, umilit și rușinat, am încălecat și m-am dus nălucă până în celălalt capăt al satului, pe Căprărie, unde m-am prăbușit în lucerna verde, cu fața în jos, ca să pot plânge în voie. Calul păștea fără grabă, iar tata, care nu știu ce drum avea pe acolo, călare pe Evuleț cel Slab, a venit în goană, a descălecat și, văzându-mi obrajii plânși, a izbucnit în râs:

– Și cine-i nefericita care ți-a pricinuit prima dragoste?

Nu i-am spus, era taina mea, dar, când am ajuns, amândoi călări, acasă, nu-mi mai păsa de Mărioara și nici spre alte fete nu-mi mai rătăcea gândul. Intuisem, fără să vreau, o epigramă a lui George Petrone, din viitorimea următoarelor decenii: „E timpul s-admitem ideea, / căci prea ni se-ntâmplă ades: / Bărbatul alege femeia… / aceea de care-i… ales”.

Până acum, când am început să scriu aceste pagini, n-am sesizat cruzimea vieţii rurale româneşti, din pricina vibraţiilor de nostalgie, care însoţesc amintirile vesele. De pildă, la doar trei ani, mergeam cu douăzeci de oi, primăvara, pe gârla huciului, care începea din locul pe care avea să se croiască drumul nou. Aveam buzunarele doldora de cuburi de zahăr, pe care le foloseam în loc de bomboane, şi pentru că mi-era tare dragă „Cumintea”, lidera turmei, care nu se depărta de ciobănaş, oricât de mic ar fi fost acesta, ţinând turma strânsă în jurul ei, i-am dat şi ei un cubuleţ de zahăr, apoi încă unul, pe care le-a crâmpoţit împrăştiind ţăndări în jur. Şi s-au strâns toate oile, au cules cu limbile fărâmele de zahăr, apoi, orientându-se după miros, au dat iama asupra buzunăraşelor mele, trântindu-mă în iarbă şi vânând cubuleţele de zahăr de peste tot.

– Tataaa! Tatăăă! Sari, că mă mănâncă oile!, am strigat din iarbă, iar tata a venit în fugă, ca să râdă apoi cu lacrimi de întâmplare.

Peste câţiva ani, deşi eram încă fraged, mama mă alerga ba după ţipari, la râmnic, ba după crapi la balta „Cierului”, iar în zilele de dezlegare la peşte, din nesfârşitele posturi, după peşti din apa înşelătoare a Sucevei. Ţiparii, un fel de şerpi de apă, rătăceau prin mlaştina din vecinătatea râmnicului şi, când îi prindeam de după cap, ca să nu mă muşte, ţipau disperaţi. La baltă, mergeam cu coşul de nuiele, pe care îl aşezam, cu gura în jos, lângă o tufă de păpuriş, apoi băteam zgomotos apa şi, când întorceam coşul, găseam în el cinci-şase crapi dolofani, pe care îi aruncam pe mal, repetând întreaga operaţiune de trei-patru ori, ca să ne ajungă peştele. La apa Sucevei era mai greu, pentru că stâncile se aflau aproape de malurile Lisaurei şi trebuia să traversez râul, care adesea îmi ajungea până la bărbie. Suceava, liniştită la suprafaţă, are curenţi repezi la fundul albiei, care te pot înşfăca pe neaşteptate. Nu ştiam să înot, dar făceam paşi rari, fără grabă, iar când ajungeam la stânci, pipăiam pe sub ele şi înşfăcam peştele ascuns, pe care îl aruncam pe malul Lisaurei, ca să am cum căuta un altul. Dura timp de două-trei ore pescuitul cu mâna, dar eram norocos şi simţeam zvâcnirea peştilor înainte de a-mi atinge degetele. O singură dată, în ciuda precauţilor mele, m-a înşfăcat apa, dar, din fericire, nu m-am panicat şi am înotat, pe sub apă, spre malul Lisaurei. Şi am scăpat.

Vara, când mergeam cu vitele pe gârle sau pe mirişti, se închegau furtuni neaşteptate, cu trăsnete şi cu fulgere, dar părinţii nu aveau nici o grijă. Noi, copiii, ne dezbrăcam şi ascundeam hainele în scorburi sau în căpiţe, ca să le protejăm, apoi dansam desculţi în ploaie, chiuind de bucurie când ploua cu soare, în stropi mari, provocând bulbuci în bălţile vremelnice.

Toamna, din ultimele zile de august, până în septembrie, păzeam împreună cu vărul Ionel Murguleţ, cârlanii de doi ani ai gospodăriei colective, meniţi exportului în ţările arabe. Mai toţi împungea şi atacau în cete, iar noi, fără să ne înveţe nimeni, ne trânteam în mirişte, cu câte un bot scurt la îndemână şi când berbecii, dintr-odată dezorientaţi, ezitau sau încercau să ne ridice cu boturile, îi croiam îndesat cu beţele peste nări, până se îndepărtau. Ştiam că încă nu i-am lecuit şi că ne vor ataca iar, că, în vreme ce pasc, mulţi dintre ei ne pândesc cu răutate, căutând un prilej propice să ne ia în coarne, dar nici noi nu dormeam în papuci, mai ales că eram veşnic desculţi. Noaptea, vărul Ionel dormea la noi, iar la masă, când ne întrebau părinţii mei cum a fost cu păstoritul cârlanilor, plesneau din palme cu satisfacţie, minunându-se de iscusinţa noastră în a respinge atacurile afurisiţilor de berbecuţi. Nu luau în calcul că, într-o clipă de neatenţie, puteam fi luaţi în coarne şi zvârliţi cât acolo; iar dacă am fi nimerit cu spinarea pe o piatră, numai Dumnezeu ştie cât şi cum am mai fi vieţuit. Conta doar că nu trăisem o zi de pomană, că de sub tălpile noastre înţesate cu ghimpi se mai adăugase o zi de muncă în condica de pontaj a gospodăriei „Viaţă nouă”, dar cu obişnuinţe dintotdeauna.

Toţi copiii satului erau la fel de cuminţi şi de harnici, dacă nu cumva şi mai şi, dar nu era înserare să nu aud răsunând, ba dinspre un colţ, ba dintr-un altul al satului, ţipete disperate:

– Văleo, mămico, nu mă mai bate, că am fost cuminte şi harnic!…

Mă ardeau strigătele nevinovaţilor şi aproape că începusem să le urăsc pe toate mamele de pe uliţă, fără să fi aflat că şi Iorga, în 1904, scrisese de rău despre habotnicia bunicilor lor. Dar tot nu realizam că şi muncile de peste zile însemnau o cruzime, poate că mai cumplită şi decât bătăile materne din fiecare seară.